ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 980/2011

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin încheierea din 7 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, s-a menținut starea de arest a inculpatei C.L. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a apreciat că în cauză există indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpata a săvârșit faptele pentru care este cercetată, condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. Împotriva încheierii din 7 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a declarat recurs inculpata C.L., fără a-l motiva, în scris, iar la termenul fixat pentru judecarea cauzei, respectiv 11 martie 2011, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat admiterea recursului, astfel cum s-a reținut în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpată este nefondat pentru următoarele considerente : Prin sentința penală nr. 938 din 13 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpata C.L. la o pedeapsă rezultantă de 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de fond a declarat apel inculpata C.L., apel ce formează obiectul dosarului nr. 49166/3/2010. La termenul de judecată din 7 februarie 2011, fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar a menținut starea de arest a inculpatei.

Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele : Potrivit art. 5 din CEDO și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate. În aceleași texte, însă, sunt înscrise, totodată, și excepții de la regula generală mai sus menționată. Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

În raport de reglementările internaționale menționate, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze, numai în forme legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale. Rezultă, așadar, că dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior ce îl deservesc. Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc.

pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol, când instanța „constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat, în mod justificat, că temeiurile de fapt și de drept, care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatei C.L., respectiv că pentru infracțiunile deduse judecății pedeapsa este mai mare de 4 ani închisoare și există probe că lăsarea în libertate a inculpatei prezintă pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura infracțiunii, modalitatea de săvârșire, amploarea fenomenului infracțional constând în traficul de droguri, consecințele consumului unor asemenea substanțe asupra sănătății publice.

De asemenea, se constată că, în speță, temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatei nu s-au schimbat și nici nu au încetat, impunând în continuare privarea sa de libertate, iar măsura luată este în concordanță cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și cu exigențele prevederilor legale cuprinse în Codul de procedură penală. Toate aceste aspecte, coroborate și cu circumstanțele personale ale inculpatei care, deși nu are antecedente penale, nu are ocupație și este consumatoare de droguri, justifică pe deplin dispoziția instanței de control judiciar în sensul menținerii arestării preventive, astfel că Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata C.L. împotriva încheierii din 7 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 49166/3/2010 (191/2011). În temeiul art. 192 alin. (2) raportat la art. 189 alin. (1) C. proc. pen., va fi obligată recurenta inculpată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata C.L. împotriva încheierii din 7 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 49166/3/2010 (191/2011). Obligă recurenta inculpată la 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 11 martie 2011.