ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3822/2011

Asupra contestației în anulare de față; În baza actelor dosarului, constată următoarele: Prin plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 18 noiembrie 2010, sub nr. 1159/59/2010, petenții M.T. și M.F. au solicitat instanței desființarea rezoluției din 9 septembrie 2010 emisă în Dosarul nr. 399/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. În motivarea plângerii, petenții au arătat că sunt nemulțumiți de soluțiile date de către procuror, deoarece aceștia nu au examinat faptele imputate prin plângere, respectiv nu au analizat dosarul execuțional întocmit prin abuz de către intimat, ci s-au referit doar la Dosar nr. 139/P/2005 înregistrat la Judecătoriei Arad sub nr. 3778/55/2008 în care s-a pronunțat o soluție de achitare de către Curtea de Apel Timișoara.

Au mai arătat petenții că existau suficiente probe la dosar, iar fapta imputată intimatului prin plângere nu are legătură cu faptele pentru care a fost judecat penal intimatul. În cauză s-a solicitat atașarea Dosarului nr. 399/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, petenții depunând la dosar înscrisuri. Din analiza materialului probator, instanța de fond a reținut în fapt următoarele: Prin rezoluția din 09 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimatul P.V.P. sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 248 1 C. pen. În motivare s-a reținut în esență că intimatul, în calitate de executor judecătoresc, a fost cercetat și judecat pentru fapta imputată, pronunțându-se o soluție de achitare, rămasă definitivă, astfel încât în cauză sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc.

pen. Această rezoluție a fost menținută prin Rezoluția nr. 1071/11/2/2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Petenții au solicitat cercetarea intimatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 248 1 C. pen. În calitate de executor judecătoresc, în cazul executării silite instrumentate în Dosarul nr. 177/2002 ar fi executat o sumă mult mai mare decât i se cuvenea creditorului, sumă care nu era datorată, iar cu ocazia executării nu a respectat forma executării silite stabilită de instanță și nici nu a obținut încuviințarea executării silite în acest sens. Instanța Curții de Apel Timișoara a constatat că pentru aceeași faptă intimatul fusese cercetat și ulterior trimis în judecată, iar prin Sentința penală nr. 119/PI din 26 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, rămasă definitivă prin Decizia nr. 3987 din 3 decembrie 2008, acesta a fost achitat de sub învinuirea săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 248 C. pen.

Ca urmare, s-a arătat că petenții nu mai puteau solicita cercetarea și trimiterea în judecată a intimatului pentru aceeași faptă dar sub o altă încadrare juridică, respectiv cea prevăzută de art. 248 1 C. pen., întrucât până la pronunțarea hotărârii definitive de achitare și în cadrul acelui proces, trebuia dezbătută problema privind schimbarea de încadrare juridică, nefiind permis ca în procedura reglementată de dispozițiile art. 278 C. pen. să se repună în discuție o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat. În consecință, s-a arătat că în cauză au fost corect aplicate prevederile art. 10 lit. j) C. proc. pen., existând autoritate de lucru judecat, chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.

În plus, s-a constatat că apărările petenților constituiau în fapt interpretări subiective ale dispozițiilor legale, nesusținute însă de mijloace de probă. Pentru aceste motive, prin Sentința penală nr. 292/PI din 20 decembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, potrivit art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins plângerea petenților M.T. și M.F., ca nefondată, menținând Rezoluția nr. 399/P/2010 din 09 decembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. S-a mai reținut că împotriva acestei sentințe au declarat recurs petiționarii M.T. și M.F., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți sub nr. 1159/59/2010. Prin Decizia nr. 1343 din 4 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a dispus respingerea, ca inadmisibil, a recursului declarat de petiționarii M.T.

și M.F. împotriva Sentinței penale nr. 292/PI din 20 decembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. Au fost obligați recurenții petiționari la plata sumei de câte 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. În considerentele hotărârii instanța de recurs a reținut că inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală ce intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o cale procesuală. Dispozițiile art. 385 1 C. proc. pen. menționează expres hotărârile, precum și încheierile care pot fi atacate cu recurs. Căile ordinare de atac sunt strict și limitativ reglementate prin norma procesual penală, cu arătarea imperativă a persoanelor care pot folosi, precum și a condițiilor, cazurilor, termenelor în care pot fi exercitate.

Totodată, în motivarea hotărârii s-a mai reținut că hotărârea primei instanțe pronunțată în procedura prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen. este definitivă, conform art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen. S-a mai arătat în considerente că potrivit textului de lege enunțat, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. (8) este definitivă. Ca urmare, s-a apreciat că hotărârea primei instanțe nefiind supusă niciunei căi de atac, recursul declarat împotriva acesteia este inadmisibil. Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de recurs, petiționarii au formulat contestații în anulare, fără să arate motivele pentru care au înțeles să exercite această cale extraordinară de atac, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți sub nr. 3970/1/2011.

Înalta Curte, examinând din oficiu, contestația în anulare, conform dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., în raport de actele dosarului și de hotărârea atacată, prin prisma dispozițiilor art. 386 și urm. C. proc. pen., constată că este inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatori, pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii și nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive.

Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive. Potrivit dispozițiilor art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) - c) C. proc. pen., este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunța asupra cererii de contestație, instanța este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii. În această etapă procesuală instanța este obligată să examineze dacă cererea introdusă privește o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C. proc.

pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul din cele limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar. Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în cazurile strict și limitativ prevăzute de la lit. a) - e), fiind o cale de atac extraordinară - de retractare - pusă la îndemâna părților care au fost judecate de către instanța de recurs în lipsă, cu procedura incompletă sau care au fost în imposibilitate de a se prezenta la instanța de recurs, legiuitorul stabilind și termenele în care titularii acesteia o pot formula.

Se constată că deși contestatorii au formulat la data de 10 mai 2011, în termenul prevăzut de dispozițiile C. proc. pen., contestația în anulare împotriva Deciziei nr. 3822 din 27 octombrie 2011, totuși, pe de o parte, nu au precizat nici la momentul formulării contestației, dar nici ulterior, niciun motiv care să poată fi supus analizei acestei instanțe pentru a se constata dacă se încadrează ori nu în dispozițiile prevăzute de art. 386 lit. a) - e) din C. proc. pen., iar pe de altă parte, nici nu au invocat vreun înscris sau alte dovezi în sprijinul acestei contestații. Reținerea vreunui motiv de contestație este însă condiționată, de existența, la dosar, a unor dovezi în sprijinul celor susținute de partea care a formulat contestația în anulare.

În atare condiții, Înalta Curte constată că, în speță contestatorii nu au precizat, în concret, în ce constau motivele care au stat la baza formulării acestei căi extraordinare de atac spre a putea fi astfel analizate în vederea aprecierii dacă acestea pot ori nu a fi circumscrise vreunuia din cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 386 C. proc. pen., urmează a constata că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă. Așadar, întrucât nu au fost precizate motivele pe care se sprijină contestația în anulare, formulată de contestatorii M.T. și M.F. împotriva Deciziei nr. 3822 din 27 octombrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 3970/1/2011, Înalta Curte, în temeiul art. 391 C. proc.

pen., o va respinge ca inadmisibilă. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii vor fi obligați la plata sumei de câte 50 RON cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii M.T. și M.F. împotriva Deciziei nr. 1343 din 4 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă contestatorii la plata sumei de câte 50 RON cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 octombrie 2011.