ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2739/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2739/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința

civilă nr. 516 din 10 octombrie 2008 a Tribunalului Cluj s-a admis acțiunea formulată

și modificată de reclamanții Ș.J., M.A., H.D., M.K., R.E., R.I.Ș. și P.K. împotriva

pârâtului Primarului Municipiului Cluj Napoca și s-a dispus anularea dispoziției

nr. 114 din 16 ianuarie 2006 emisă de pârât, modificată prin dispoziția 1642

din 27 aprilie 2006, s-a dispus restituirea în natură, în favoarea reclamanților

a cotei-părți de ½ din apartamentele 2, 3, 4, 6, 7 și 8 din imobilul situat

în Cluj Napoca, str. Burebista nr. 12-14, înscrise în CF ind. nr. A, având părțile

indivize comune înscrise în CF nr. B Cluj, precum și suprafața de 573 m.p. din terenul

înscris în CF nr. C, identificată prin raportul de expertiză de C.G., care face

parte integrantă din sentință și acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri

pentru cota parte de ½ din apartamentele 1 și 5 din imobilul situat în Cluj

Napoca, str. B., înscrise în CF nr. A și pentru terenul în suprafață de 405,5 mp,

înscris în CF nr. C, a fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulată

de intervenientul B.H.

Pentru a decide

astfel, instanța de fond a stabilit că prin sentința civilă nr. 400/2005 a Tribunalului

Cluj pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca a fost obligat să emită o dispoziție

în favoarea reclamanților, prin care să acorde măsuri reparatorii pentru imobilul

în litigiu, fără să precizeze natura acestor măsuri, astfel încât în cauză nu sunt

îndeplinite condițiile art. 166 C. proc. civ. și 1201 C. civ. privind autoritatea

de lucru judecat, în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii pe care le pot

solicita reclamanții. A reținut că în conformitate cu disp. art. 1 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii prin echivalent, constând în compensare

cu alte bunuri sau servicii ori despăgubiri se pot acorda doar în cazul în care

restituirea în natură nu este posibilă, iar din probatoriul administrat rezultă

că o parte din imobilele revendicate de reclamanți pot fi restituite în natură.

Instanța a apreciat ca nefondate apărările pârâtului și ale intervenientului accesoriu

potrivit cărora reclamanții au revendicat mai mult decât s-a aflat în proprietatea

antecesorului lor, întrucât obiectul notificării l-au constituit doar imobilul înscris

în CF nr. D cu nr. top x, nu și cele cu nr. top x și z, iar prin expertizele efectuate

în cauză s-a stabilit configurația actuală a fostului imobil cu nr. top x, precum

și faptul că nu este vorba despre un imobil nou, ci de vechile construcții care

au suferit anumite modificări. Urmare a admiterii acțiunii, în baza disp. art. 55

C. proc. civ., instanța a admis cererea de intervenție accesorie formulată de B.H.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții S.J., M.A., H.D., M.K., R.E., R.I.Ș., P.K.,

pârâtul Primarului Municipiul Cluj Napoca, precum și intervenienții T.M. și T.V.

În motivarea

apelului reclamanții au solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul

restituirii în natură în integralitate a apartamentelor 2, 3, 4, 6, 7 și 8 și acordarea

de despăgubiri în cuantum de 167.907 euro, deoarece raportat la obiectivele formulate

și la concluziile rapoartelor de expertiză rezultă că ½ parte din imobilul

de la data naționalizării îl constituie apartamentele restituite în natură și terenul

aferent de 848 m.p., pentru apartamentele 1 și 5 și pentru terenul de 83,5 m.p.

urmând a primi despăgubiri.

Pârâtul Primarul

Municipiului Cluj Napoca a criticat sentința din perspectiva greșitei respingeri

a excepției autorității lucrului judecat, că în ce privește vocația succesorală

a reclamanților față de proprietarul tabular, aceștia nu puteau moșteni decât cota

tatălui lor, iar descendenții dintr-o altă căsătorie vin la succesiune doar în concurs

cu soția supraviețuitoare, astfel încât nu pot moșteni decât cota de

3

/

8

din imobilul în litigiu. A susținut, de asemenea, că instanța avea obligația de

a cerceta incidența în speță a disp. art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001, având

în vedere că imobilul construcție înscris în cartea funciară și care a aparținut

antecesorului reclamanților nu mai există, fiind demolat.

