ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3822/2011

Asupra contestației

în anulare de față;

În baza actelor

dosarului, constată următoarele:

Prin plângerea întemeiată pe dispozițiile

art. 278

1

C. proc. pen., înregistrată pe rolul Curții de Apel

Timișoara la data de 18 noiembrie 2010, sub nr. 1159/59/2010, petenții M.T. și

M.F. au solicitat instanței desființarea rezoluției din 9 septembrie 2010 emisă

în Dosarul nr. 399/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

În motivarea

plângerii, petenții au arătat că sunt nemulțumiți de soluțiile date de către

procuror, deoarece aceștia nu au examinat faptele imputate prin plângere,

respectiv nu au analizat dosarul execuțional întocmit prin abuz de către

intimat, ci s-au referit doar la Dosar nr. 139/P/2005 înregistrat la

Judecătoriei Arad sub nr. 3778/55/2008 în care s-a pronunțat o soluție de

achitare de către Curtea de Apel Timișoara.

Au mai arătat

petenții că existau suficiente probe la dosar, iar fapta imputată intimatului

prin plângere nu are legătură cu faptele pentru care a fost judecat penal

intimatul.

În cauză s-a

solicitat atașarea Dosarului nr. 399/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Timișoara, petenții depunând la dosar înscrisuri.

Din analiza

materialului probator, instanța de fond a reținut în fapt următoarele:

Prin rezoluția din 09

septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de intimatul P.V.P. sub aspectul infracțiunii

prevăzută de art. 248

1

C. pen.

În motivare s-a

reținut în esență că intimatul, în calitate de executor judecătoresc, a fost

cercetat și judecat pentru fapta imputată, pronunțându-se o soluție de achitare,

rămasă definitivă, astfel încât în cauză sunt incidente prevederile art. 10

alin. (1) lit. j) C. proc. pen.

Această rezoluție a

fost menținută prin Rezoluția nr. 1071/11/2/2010 a Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara.

Petenții au solicitat

cercetarea intimatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 248

1

C.

pen.

În calitate de

executor judecătoresc, în cazul executării silite instrumentate în Dosarul nr.

177/2002 ar fi executat o sumă mult mai mare decât i se cuvenea creditorului,

sumă care nu era datorată, iar cu ocazia executării nu a respectat forma

executării silite stabilită de instanță și nici nu a obținut încuviințarea

executării silite în acest sens.

Instanța Curții de

Apel Timișoara a constatat că pentru aceeași faptă intimatul fusese cercetat și

ulterior trimis în judecată, iar prin Sentința penală nr. 119/PI din 26 mai

2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, rămasă definitivă prin Decizia nr.

3987 din 3 decembrie 2008, acesta a fost achitat de sub învinuirea săvârșirii

infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 248 C. pen.

Ca urmare, s-a arătat

că petenții nu mai puteau solicita cercetarea și trimiterea în judecată a

intimatului pentru aceeași faptă dar sub o altă încadrare juridică, respectiv

cea prevăzută de art. 248

1

C. pen., întrucât până la pronunțarea

hotărârii definitive de achitare și în cadrul acelui proces, trebuia dezbătută

problema privind schimbarea de încadrare juridică, nefiind permis ca în

procedura reglementată de dispozițiile art. 278 C. pen. să se repună în discuție

o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat.

În consecință, s-a

arătat că în cauză au fost corect aplicate prevederile art. 10 lit. j) C. proc.

pen., existând autoritate de lucru judecat, chiar dacă faptei definitiv

judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.

În plus, s-a

constatat că apărările petenților constituiau în fapt interpretări subiective

ale dispozițiilor legale, nesusținute însă de mijloace de probă.

Pentru aceste motive,

prin Sentința penală nr. 292/PI din 20 decembrie 2010, Curtea de Apel

Timișoara, secția penală, potrivit art. 278

1

alin. (8) lit. a) C.

proc. pen., a respins plângerea petenților M.T. și M.F., ca nefondată,

menținând Rezoluția nr. 399/P/2010 din 09 decembrie 2010 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara.

S-a mai reținut că

împotriva acestei sentințe au declarat recurs petiționarii M.T. și M.F., cauza

fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți sub nr. 1159/59/2010.

Prin Decizia nr. 1343

din 4 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, s-a dispus respingerea, ca inadmisibil, a recursului declarat de

petiționarii M.T. și M.F. împotriva Sentinței penale nr. 292/PI din 20

decembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Au fost obligați

recurenții petiționari la plata sumei de câte 50 RON cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

În considerentele

hotărârii instanța de recurs a reținut că inadmisibilitatea reprezintă o

sancțiune procedurală ce intervine atunci când părțile implicate în proces

efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în

situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o cale procesuală.

