ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6477/2012

Deliberând asupra contestației în

anulare de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de

19 iunie 2008, pe rolul Curții de Apel Pitești, S.M.M. și S.G.A. au solicitat

revizuirea deciziei civile nr. 80/A din 08 februarie 2005 pronunțată de Curtea

de Apel Pitești în Dosarul nr. 532/2004.

În motivarea cererii, revizuenții au arătat

că, prin decizia menționată, a fost schimbată în tot sentința civilă nr. 147

din 01 iulie 2004 pronunțată de Tribunalul Argeș și în parte sentința civilă

nr. 298 din 24 octombrie 2003 a aceluiași Tribunal, în sensul că le-a fost restituit

în natură doar etajul imobilului din Câmpulung, jud. Argeș, iar alături de ei, le-a

fost constatat dreptul de proprietate asupra aceluiași imobil (etajul) și apelantelor-interveniente

I.C. și N.C., reținându-se calitatea acestora de moștenitoare ale bunicului lor,

S.I.G., însă li s-a respins cererea de restituire în natură a parterului imobilului,

fostă proprietate a tatălui lor, S.G.G.

Revizuenții au indicat ca temei de revizuire

dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., invocând înscrisuri noi.

Prin decizia civilă nr. 244/A din 21 noiembrie

2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești,

a fost respinsă cererea de revizuire. Instanța a reținut că

nu sunt aplicabile dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât revizuenții

nu au fost în imposibilitatea de a intra în posesia actelor pretinse a fi înscrisuri

noi.

Prin decizia nr. 4185 din 02 iulie 2010,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

a admis recursul revizuenților,

a casat decizia și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași Curte de

apel.

Instanța supremă a reținut că sunt greșite

considerentele primei instanțe, întrucât nu li se poate imputa revizuenților lipsa

de diligență în ceea ce privește neprocurarea înscrisurilor respective. Înscrisurile

au fost descoperite întâmplător în arhivele securității, cu ocazia solicitării dosarului

întocmit de poliția politică comunistă autorului S.G.G., cerere formulată pentru

obținerea informațiilor prevăzute de Legea nr. 187/1999 și nicidecum pentru obținerea

unor înscrisuri legate de averea imobilă deținută de autorul acestora. Instanța

de recurs a reținut că, deși nu a existat o imposibilitate de a studia dosarul autorului

aflat în arhivele securității, a existat totuși imposibilitatea pentru revizuenți

de a cunoaște faptul că în aceste arhive se află înscrisuri ce descriu bunurile

deținute de către acesta.

Apreciind ca fiind îndeplinită condiția

privind imposibilitatea procurării înscrisurilor anterior pronunțării deciziei supuse

revizuirii, Înalta Curte de Casație și Justiție a conchis că se impune a se stabili

de către prima instanță învestită cu cererea de revizuire dacă aceste înscrisuri

pot fi considerate relevante, în sensul că ar fi putut duce la pronunțarea altei

soluții dacă ar fi fost cunoscute de către instanța de fond.

În rejudecare, revizuentul S.M.M. a decedat

la data de 26 septembrie 2010, fiind introduși în cauză moștenitorii acestuia S.O.M.

și S.D.A., în calitate de fii.

Prin decizia nr. 159A din 16 decembrie

2010, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă

și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie,

a respins cererea de revizuire.

În considerentele deciziei s-a reținut

că primul înscris, intitulat „Fișa personală a condamnatului politic S.G.G. din

01 iunie 1960” cuprinde două mențiuni: în prima pagină sunt trecute datele de identificare

ale lui S.G.G., iar la rubrica profesie este menționat „hotelier și comerciant”;

în pagina a doua sunt următoarele mențiuni: „origine socială - burghez, stare materială

- în prezent deposedat, în trecut - 1. Hotel în Câmpulung, 2. Proprietăți în prăvălii,

Expropriat - naționalizat, Hotel și 8 prăvălii în Câmpulung”.

Instanța a reținut că acest înscris se

referă la profesia autorului revizuenților, la originea acestuia și starea sa materială,

însă nu conține elemente de identificare a prăvăliilor, neprecizându-se unde se

aflau acestea. De asemenea, nu se regăsesc, în acest înscris, nici precizări cu

privire la imobilul hotel și cele 8 prăvălii, respectiv locul de situare al acestora.

În lipsa acestor elemente de identificare,

nu se poate concluziona că S.G.G. a fost singurul proprietar al imobilului naționalizat

prin Decretul nr. 92/1950, cu atât mai mult cu cât naționalizarea a operat pe numele

de S.I.G., bunicul revizuenților.

