ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2506/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 19 iulie 2012, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, investită cu soluționarea apelurilor declarate de Parchet, inculpata S.(T.)M. și partea civilă P.T. împotriva sentinței penale nr. 295 din 11 aprilie 2012 a Tribunalului București, secția a II-a penală, a dispus, în temeiul art. 300 2 rap. la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., menținerea stării de arest preventiv a inculpatei. Instanța a reținut, în esență, că se impune menținerea măsurii arestării preventive luată față de inculpată, constatând că temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă și impun în continuare privarea de libertate.

În acest sens s-a reținut că inculpata apelantă a fost trimisă în judecată și condamnată de prima instanță la o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Instanța a reținut că în cauză, există indicii temeinice, în sensul art. 143 C. proc. pen. cu referire la art. 68 1 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpata a săvârșit fapta pentru care a fost trimisă în judecată, reținându-se în acest sens, probele administrate până în prezent și pe care se întemeiază hotărârea de condamnare în primă instanță. De asemenea, a apreciat că sunt îndeplinite și condițiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., respectiv pedeapsa pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a acesteia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura și gravitatea faptei, modalitatea concretă de săvârșire (prin inducerea în eroare a părților vătămate, profitând de relațiile de prietenie sau de rudenie cu acestea, aspect ce a amplificat gradul de încredere al părților vătămate în acțiunile sale), frecvența și rezonanța negativă a faptelor de acest gen, numărul părților vătămate, dar și circumstanțele personale ale inculpatei. Sub acest aspect, s-a reținut că, deși are doar 31 de ani, inculpata a mai fost condamnată anterior pentru o faptă de același gen, fiind cunoscută cu antecedente penale, dând astfel dovadă de perseverență infracțională, aspecte ce justifică suspiciunea reiterării activităților de același gen, în cazul lăsării în libertate.

Totodată, instanța a avut în vedere că față de inculpată a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în primă instanță, context în care menținerea stării de arest se impune și în acord cu dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din CEDO. Având în vedere aceste considerente, s-a apreciat că pentru o mai bună desfășurare a procesului penal se impune menținerea inculpatei în stare de arest preventiv, sens în care, în temeiul art. 300 2 rap. la art. 160 b C. proc. pen., a menținut starea de arest a acesteia. Împotriva încheierii instanței de apel, inculpata S.(T.)M. a declarat recurs, solicitând casarea încheierii atacate și, rejudecând, pe fond, revocarea măsurii arestării preventive. Analizând recursul declarat de inculpată, Înalta Curte constată că încheierea atacată este legală, temeinică și corespunzător motivată cu privire la subzistența temeiurilor care au determinat arestarea preventivă a inculpatei și care impun în continuare menținerea măsurii.

Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive a inculpatei se mențin, așa cum a reținut în mod corect prima instanță, astfel că se impune în continuare privarea de libertate. Potrivit Codului nostru de procedură penală, menținerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare expres și limitativ prevăzute de art. 148 C. proc.

pen. În cauză, se constată că indiciile temeinice, în sensul art. 143 C. proc. pen. cu referire la art. 68 1 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpata a săvârșit fapta pentru care a fost trimisă în judecată, au fost confirmate de probele administrate în cauză și hotărârea de condamnare în primă instanță. Totodată, se constată că temeiul care a stat la baza luării și menținerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă și în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de textul de lege. Astfel, pentru infracțiunea pentru care a fost trimisă în judecată și condamnată în primă instanță, legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea inculpatei în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menținerea detenției este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreta pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică. Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura și gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptei de înșelăciune, în formă continuată, reflectat de modalitatea în care s-a reținut săvârșirea acesteia și prejudiciul foarte mare, lăsarea inculpatei în libertate ar putea crea riscul de a zădărnici aflarea adevărului și de a împiedica buna desfășurare a procesului penal.

Natura infracțiunii și modalitatea de comitere, precum și datele privind persoana inculpatei relevă o periculozitate infracțională și o rezonanță socială, care ar crea o stare de pericol pentru ordinea publică. Deși inculpata a susținut că natura litigiului este una comercială, probele arată că a indus în eroare părțile civile (inculpata nu a probat desfășurarea unor activități comerciale licite în legătură cu acte de comerț de natura celor în contextul cărora a indus în eroare părțile vătămate). De asemenea, inculpata a încheiat contracte vizând achiziționarea aceluiași imobil în beneficiul a două persoane distincte, părți vătămate în prezenta cauză.

Așa fiind, temeiurile care au stat inițial la baza luării măsurii arestării preventive subzistă și nu s-au schimbat, neimpunându-se înlocuirea măsurii preventive cu o alta, restrictivă de libertate, iar condamnarea inculpatei în primă instanță, chiar dacă nu înlătură prezumția de nevinovăție, care subzistă în favoarea sa, oferă indicii cu privire la vinovăția acesteia și constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate. În raport de toate aceste aspecte, se constată că scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii preventive a inculpatei S.(T.)M. nu poate fi atins în cauză prin punerea acesteia în libertate, care nu se justifică în funcție de necesitatea asigurării bunei desfășurări a procesului penal.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata S.(T.)M. împotriva încheierii din 19 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 74910/3/2011 (1689/2012), cu obligarea acesteia la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata S.(T.)M. împotriva încheierii din 19 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 74910/3/2011 (1689/2012). Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 03 august 2012.