Intervenienții

T.M și T.V. au criticat sentința apelată susținând că reclamanții nu și-au dovedit

calitatea de moștenitori și că prima instanță a absolutizat concluziile expertizelor

efectuate în cauză, deși acestea ignoră realitatea, iar reclamanții au încercat

să profite de operațiunea de comasare și redistribuire a numerelor topografice.

Instanța de

apel a respins toate cele trei apeluri ca nefondate. Pentru a decide astfel, față

de apelul pârâtului Primarul Municipiului Cluj Napoca, a reținut că nu se poate

reține autoritatea de lucru judecat a deciziei 400 din 23 februarie 2005, deoarece

din analiza comparativă a celor două cereri succesive de chemare în judecată rezultă

că obiectul lor este diferit, iar scopul atacării în justiție a celor două dispoziții

este diferit. Cât privește întinderea dreptului reclamanților, a reținut că aceștia

au solicitat măsuri reparatorii în calitate de moștenitori ai proprietarului tabular

R.J., care la data naționalizării deținea cota de ½ din imobilul în litigiu,

iar reclamanții sunt singurii moștenitori care au solicitat măsuri reparatorii în

baza legii 10/2001, ceea ce face incidente dispozițiile art. 4 alin. (4). Instanța

de apel a înlăturat și critica referitoare la faptul că s-a dispus restituirea în

natură a unei părți din imobil, deși prin notificare s-au solicitat exclusiv măsuri

reparatorii, motivând această soluție prin aplicarea disp. art. 7 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, care stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent numai dacă

restituirea în natură nu este posibilă. De asemenea, a apreciat ca nefondată critica

referitoare la modalitatea de identificare a imobilului preluat, față de înscrisurile

existente la dosar și față de expertizele efectuate.

Apelul reclamanților

a fost respins cu motivarea că identificând imobilele a căror restituire în natură

este posibilă, instanța a dispus în acest sens, în limitele cotei de ½ parte

care a aparținut coproprietarului R.J., iar susținerea reclamanților în sensul că

apartamentele și terenul pentru care s-a dispus restituirea în natură reprezintă

cota de ½ din întregul imobil nu au nici un suport probator, atâta vreme

cât starea de coproprietate nu a încetat prin realizarea unui partaj care să permită

materializarea cotei ideale deținută de reclamanți.

A fost respins,

de asemenea și apelul intervenienților T. cu motivarea că instanța de fond nu avea

obligația a se pronunța asupra cererii de intervenție prin dispozitivul hotărârii,

dacă se pronunțase anterior, motivat, printr-o încheiere de ședință. Rezolvarea

cererii de intervenție a fost apreciată, de asemenea, ca fiind corectă, întrucât

terții nu justifică un interes propriu pentru a interveni în cauza de față, întrucât

sunt moștenitorii proprietarului tabular T.G., titularul unui drept de uzufruct

înscris asupra parcelei funciare din CF nr. C, pentru care nu au făcut dovada depunerii

vreunei notificări.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca și

intervenienții T.M. și T.V.

În recursul

său pârâtul a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de fond încalcă principiul

puterii lucrului judecat, pentru existența căruia nu este necesar ca obiectul celor

două acțiuni să fie formulat în mod identic, ci e suficient ca din cuprinsul lor

să rezulte că scopul final este același, arătând că în speță finalitatea ambelor

litigii este aceea a obligării Primarului Municipiului Cluj Napoca să soluționeze

notificarea depusă de reclamanți.

O altă critică

adusă hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și apel este aceea potrivit căreia

antecesorii reclamanților nu puteau avea decât cota de

3

/

8

din imobilul în litigiu, iar nu ½ cum eronat reține instanța de fond, iar

în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, raportat la

regulile succesiunii, fie ea legală sau testamentară.

De asemenea,

critică decizia atacată din punctul de vedere al excluderii incidenței dispozițiilor

art. 18 din Legea nr. 10/2001, susținând că transformarea unor anexe în spațiu de

locuit reprezintă o construcție nouă, ce nu poate fi restituită în natură, imobilul

ce a aparținut antecesorului reclamanților fiind în prezent demolat, iar pe teren

a fost edificat un bloc de locuințe.

Intervenienții

T.M. și T.V., în motivarea recursului lor, susțin că au dovedit calitatea de moștenitori

ai titularului dreptului de proprietate T.G., drept notoriu și prin faptul că strada

pe care se aflau aceste imobile purta numele autorului lor. De asemenea, susțin

că modalitatea de identificare a imobilului naționalizat, prin expertizele depuse,

nu ține seama de înscrierile din cartea funciară și din anexa la Decretul 92/1950,

care menționează clar obiectul naționalizării, iar reclamanții au încercat să profite

de operațiunea de comasare și redistribuire a numerelor topografice, revendicând

pe nedrept imobile care nu le-au aparținut niciodată.

