ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2843/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Cluj sub nr. 5911/117/2010, reclamanții H.G.C., S.N.A., H.K.E., P.I., H.E., S.M., H. renunța la spațiile pe care le deține, întrucât muzeul este un simbol al Municipiului Cluj-Napoca și un obiectiv vizitat de turiști. Instanța de apel a reținut că este necontestat în cauză că partea din construcție aflată în prezent în administrarea pârâtului este alcătuită din nouă camere, iar ceea ce reclamanții solicită în contra pârâtului nu este întregul spațiu deținut de acesta, ci doar două încăperi aflate la demisolul imobilului, a căror suprafață totală însumează 37,73 mp (20,80 mp + 16,936 mp).

Instanța de apel a considerat că prima instanță a apreciat în mod greșit că cele două încăperi pe care reclamanții le solicită nu pot fi restituite în natură, valoarea lor istorică, arhitectonică, muzeală sau turistică neconstituind un element care, în sensul Legii nr. 10/2001, să împiedice restituirea în natură către succesorii fostului proprietar. Legea nr. 10/2001 instituie regula potrivit căreia restituirea în natură este prioritară, în vreme ce acordarea altor bunuri în compensare sau a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 reprezintă măsuri reparatorii subsidiare, posibile numai atunci când restituirea în natură nu este îngăduită. Instanța de apel a considerat că acțiunea reclamanților era întemeiată și trebuia admisă, întrucât cele două încăperi litigioase nu se află într-o situație juridică ce ar împiedica, în sensul Legii nr. 10/2001, restituirea lor în natură.

S-a observat că nici argumentele primei instanțe, nici apărările făcute de pârâtul intimat prin întâmpinare nu se sprijină pe rațiuni de natură legală, ci de oportunitate istorică și turistică. Curtea de apel a mai constatat, în ce privește solicitarea reclamanților de a li se restitui bunurile mobile aflate în imobil la data preluării abuzive, că o asemenea cerere nu a fost formulată și prin notificarea din 15 noiembrie 2001, în cuprinsul acesteia făcând referire exclusiv la restituirea în natură a imobilului. Or, în aceste circumstanțe, solicitarea bunurilor mobile nu mai putea fi pusă în discuția instanței de judecată, reclamanții pierzând dreptul de a le mai pretinde. Instanța de apel a înlăturat susținerea apelanților potrivit căreia sentința trebuie anulată pentru nemotivare, reținând că prima instanță și-a motivat soluția, însă motivele nu sunt în conformitate cu legea.

Nelegalitatea statuărilor unei instanțe nu justifică însă anularea unei hotărâri, câtă vreme este îndeajuns de clar că ceea ce lipsește nu sunt considerentele hotărârii, ci conformitatea lor cu prevederile legii. În ce privește nemenționarea în dispozitiv a motivului pentru care acțiunea a fost respinsă (netemeinicie, inadmisibilitate etc.), instanța de apel a arătat că, deși această susținere a apelanților este reală, ea nu este de natură a determina nulitatea sentinței, nefiind sursa niciunei vătămări care, în sensul art. 105 alin. 2 C. pr. civ., să justifice nulitatea, considerentele sentinței trimițând îndeajuns de limpede la concluzia că aprecierea ca netemeinică a acțiunii a determinat respingerea ei, iar nu vreun alt motiv.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul Muzeul de Istorie a Transilvaniei, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pârâtul a arătat că nu se justifică restituirea în natură a celor două încăperi aflate la subsolul imobilului către reclamanți, având în vedere că acestea fac corp comun cu spațiul în care își desfășoară activitatea Muzeul de Colecție al Farmaciei, în suprafață de 172,91 mp, motiv pentru care, atât instanța fondului, cât și instanța de apel au considerat legală Decizia 30 din 21 mai 2010, prin care pârâtul a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru acest spațiu, iar pentru identitate de rațiune, și pentru cele două încăperi în suprafață de 37,73 mp se impune aceeași soluție.

Examinând modul în care recurentul a înțeles să motiveze recursul și având în vedere prevederile art. 306 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Recursul este o cale extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii atacate și pe chestiuni de drept care au făcut obiectul analizei instanțelor de fond. Cu alte cuvinte, invocând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., partea interesată trebuie să dezvolte, în concret, critici prin care să demonstreze lipsa de temei legal a hotărârilor judecătorești atacate ori, după caz, să arate în ce a constat încălcarea sau aplicarea greșită a textului de lege apreciat de instanțele de fond a fi incident raportului juridic dedus judecății.

Cu toate că recurentul a indicat, drept temei al recursului declarat, cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că susținerile formulate nu pot fi încadrate nici în cazul de recurs expres precizat, nici în vreunul dintre celelalte cazuri prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel. De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Or, în recursul declarat, pârâtul face o simplă susținere, neargumentată din punct de vedere juridic, în sensul că nu se justifică restituirea în natură a celor două încăperi, aflate la subsolul imobilului, având în vedere că acestea fac corp comun cu spațiul în care își desfășoară activitatea Muzeul de Colecție al Farmaciei, în suprafață de 172,91 mp, aceasta nefiind o critică de nelegalitate, ci o simplă nemulțumire a părții față de soluția pronunțată. În această situație, în conformitate cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ., operează sancțiunea stabilită în art. 306 alin. (1) C. proc. civ., și anume, nulitatea recursului. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va admite excepția invocată de intimații - reclamanți și va constata nul recursul declarat întrucât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Muzeul de Istorie al Transilvaniei împotriva deciziei civile nr. 217/ A din 15 aprilie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2012.