ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7721/2011

Asupra recursului constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 iunie 2008, pe rolul Curții de Apel Pitești, Ș.G.M.M. și Ș.G.G.A. au solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 80/A din 8 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în Dosarul nr. 532/2004. În motivarea cererii, revizuenții au arătat că, prin decizia menționată, a fost schimbată în tot Sentința civilă nr. 147 din 1 iulie 2004 pronunțată de Tribunalul Argeș și în parte Sentința civilă nr. 298 din 24 octombrie 2003 a aceluiași tribunal, în sensul că le-a fost restituit în natură doar etajul imobilului din Câmpulung, str. P.R., jud. Argeș, iar alături de ei, le-a fost constatat dreptul de proprietate asupra aceluiași imobil (etajul) și apelantelor-interveniente I.C.

și N.C., reținându-se calitatea acestora de moștenitoare ale bunicului lor, Ș.I.G., însă li s-a respins cererea de restituire în natură a parterului imobilului, fostă proprietate a tatălui lor, Ș.G.G. Revizuenții au indicat ca temei de revizuire dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ, invocând ca înscrisuri noi: - Fișa personală a condamnatului politic Ș.G.G.

din 01 iunie 1950, înscris pe care l-au obținut în data de 22 mai 2008 de la Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității, Direcția Arhivă Popești Leordeni și care demonstrează că tatăl lor a fost unicul proprietar al imobilului naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, imobil compus din hotel și apartamente de serviciu la etaj și spații comerciale la parter, ocupate de 10 societăți de stat și 8 prăvălii închiriate; - Raportul de investigații - Secția raională de securitate Câmpulung-Muscel, obținut la aceeași dată și în aceleași condiții, care demonstrează că la momentul naționalizării numai tatăl lor era proprietarul bunului (hotel și prăvălii) solicitat în baza Legii nr. 10/2001. Prin Decizia civilă nr. 244/A din 21 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, a fost respinsă cererea de revizuire.

Instanța a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât revizuenții nu au fost în imposibilitatea de a intra în posesia actelor pretinse a fi înscrisuri noi. Prin Decizia nr. 4185 din 02 iulie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul revizuenților, a casat decizia și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. Instanța supremă a reținut că sunt greșite considerentele primei instanțe, întrucât nu li se poate imputa revizuenților lipsa de diligență în ceea ce privește neprocurarea înscrisurilor respective. Înscrisurile au fost descoperite întâmplător în arhivele securității, cu ocazia solicitării dosarului întocmit de poliția politică comunistă autorului Ș.G., cerere formulată pentru obținerea informațiilor prevăzute de Legea nr. 187/1999, și nicidecum pentru obținerea unor înscrisuri legate de averea imobilă deținută de autorul acestora.

Instanța de recurs a reținut că, deși nu a existat o imposibilitate de a studia dosarul autorului aflat în arhivele securității, a existat totuși imposibilitatea pentru revizuenți de a cunoaște faptul că în aceste arhive se află înscrisuri ce descriu bunurile deținute de către acesta. Apreciind ca fiind îndeplinită condiția privind imposibilitatea procurării înscrisurilor anterior pronunțării deciziei supuse revizuirii, Înalta Curte de Casație și Justiție a conchis că se impune a se stabili de către prima instanță învestită cu cererea de revizuire dacă aceste înscrisuri pot fi considerate relevante, în sensul că ar fi putut duce la pronunțarea altei soluții dacă ar fi fost cunoscute de către instanța de fond.

În rejudecare, revizuentul Ș.G.M. a decedat la data de 26 septembrie 2010, fiind introduși în cauză moștenitorii acestuia Ș.O.M. și Ș.D.A., în calitate de fii. Prin Decizia nr. 159 A din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, a respins cererea de revizuire. În considerentele deciziei s-a reținut că primul înscris, intitulat „Fișa personală a condamnatului politic Ș.G.G. din 1 iunie 1960” cuprinde două mențiuni: în prima pagină sunt trecute datele de identificare ale lui Ș.G.G., iar la rubrica profesie este menționat „hotelier și comerciant”; în pagina a doua sunt următoarele mențiuni: origine socială - burghez, stare materială - în prezent deposedat, în trecut - 1. Hotel, cls.