Analizând recursurile

în limita criticilor formulate, ce pot fi încadrate formal în dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând

a le respinge pentru considerentele ce succed:

Critica formulată

de recurentul-pârât Primarul Municipiului Cluj Napoca potrivit căreia hotărârea

pronunțată de instanța de fond încalcă principiul puterii lucrului judecat, nu poate

fi primită.

Pentru a putea

exista autoritate de lucru judecat, în raport de dispozițiile art. 1201 C. civ.,

este necesar să existe identitate de părți, obiect și cauză. Analizând comparativ

cele două cereri de chemare în judecată se constată că obiectul lor este diferit.

Astfel, prin

acțiunea ce face obiectul Dosarului nr. 5838/2004 al Tribunalului Cluj, finalizată

prin sentința civilă nr. 400/2005, se solicită anularea dispoziției nr. 2052/2004

a Primarului Municipiului Cluj Napoca, prin care s-au respins notificările înregistrate

sub nr. 425/2001 și 1116/2001 trimise de reclamanți prin executor judecătoresc competent,

cu motivarea că aceștia nu au făcut dovada calității de moștenitori a foștilor proprietari

tabulari. Prin sentința amintită s-a dispus anularea acestei dispoziții și obligarea

pârâtului la emiterea unei noi dispoziții cu acordarea măsurilor reparatorii, în

favoarea reclamanților.

Prin cererea

ce face obiectul cauzei de față reclamanții au solicitat anularea dispoziției

nr. 114 din 16 ianuarie 2006 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile

legii speciale și restituirea în natură a imobilelor notificate.

Se susține

de către recurentul-pârât că pentru existența autorității de lucru judecat nu este

nevoie ca obiectul să fie formulat în ambele acțiuni în același mod, ci e suficient

ca din cuprinsul lor să rezulte că scopul final este același, apreciindu-se că scopul

celor două acțiuni îl constituie obligarea pârâtului la soluționarea notificărilor

formulate de reclamanți.

În mod evident,

scopul introducerii celor două acțiuni nu este același, atâta timp cât prin prima

cerere se urmărea stabilirea calității de persoană îndreptățită, iar prin cea de-a

doua cerere se contestă măsura reparatorie propusă, reclamanții urmărind obținerea

restituirii în natură a imobilelor susceptibile de aplicarea acestei modalități

de reparație. Sub aspectul lipsei de identitate a obiectului, nu este lipsit de

relevanță nici faptul că în cele două litigii sunt atacate dispoziții diferite ale

Primarului Municipiului Cluj Napoca.

Cea de-a doua

critică invocată de recurentul-pârât, referitoare la vocația succesorală a reclamanților

față de proprietarul tabular, care nu puteau avea decât cota parte de

3

/

8

din imobilul în litigiu urmează a fi, de asemenea, respinsă.

Relevantă în

ce privește acest motiv de recurs este poziția pârâtului care, prin dispoziția

nr. 1642 din 27 aprilie 2006 pentru modificarea art. 1 din decizia 114 din 16

ianuarie 2006, propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru

cota de ½ parte din imobilul situat în Cluj Napoca, str. B., în favoarea

reclamanților. În aceste condiții, apare ca vădit nefondată critica formulată ulterior,

cu atât mai mult cu cât din cercetarea descendenței legale a autorului R.J. ipoteza

invocată nu se verifică.

În mod legal

instanța de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, conform cărora de cotele moștenitorilor legali sau testamentari

care nu au urmat procedura prevăzută de această lege profită moștenitorilor persoanei

îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire. În cauza de față reclamanții

sunt singurii moștenitori care au formulat cerere de restituire de pe urma proprietarului

tabular R.J., recurentul-pârât neputând indica alți moștenitori cărora să li se

fi recunoscut calitatea de persoană îndreptățită și care să fi formulat cerere în

termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

De altfel,

pârâtul a reluat întocmai critica formulată și în apel, fără a o explicita și fără

a arăta argumentele pentru care art. 4 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în

cauză.