Dispozițiile art. 385

1

C. proc. pen. menționează expres hotărârile, precum și încheierile care pot fi

atacate cu recurs.

Căile ordinare de

atac sunt strict și limitativ reglementate prin norma procesual penală, cu

arătarea imperativă a persoanelor care pot folosi, precum și a condițiilor,

cazurilor, termenelor în care pot fi exercitate.

Totodată, în

motivarea hotărârii s-a mai reținut că hotărârea primei instanțe pronunțată în

procedura prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen. este definitivă,

conform art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen.

S-a mai arătat în

considerente că potrivit textului de lege enunțat, astfel cum a fost modificat

prin Legea nr. 202/2010, hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. (8)

este definitivă.

Ca urmare, s-a

apreciat că hotărârea primei instanțe nefiind supusă niciunei căi de atac,

recursul declarat împotriva acesteia este inadmisibil.

Împotriva hotărârii

pronunțată de instanța de recurs, petiționarii au formulat contestații în

anulare, fără să arate motivele pentru care au înțeles să exercite această cale

extraordinară de atac, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți sub nr.

3970/1/2011.

Înalta Curte,

examinând din oficiu, contestația în anulare, conform dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., în raport de actele dosarului și de hotărârea atacată,

prin prisma dispozițiilor art. 386 și urm. C. proc. pen., constată că este

inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatori, pentru

următoarele considerente:

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori

ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii

și nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în

cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în

care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea

principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive.

Tocmai caracterul de

cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această

cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de

înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești

definitive.

Potrivit

dispozițiilor art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare,

întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) - c) C. proc. pen., este supusă

unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de

a se pronunța asupra cererii de contestație, instanța este obligată să

examineze admisibilitatea în principiu a cererii.

În această etapă

procesuală instanța este obligată să examineze dacă cererea introdusă privește

o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C.

proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul din cele

limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației

s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive

se poate face contestație în anulare în cazurile strict și limitativ prevăzute

de la lit. a) - e), fiind o cale de atac extraordinară - de retractare - pusă

la îndemâna părților care au fost judecate de către instanța de recurs în

lipsă, cu procedura incompletă sau care au fost în imposibilitate de a se

prezenta la instanța de recurs, legiuitorul stabilind și termenele în care

titularii acesteia o pot formula.

Se constată că deși

contestatorii au formulat la data de 10 mai 2011, în termenul prevăzut de

dispozițiile C. proc. pen., contestația în anulare împotriva Deciziei nr. 3822

din 27 octombrie 2011, totuși, pe de o parte, nu au precizat nici la momentul

formulării contestației, dar nici ulterior, niciun motiv care să poată fi supus

analizei acestei instanțe pentru a se constata dacă se încadrează ori nu în

dispozițiile prevăzute de art. 386 lit. a) - e) din C. proc. pen., iar pe de

altă parte, nici nu au invocat vreun înscris sau alte dovezi în sprijinul

acestei contestații.

Reținerea vreunui

motiv de contestație este însă condiționată, de existența, la dosar, a unor

dovezi în sprijinul celor susținute de partea care a formulat contestația în

anulare.

În atare condiții,

Înalta Curte constată că, în speță contestatorii nu au precizat, în concret, în

ce constau motivele care au stat la baza formulării acestei căi extraordinare

de atac spre a putea fi astfel analizate în vederea aprecierii dacă acestea pot

ori nu a fi circumscrise vreunuia din cazurile expres și limitativ prevăzute de

dispozițiile art. 386 C. proc. pen., urmează a constata că prezenta contestație

în anulare este inadmisibilă.

Așadar, întrucât nu

au fost precizate motivele pe care se sprijină contestația în anulare,

formulată de contestatorii M.T. și M.F. împotriva Deciziei nr. 3822 din 27

octombrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 3970/1/2011, Înalta Curte, în temeiul art. 391 C. proc. pen.,

o va respinge ca inadmisibilă.

În temeiul art. 192

alin. (2) C. proc. pen., contestatorii vor fi obligați la plata sumei de câte

50 RON cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii M.T. și M.F.

împotriva Deciziei nr. 1343 din 4 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală.

Obligă contestatorii

la plata sumei de câte 50 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 27 octombrie 2011.