II în Câmpulung, 2. Proprietăți în prăvălii, Expropriat - naționalizat, Hotel cls. II și 8 prăvălii în Câmpulung. Instanța a reținut că acest înscris se referă la profesia autorului revizuenților, la originea acestuia și starea sa materială, însă nu conține elemente de identificare a prăvăliilor, neprecizându-se unde se aflau acestea. De asemenea, nu se regăsesc, în acest înscris, nici precizări cu privire la imobilul hotel și cele 8 prăvălii, respectiv locul de situare al acestora. În lipsa acestor elemente de identificare, nu se poate concluziona că Ș.G.G. a fost singurul proprietar al imobilului naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, cu atât mai mult cu cât naționalizarea a operat pe numele de Ș.I.G., bunicul revizuenților.

Pentru a se demonstra în mod cert calitatea de unic proprietar al lui Ș.G.G. asupra imobilului naționalizat, s-ar impune administrarea de noi probatorii în vederea coroborării acestora cu înscrisul pretins a fi act nou. Or, art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. nu permite administrarea de noi probe și nici chiar completarea cu prezumții. Înscrisul intitulat „Fișa personală a condamnatului politic Ș.G.G.” nu are forță probantă prin el însuși și nu poate constitui un act nou de natură a conduce la schimbarea Deciziei nr. 80/A din 8 februarie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, a cărei revizuire se solicită. În ceea ce privește al doilea înscris, intitulat „Raport de investigații”, instanța a constatat că acesta cuprinde mențiunea că Ș.G.G.

a posedat hotelul E., moștenire de la tatăl său, în prezent naționalizat, iar în pagina a doua se consemnează că sora sa, Ș.M., a posedat ca avere personală circa 100 pogoane de teren diferit, iar în prezent este expropriată și a mai posedat încă un corp de case tot în comuna Cepari, județul Argeș, care este de asemenea naționalizat. Instanța a reținut că acest înscris nu demonstrează, așa cum susțin revizuenții, că după moartea bunicului lor, Ș.I.G., moștenirea acestuia a fost împărțită, iar autorului lor i-a revenit imobilul din Câmpulung. Totodată, acest înscris face vorbire numai despre Hotelul E., ca fiind averea personală a lui Ș.G.G., fără a cuprinde mențiuni cu privire la prăvăliile de la parterul imobilului, care aparțin în prezent altor persoane.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., revizuenții Ș.G.G.A. și Ș.M.D.A., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenții susțin următoarele: Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 23 pct. 1 lit. d) din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001. Dispozițiile legii speciale au caracter derogatoriu în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate, în sensul că recunoaște forță probantă mai multor categorii de înscrisuri, care se pot folosi nu numai la judecata în primă instanță, dar și în căile de atac, ordinare sau extraordinare. În consecință, caracterul determinat al înscrisurilor trebuia apreciat și prin prisma dispozițiilor legii speciale.

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. În aprecierea caracterului determinat al înscrisurilor instanța trebuia să se raporteze la ceea ce s-a stabilit în hotărârea supusă revizuirii. Astfel, prin hotărârea respectivă s-a stabilit că autorul reclamanților a avut un singur imobil în Câmpulung, ce i-a fost naționalizat, care avea la parter prăvălii și apartamentul fostului proprietar, iar la etaj camere de hotel, că imobilul a constituit un tot unitar din punctul de vedere al structurii și arhitecturii, însă s-a apreciat că nu s-a făcut dovada că la data naționalizării autorul revizuenților mai avea în proprietate și parterul, instanța mergând pe prezumția că parterul fusese înstrăinat.

