ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2202/2012

Asupra recursului penal de față; Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 295 din 11 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, s-a dispus condamnarea inculpatei S. fostă (T.)M. la o pedeapsă rezultantă de 10 ani închisoare, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, prev. și ped. de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. In fapt, s-a reținut că, în perioada martie-august 2011, inculpata S. fostă (T.)M. a indus în eroare părțile vătămate P.T., P.P., M.M. și S.A., promițându-le că le ajută să achiziționeze locuințe prin procedura licitației, primind de la acestea suma totală de 645.419 lei, fără a depune vreo diligentă în acest sens.

Curtea de apel a fost învestită cu soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de inculpată, împotriva acestei hotărâri, context în care s-a constatat că, în conformitate cu dispozițiile art. 300 2 C. proc. pen. „ este datoare să verifice din oficiu,, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160 1 C. proc. pen.". Prin încheierea de ședință din 6 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a penală, în baza art. 300 2 C. proc. pen. rap. la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatei S. fostă (T.)M. Analizând actele și lucrările dosarului, prin raportare la dispozițiile menționate, Curtea de apel a constatat că măsura arestării preventive a inculpatei este temeinică și legală, iar temeiurile avute în vedere la luarea măsurii subzistă și impun în continuare privarea acesteia de libertate.

S-a arătat că în cauză există indicii temeinice, în sensul art. 143 C. proc. pen. cu referire la art. 68 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpata a săvârșit fapta pentru care a fost trimis în judecată, reținându-se, în acest sens, probele administrate până în prezent și pe care se întemeiază hotărârea de condamnare în primă instanță. De asemenea, Curtea de apel a apreciat că, în cauză, sunt îndeplinite și condițiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., deoarece pedeapsa pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatei este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea acesteia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura și gravitatea faptei, modalitatea concretă de săvârșire (pentru inducerea în eroare a părților vătămate, inculpata a profitat de relațiile, fie de prietenie, fie de rudenie cu acestea, aspect ce i-a amplificat gradul de încredere al părților vătămate în acțiunile sale), frecvența și rezonanța negativă a faptelor de acest gen, numărul părților vătămate, dar și circumstanțele personale ale inculpatei. Sub acest aspect, Curtea reține că, deși are doar 31 de ani, inculpata a mai fost condamnată anterior pentru o faptă de același gen, fiind cunoscută cu antecedente penale, dând, astfel, dovadă de perseverență infracțională, aspecte ce justifică suspiciunea reiterării activităților de același gen, în cazul lăsării în libertate.

Totodată, s-a avut în vedere și împrejurarea că față de inculpată a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în primă instanță, context în care menținerea stării de arest se impune și în acord cu dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția europeană a drepturilor omului. Pentru aceste considerente, s-a apreciat că măsura arestării preventive este necesară și justificată, iar o altă măsură preventivă, mai puțin restrictivă, ar fi insuficientă pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal și, eventual, executarea sancțiunii definitive după epuizarea căii de atac. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpata, solicitând revocarea măsurii arestării preventive și judecarea în stare de libertate pe motiv că a avut o atitudine procesuală corectă și beneficiază de prezumția de nevinovăție.

Recursul declarat nu este fondat. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că inculpata S. (fostă T.)M. a fost trimisă în judecată și condamnată la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prev. și ped. de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. S-a reținut în sarcina inculpatei că perioada martie - august 2011, inculpata S. (fostă T.)M. a indus în eroare părțile vătămate P.T., P.P., M.M. și S.A., promițându-le că le ajută să achiziționeze locuințe prin procedura licitației, primind de la acestea suma totală de 645.419 lei, fără a depune vreo diligentă în acest sens. Având în vedere materialul probator administrat, precum și faptul că în cauză s-a pronunțat o hotărâre de condamnare, chiar nedefinitivă, există presupunerea rezonabilă că inculpata se face vinovată de săvârșirea infracțiunii pentru care a fost trimisă în judecată.

Ținând cont de gradul ridicat al pericolului social al faptei presupus a fi comisă de inculpată, concretizat prin limitele mari de pedeapsă prevăzute de normele de drept încălcate, Înalta Curte constată că instanța de apel a considerat în mod corect că lăsarea inculpatei în libertate ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică. Pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, dar acestea prezintă puncte de interferență, astfel că, în practica judiciară s-a conturat un punct de vedere majoritar, în sensul că pericolul concret pentru ordinea publică se apreciază atât în raport cu datele referitoare la fapte, adică natura și gravitatea infracțiunilor comise, cât și cu rezonanța socială negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârșirii acestora, datele referitoare la persoana inculpaților.

Deși numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infracțiunilor săvârșite de inculpați nu poate constitui temei pentru luarea sau menținerea măsurii arestării preventive, s-a susținut în doctrină că pentru infracțiuni deosebit de grave, cum este cea de înșelăciune probele referitoare la existența acestor infracțiuni și identificarea făptuitorilor constituie tot atâtea probe cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, întrucât prin natura lor au o rezonanță și implicații negative asupra siguranței colective. Prin urmare, există anumite tipuri de infracțiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui pericol concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracțional pe care îl presupun și îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii colectivități, și care justifică luarea măsurii arestării preventive.

Din probele dosarului rezultă fără putință de tăgadă că luarea măsurii arestării preventive a inculpatei S.M., s-a făcut atât cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale cât și la cele din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpatei S. (fostă T.)M. prezintă nu numai un real pericol pentru ordinea publică, dar și pentru buna desfășurare a procesului penal, pentru a împiedica pe inculpată să tergiverseze judecarea cauzei sau să se sustragă de la judecată. Față de cele menționate, Înalta Curte constată că încheierea instanței de apel este legală și temeinică, iar recursul declarat de inculpat este nefondată, urmând ca în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. să fie respins. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpata S. (fostă T.)M. împotriva încheierii din 6 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a penală, în dosarul nr. 74910/3/2011/a3. Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 21 iunie 2012.