Pentru a se demonstra în mod cert calitatea

de unic proprietar al lui S.G.G. asupra imobilului naționalizat, s-ar impune administrarea

de noi probatorii în vederea coroborării acestora cu înscrisul pretins a fi act

nou. Or, art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. nu permite administrarea de noi probe

și nici chiar completarea cu prezumții. înscrisul intitulat „Fișa personală a condamnatului

politic S.G.G.” nu are forță probantă prin el însuși și nu poate constitui un act

nou de natură a conduce la schimbarea deciziei nr. 80/A din 08 februarie 2005, pronunțată

de Curtea de Apel Pitești, a cărei revizuire se solicită.

În ceea ce privește al doilea înscris,

intitulat „Raport de investigații”, instanța a constatat că acesta cuprinde mențiunea

că S.G.G. a posedat Hotelul E., moștenire de la tatăl său, în prezent naționalizat,

iar în pagina a doua se consemnează că sora sa, S.O.M., a posedat ca avere personală

circa 100 pogoane de teren diferit, iar în prezent este expropriată și a mai posedat

încă un corp de case tot în comuna C., județul Argeș, care este, de asemenea, naționalizat.

Instanța a reținut că acest înscris nu

demonstrează, așa cum susțin revizuenții, că după moartea bunicului lor, S.I.G.,

moștenirea acestuia a fost împărțită, iar autorului lor i-a revenit imobilul din

Câmpulung. Totodată, acest înscris face vorbire numai despre Hotelul E., ca fiind

averea personală a lui S.G.G., fără a cuprinde mențiuni cu privire la prăvăliile

de la parterul imobilului, care aparțin în prezent altor persoane.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

revizuenții S.G.A. și S.D.A., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 7721 din data de 02 noiembrie

2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a respins, ca nefondat, recursul declarat

de revizuenții S.G.A. și S.D.A.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs

a reținut că, calea de atac a revizuirii se justifică de regulă prin aceea că în

mod involuntar instanță a stabilit în mod eronat starea de fapt, fie în raport de

materialul probator existent la data hotărârii, fie în raport de noile împrejurări

apărute după pronunțarea hotărârii.

În cazul de revizuire prevăzut de art.

322 pct. 5 teza I C. proc. civ., ceea ce se invocă este o împrejurare exterioară

hotărârii, respectiv descoperirea de către partea interesată, după pronunțarea hotărârii,

a unui înscris doveditor care exista la data hotărârii, dar care nu a putut fi înfățișat

dintr-o împrejurare mai presus de voința părții.

Pentru a fi în sensul legii „doveditor”,

înscrisul trebuie să fie probant prin el însuși. Nu îndeplinește această condiție

înscrisul care implică, la rândul său, cerința confirmării prin alte mijloace de

probă sau care ar fi susceptibil de completare ulterioară prin alte acte sau mijloace

de dovadă.

În speță, instanța a reținut că înscrisurile

invocate în cadrul cererii de revizuire nu sunt de natură să conducă la schimbarea

soluției, deoarece ele nu fac dovada calității de unic proprietar al lui S.G.G.

asupra întregului imobilul naționalizat.

În cadrul recursului, revizuenții arată

că nu înțeleg să critice modul în care instanța a interpretat actele invocate ca

acte noi, ci modul în care acestea au fost analizate, deoarece cu privire la al

doilea înscris nou, intitulat „Raport de investigații”, instanța reține că acesta

ar trebui coroborat cu alte dovezi pentru a se putea stabili că între cei doi frați

(S.G.G: și sora sa S.O.M.) a existat o împărțeală, în timp ce în privința primului

înscris, nu se arată cu ce ar trebui completat pentru a schimba situația reținută

prin decizia supusă revizuirii.

Critica este nefondată, deoarece potrivit

art. 326 alin. (3) C. proc. civ., verificările pe care le face instanța învestită

cu cererea de revizuire se limitează la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate

și la faptele pe care se întemeiază. În consecință, în analiza condiției privind

caracterul determinat al înscrisului este suficient ca instanța să stabilească dacă

înscrisul invocat ca fiind nou este doveditor prin el însuși, nefiind necesar a

se indica și mijloacele de probă suplimentare care, coroborate cu înscrisul noii,

ar conduce la schimbarea soluției supuse revizuirii.

Din considerentele deciziei expuse sintetic

rezultă că instanța a verificat dacă înscrisurile invocate au caracter determinant

(aceasta fiind una dintre condițiile de admitere a cererii de revizuire întemeiată

pe art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ.), condiție pe care a examinat-o în raport

de împrejurările ce formau obiect al probațiunii (calitatea autorului revizuenților

de unic proprietar asupra întregului imobil la data preluării abuzive, atât în ceea

ce privește etajul, cât și în privința spațiilor de la parter), cu respectarea prevederilor

art. 326 alin. (3) C. proc. civ. Instanța nu a indicat, în niciunul dintre cazuri,

care ar fi probele suplimentare ce s-ar impune a fi administrate în completarea

înscrisurilor noi (așa cum greșit se susține în motivarea recursului), ci a arătat,

pentru fiecare dintre cele două înscrisuri în parte și prin raportare la conținutul

acestora, de ce nu pot fi considerate „doveditoare” în sensul art. 322 pct. 5 teza

I C. proc. civ.