Revizuenții arată că nu înțeleg să critice modul în care instanța a interpretat actul depus ca fiind act nou, ci modul greșit în care s-a pornit la analizarea acestuia, fără a se ține seama de ceea ce s-a decis cu privire la imobilul în litigiu prin hotărârea irevocabilă. Astfel, cu privire la al doilea înscris nou, intitulat „Raport de investigații”, instanța reține că acesta ar trebui coroborat cu alte dovezi pentru a se putea stabili că între cei doi frați (Ș.G. și sora sa Ș.M.) a existat o împărțeală. În ceea ce privește celălalt înscris, nu se arată cu ce ar trebui completat pentru a schimba situația reținută prin decizia supusă revizuirii. Modalitatea în care instanța tratează cel de-al doilea înscris prin prisma condițiilor de admisibilitate ale unei cereri de revizuire demonstrează că în cazul primului înscris, dispozițiile art. 322 pct. 5 au fost greșit aplicate.

Prin întâmpinare, intimații Ș.C. și Ș.G.C. (cu privire la care s-a reținut, prin decizia supusă revizuirii, că au cumpărat în anul 2000 de la SC M. SA unul dintre spațiile comerciale de la parterul imobilului) au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Au depus întâmpinare și intimatele I.C.S.A. și N.C.E.D., solicitând, de asemenea, respingerea recursului, ca nefondat. Prin întâmpinarea depusă de intimata O.Ș. se solicită admiterea recursului, invocând, pe lângă înscrisurile noi menționate în cererea de revizuire, alte înscrisuri considerate ca fiind noi și relevante în soluționarea cauzei, respectiv, extras de rol agricol pentru terenul de sub hotel, un memoriu tehnic privind numărul camerelor de hotel și un proces-verbal de punere în posesie încheiat în anul 2002 privind magazinele retrocedate.

În ședința publică din 02 noiembrie 2011, Înalta Curte a respins proba cu aceste înscrisuri, solicitată de intimata O.Ș., apreciind că nu sunt utile soluționării cauzei, dat fiind cadrul procesual fixat prin motivele de recurs. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Calea de atac a revizuirii se justifică de regulă prin aceea că, în mod involuntar, instanța a stabilit în mod eronat starea de fapt, fie în raport de materialul probator existent la data hotărârii, fie în raport de noile împrejurări apărute după pronunțarea hotărârii. În cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., ceea ce se invocă este o împrejurare exterioară hotărârii, respectiv descoperirea de către partea interesată, după pronunțarea hotărârii, a unui înscris doveditor care exista la data hotărârii, dar care nu a putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părții.

Pentru a fi în sensul legii „doveditor”, înscrisul trebuie să fie probant prin el însuși. Nu îndeplinește această condiție înscrisul care implică, la rândul său, cerința confirmării prin alte mijloace de probă sau care ar fi susceptibil de completare ulterioară prin alte acte sau mijloace de dovadă. În speță, instanța a reținut că înscrisurile invocate în cadrul cererii de revizuire nu sunt de natură să conducă la schimbarea soluției, deoarece ele nu fac dovada calității de unic proprietar al lui Ș.G.G. asupra întregului imobilul naționalizat. În cadrul recursului revizuenții arată că nu înțeleg să critice modul în care instanța a interpretat actele invocate ca acte noi, ci modul în care acestea au fost analizate, deoarece cu privire la al doilea înscris nou, intitulat „Raport de investigații”, instanța reține că acesta ar trebui coroborat cu alte dovezi pentru a se putea stabili că între cei doi frați (Ș.G.

și sora sa Ș.M.) a existat o împărțeală, în timp ce în privința primului înscris, nu se arată cu ce ar trebui completat pentru a schimba situația reținută prin decizia supusă revizuirii. Critica este nefondată, deoarece potrivit art. 326 alin. (3) C. proc. civ., verificările pe care le face instanța învestită cu cererea de revizuire se limitează la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate și la faptele pe care se întemeiază. În consecință, în analiza condiției privind caracterul determinat al înscrisului este suficient ca instanța să stabilească dacă înscrisul invocat ca fiind nou este doveditor prin el însuși, nefiind necesar a se indica și mijloacele de probă suplimentare care, coroborate cu înscrisul nou, ar conduce la schimbarea soluției supuse revizuirii.