Cea de-a treia

critică invocată în recursul pârâtului se referă la greșita soluționare a cauzei

din perspectiva dispozițiilor art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001, apreciind că

imobilul construcție înscris în cartea funciară și care a aparținut antecesorului

reclamanților nu mai există la această dată, fiind demolat, astfel încât trebuia

menținută dispoziția atacată în ce privește măsurile reparatorii propuse.

Nici sub acest

aspect recursului pârâtului nu se dovedește a fi fondat.

Din analiza

materialului probator administrat în cauză rezultă că imobilul evidențiat în CF

nr. D, cu destinația de casă din cărămidă acoperită cu țiglă, dependințe, curte

și teren în suprafață de 518 m.p. a aparținut coproprietarului R.J. în cotă de ½

parte, fiind preluat de Statul Român prin naționalizare în baza Decretului 92/1950.

Extrasul de carte funciară aflat la dosar atestă dobândirea dreptului de proprietate

în temeiul actului de donație 11480/1942 și trecerea în proprietatea statului prin

decizia nr. 5773/1957.

Raportul de

expertiză întocmit la fond stabilește că în anul 1975 imobilul se dezlipește și

se transcrie în CF nr. C în favoarea Statului Român, cu consecința sistării filei

CF D. În aceeași filă de carte funciară sunt înscrise imobilele cu număr topografic

y, naționalizat și z, apoi cele trei imobile se comasează și se reîmpart, fiind

înscrise sub B5, B6 și B7 cu alte suprafețe decât cele cu care au fost aduse în

această filă de carte funciară. De asemenea, expertul stabilește că în anul 1958

pe terenul cu număr top x existau două corpuri de clădiri, respectiv 1 și 2, corpurile

3 și 4 fiind adăugate în perioada 1941 - 1958, cu destinația spații anexe sau auxiliare

activităților de producție care se desfășurau în corpul 2 de clădire.

Concluziile

raportului de expertiză sunt însușite de pârât cu adresa 242 din 12 octombrie 2007,

prin care precizează că nu are de formulat obiecțiuni.

Coroborând

probele administrate Înalta Curte constată că s-a făcut dovada deplină a existenței

corpului de clădire nr. 2 la data naționalizării, precum și a faptului că acest

imobil există și în prezent, spațiile anexe suferind doar schimbări ale destinației.

Pe cale de

consecință, în mod corect instanța de apel a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001 referitoare la stabilirea doar

în echivalent a măsurilor reparatorii, din moment ce există posibilitatea restituirii

în natură a terenului liber și a unităților locative care nu au fost înstrăinate

din construcțiile rămase nedemolate. În speță se aplică dispozițiile art. 7

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora dacă restituirea în natură este

posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent

decât în cazurile expres prevăzute de lege.

Recursul intervenienților

T.M. și V. urmează a fi, de asemenea, respins ca nefondat.

Intervenienții

susțin că în mod eronat s-a reținut că autorul lor ar fi doar titularul unui drept

de uzufruct asupra parcelei cu număr top y din CF nr. C, Cluj și că nu ar fi făcut

dovada că ar fi formulat notificare în condițiile Legii 10/2001.

Obiectul cauzei

de față îl constituie imobilul înscris în CF D, Cluj cu nr. top x, situat administrativ

în Cluj Napoca, str. B.

Din cererea

de intervenție în interes propriu aflată la dosar, cum și din actele doveditoare

depuse de intervenienți (foaia de sarcini) rezultă că aceștia sunt moștenitorii

proprietarului tabular T.G., titular al unui drept de uzufruct viager pentru ¼

parte a imobilului înscris în CF C, Cluj Napoca, cu număr top y.

Verificând

înscrisurile depuse de părți, Înalta Curte constată că imobilul în litigiu, respectiv

cel intabulat sub nr. top x nu a fost niciodată intabulat în favoarea lui T.G. De

asemenea, constată că nu s-a făcut dovada că succesorii acestuia, respectiv intervenienții

T.M. și V. au formulat notificare în temeiul Legii 10/2001. Aceasta cu atât mai

mult cu cât nici chiar recurenții-intervenienți nu au susținut vreodată că ar fi

formulat o asemenea notificare.

Pe cale de

consecință, în mod corect instanța de apel a stabilit că acești terți nu justifică

un interes propriu pentru a interveni în proces.

În raport de

dispozițiile art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile,

cu consecința menținerii ca temeinice și legale a hotărârilor pronunțate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca și

de intervenienții T.M. și T.V.

împotriva deciziei nr. 105/A din 27 martie 2009 a Curții de

Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 mai 2010.