În consecință, este greșită perspectiva

diferită în care recurenții privesc modul de analizare de către instanță a celor

două înscrisuri, precum și concluzia acestora în sensul că în cazul primului înscris

dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. ar fi fost greșit aplicate.

În ceea ce privește critica referitoare

la aplicarea greșită a prevederilor art. 23 pct. 1 lit. d) din Normele de aplicare

a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte a constatat că normele menționate derogă de la

regula de drept comun în materia dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilelor

preluate de stat în mod abuziv, în sensul că se recunoaște forță probantă mai multor

categorii de înscrisuri. Aceste norme nu înlătură însă condiția specifică motivului

de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., potrivit căreia

înscrisul nou invocat trebuie să fie probant prin el însuși, adică să fie de natură

a determina schimbarea soluției supuse revizuirii, fără a fi necesară completarea

cu alte mijloace de probă. Or, așa cum în mod corect a reținut instanța învestită

cu cererea de revizuire, cele două înscrisuri nu conțin elemente care să conducă

la concluzia susținută de revizuenți, anume aceea că autorul lor a fost proprietar

exclusiv al întregului imobilul la data preluării abuzive.

Împotriva acestei din urmă decizii, a formulat

contestație în anulare contestatoarea S.O.M.,

solicitând reanalizarea hotărârii în baza actelor noi găsite.

În motivare, contestatoarea a arătat că

accesul său la acte a fost dificil și nu a putut să le găsească mai repede și să

le depună mai devreme la dosar. în prezent, contestatoarea se află în proces penal

cu S.V., cel care l-a reprezentat pe tatăl său în procese și care l-a înșelat. Avocatul

P.A. este omul lui S.V. și a refuzat ca petenta S.O.M. să depună documentul cu nominalizarea

magazinelor la ultima înfățișare. S.V. a refuzat să îi dea actele contestatoarei,

după moartea tatălui acesteia.

De asemenea, s-a arătat că primarul a fost

complice în acest caz de furt calificat și a acordat titlu unor magazine. Intervenientele

N.O. și D.S. au prezentat acte de transfer de proprietate reprezentând înșelăciune

premeditată în instanțe. S.M.A. a fost pusă în posesia unui spațiu de la parterul

imobilului în 1996, în condiții de încălcare gravă a legii; întrucât nu avea un

titlu executoriu, respectiv o hotărâre judecătorească care să dispună retrocedarea

spațiilor din imobil. Lui S.C. și S.C.O. li s-a cerut dovada cu înscrisuri că societatea

de turism SC M. SA, în calitate de vânzătoare către cei doi, deținea în proprietate

și nu doar în administrare suprafața de 344,38 m.p. teren și un spațiu la parterul

imobilului în speță.

Contestația în anulare este inadmisibilă,

urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 317 alin. (1) C. proc.

civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare când procedură

de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită

potrivit cu cerințele legii sau când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Hotărârile irevocabile pot fi atacate pentru

motive arătate, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe cale apelului

sau recursului.

Alin. (2) al art. 317 prevede că contestația

poate fi primită pentru motivele arătate la alin. (1), în cazul când acestea au

fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că avea nevoie

de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat

în fond.

Art. 318 C. proc. civ. dispune că hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l

numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare.

Fiind o cale extraordinară de atac de retractare,

ce poate fi promovată numai în condițiile strict reglementate de art. 317-318 C.

proc. civ., contestația în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât

cele indicate în dispozițiile legale menționate, neputându-se invoca în susținerea

ei critici pentru care partea a avut posibilitatea exercitării căilor de atac de

reformare a hotărârii.

În speță, contestatoarea S.O.M. a exercitat

calea de atac extraordinară a contestației în anulare fără a dezvolta critici care

să poată fi încadrate în vreunul din motivele expres și limitativ prevăzute de

art. 317-318 C. proc. civ.

Contestația în anulare nu implică reexaminarea

fondului sau reaprecierea probelor, așa cum tinde în realitate contestatoarea, prin

criticile formulate în această cale extraordinară de atac.

Față de toate considerentele reținute,

Înalta Curte constată că contestația în anulare este inadmisibilă, urmând a fi respinsă

ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația

în anulare formulată de contestatoarea S.O.M. împotriva deciziei nr. 7721 din data

de 02 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23

octombrie 2012.