În privința primului înscris, intitulat „Fișa personală a condamnatului politic Ș.G.G.” instanța a reținut că acesta se referă la profesia autorului revizuenților, la originea acestuia și starea sa materială, însă nu conține precizări cu privire la imobilul hotel și cele 8 prăvălii, motiv pentru care pe baza acestui înscris nu se poate concluziona că Ș.G.G. a fost singurul proprietar al imobilului naționalizat prin Decretul nr. 92/1950. Pentru a se ajunge la o astfel de concluzie ar fi necesară administrarea de noi probatorii, aspect nepermis de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește al doilea înscris, intitulat „Raport de investigații”, instanța a constatat că acesta nu demonstrează, așa cum susțin revizuenții, că după moartea bunicului lor, Ș.I.G., moștenirea acestuia a fost împărțită, iar autorului lor i-a revenit imobilul din Câmpulung.

Totodată, acest înscris face vorbire numai despre Hotelul E., ca fiind averea personală a lui Ș.G.G., fără a cuprinde mențiuni cu privire la prăvăliile de la parterul imobilului, care aparțin în prezent altor persoane. Din considerentele deciziei expuse sintetic rezultă că instanța a verificat dacă înscrisurile invocate au caracter determinant (aceasta fiind una dintre condițiile de admitere a cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ.), condiție pe care a examinat-o în raport de împrejurările ce formau obiect al probațiunii (calitatea autorului revizuenților de unic proprietar asupra întregului imobil la data preluării abuzive, atât în ceea ce privește etajul, cât și în privința spațiilor de la parter), cu respectarea prevederilor art. 326 alin. (3) C. proc.

civ. Instanța nu a indicat, în niciunul dintre cazuri, care ar fi probele suplimentare ce s-ar impune a fi administrate în completarea înscrisurilor noi (așa cum greșit se susține în motivarea recursului), ci a arătat, pentru fiecare dintre cele două înscrisuri în parte și prin raportare la conținutul acestora, de ce nu pot fi considerate „doveditoare” în sensul art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ. În consecință, este greșită perspectiva diferită în care recurenții privesc modul de analizare de către instanță a celor două înscrisuri, precum și concluzia acestora în sensul că în cazul primului înscris dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. ar fi fost greșit aplicate.

În ceea ce privește critica referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 23 pct. 1 lit. d) din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că normele menționate derogă de la regula de drept comun în materia dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat în mod abuziv, în sensul că se recunoaște forță probantă mai multor categorii de înscrisuri. Aceste norme nu înlătură însă condiția specifică motivului de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., potrivit căreia înscrisul nou invocat trebuie să fie probant prin el însuși, adică să fie de natură a determina schimbarea soluției supuse revizuirii, fără a fi necesară completarea cu alte mijloace de probă.

Or, așa cum în mod corect a reținut instanța învestită cu cererea de revizuire, cele două înscrisuri nu conțin elemente care să conducă la concluzia susținută de revizuenți, anume, aceea că autorul lor a fost proprietar exclusiv al întregului imobil la data preluării abuzive. În raport de aceste considerente, Înalta Curte reține că nu este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat. În ceea ce privește cererea formulată de intimatele I.C.S.A. și N.C.E.D., privind obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în recurs, Înalta Curte va admite în parte această cerere, în raport de prevederile art. 274 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., onorariul avocațial urmând a fi redus la suma de 500 RON, față de prestația avocatului intimatelor, care s-a rezumat la formularea și depunerea întâmpinării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenții Ș.G.G.A. și Ș.M.D.A. împotriva Deciziei nr. 159/A din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurenți la 500 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimatele I.C.S.A. și N.C.E.D. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2011.