ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7721/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7721/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 iunie

2008, pe rolul Curții de Apel Pitești, Ș.G.M.M. și Ș.G.G.A. au solicitat

revizuirea Deciziei civile nr. 80/A din 8 februarie 2005 pronunțată de Curtea

de Apel Pitești în Dosarul nr. 532/2004.

În motivarea cererii,

revizuenții au arătat că, prin decizia menționată, a fost schimbată în tot

Sentința civilă nr. 147 din 1 iulie 2004 pronunțată de Tribunalul Argeș și în

parte Sentința civilă nr. 298 din 24 octombrie 2003 a aceluiași tribunal, în

sensul că le-a fost restituit în natură doar etajul imobilului din Câmpulung,

str. P.R., jud. Argeș, iar alături de ei, le-a fost constatat dreptul de

proprietate asupra aceluiași imobil (etajul) și apelantelor-interveniente I.C.

și N.C., reținându-se calitatea acestora de moștenitoare ale bunicului lor,

Ș.I.G., însă li s-a respins cererea de restituire în natură a parterului

imobilului, fostă proprietate a tatălui lor, Ș.G.G.

Revizuenții au

indicat ca temei de revizuire dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ,

invocând ca înscrisuri noi:

- Fișa personală a

condamnatului politic Ș.G.G. din 01 iunie 1950, înscris pe care l-au obținut în

data de 22 mai 2008 de la Consiliul Național de Studiere a Arhivelor

Securității, Direcția Arhivă Popești Leordeni și care demonstrează că tatăl lor

a fost unicul proprietar al imobilului naționalizat prin Decretul nr. 92/1950,

imobil compus din hotel și apartamente de serviciu la etaj și spații comerciale

la parter, ocupate de 10 societăți de stat și 8 prăvălii închiriate;

- Raportul de

investigații - Secția raională de securitate Câmpulung-Muscel, obținut la

aceeași dată și în aceleași condiții, care demonstrează că la momentul

naționalizării numai tatăl lor era proprietarul bunului (hotel și prăvălii)

solicitat în baza Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 244/A din 21 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, a fost

respinsă cererea de revizuire. Instanța a reținut că nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât revizuenții nu au fost în

imposibilitatea de a intra în posesia actelor pretinse a fi înscrisuri noi.

Prin Decizia nr. 4185

din 02 iulie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursul revizuenților, a casat decizia și a

dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Instanța supremă a

reținut că sunt greșite considerentele primei instanțe, întrucât nu li se poate

imputa revizuenților lipsa de diligență în ceea ce privește neprocurarea

înscrisurilor respective. Înscrisurile au fost descoperite întâmplător în

arhivele securității, cu ocazia solicitării dosarului întocmit de poliția

politică comunistă autorului Ș.G., cerere formulată pentru obținerea

informațiilor prevăzute de Legea nr. 187/1999, și nicidecum pentru obținerea

unor înscrisuri legate de averea imobilă deținută de autorul acestora. Instanța

de recurs a reținut că, deși nu a existat o imposibilitate de a studia dosarul

autorului aflat în arhivele securității, a existat totuși imposibilitatea

pentru revizuenți de a cunoaște faptul că în aceste arhive se află înscrisuri ce

descriu bunurile deținute de către acesta.

Apreciind ca fiind

îndeplinită condiția privind imposibilitatea procurării înscrisurilor anterior

pronunțării deciziei supuse revizuirii, Înalta Curte de Casație și Justiție a

conchis că se impune a se stabili de către prima instanță învestită cu cererea

de revizuire dacă aceste înscrisuri pot fi considerate relevante, în sensul că

ar fi putut duce la pronunțarea altei soluții dacă ar fi fost cunoscute de

către instanța de fond.

În rejudecare,

revizuentul Ș.G.M. a decedat la data de 26 septembrie 2010, fiind introduși în

cauză moștenitorii acestuia Ș.O.M. și Ș.D.A., în calitate de fii.

Prin Decizia nr. 159

A din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins cererea de revizuire.

În considerentele

deciziei s-a reținut că primul înscris, intitulat „Fișa personală a

condamnatului politic Ș.G.G. din 1 iunie 1960” cuprinde două mențiuni: în prima

pagină sunt trecute datele de identificare ale lui Ș.G.G., iar la rubrica

profesie este menționat „hotelier și comerciant”; în pagina a doua sunt

următoarele mențiuni: origine socială - burghez, stare materială - în prezent

deposedat, în trecut - 1. Hotel, cls. II în Câmpulung, 2. Proprietăți în

prăvălii, Expropriat - naționalizat, Hotel cls. II și 8 prăvălii în Câmpulung.

Instanța a reținut că

acest înscris se referă la profesia autorului revizuenților, la originea

acestuia și starea sa materială, însă nu conține elemente de identificare a

prăvăliilor, neprecizându-se unde se aflau acestea. De asemenea, nu se

regăsesc, în acest înscris, nici precizări cu privire la imobilul hotel și cele

8 prăvălii, respectiv locul de situare al acestora.

În lipsa acestor elemente

de identificare, nu se poate concluziona că Ș.G.G. a fost singurul proprietar

al imobilului naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, cu atât mai mult cu cât

naționalizarea a operat pe numele de Ș.I.G., bunicul revizuenților.

Pentru a se demonstra

în mod cert calitatea de unic proprietar al lui Ș.G.G. asupra imobilului

naționalizat, s-ar impune administrarea de noi probatorii în vederea

coroborării acestora cu înscrisul pretins a fi act nou. Or, art. 322 pct. 5

teza I C. proc. civ. nu permite administrarea de noi probe și nici chiar

completarea cu prezumții. Înscrisul intitulat „Fișa personală a condamnatului

politic Ș.G.G.” nu are forță probantă prin el însuși și nu poate constitui un

act nou de natură a conduce la schimbarea Deciziei nr. 80/A din 8 februarie

2005, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, a cărei revizuire se solicită.

În ceea ce privește

al doilea înscris, intitulat „Raport de investigații”, instanța a constatat că

acesta cuprinde mențiunea că Ș.G.G. a posedat hotelul E., moștenire de la tatăl

său, în prezent naționalizat, iar în pagina a doua se consemnează că sora sa,

Ș.M., a posedat ca avere personală circa 100 pogoane de teren diferit, iar în

prezent este expropriată și a mai posedat încă un corp de case tot în comuna

Cepari, județul Argeș, care este de asemenea naționalizat.

Instanța a reținut că

acest înscris nu demonstrează, așa cum susțin revizuenții, că după moartea

bunicului lor, Ș.I.G., moștenirea acestuia a fost împărțită, iar autorului lor

i-a revenit imobilul din Câmpulung. Totodată, acest înscris face vorbire numai

despre Hotelul E., ca fiind averea personală a lui Ș.G.G., fără a cuprinde

mențiuni cu privire la prăvăliile de la parterul imobilului, care aparțin în

prezent altor persoane.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

revizuenții Ș.G.G.A. și Ș.M.D.A., invocând motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs invocat, recurenții susțin următoarele:

Hotărârea a fost dată

cu aplicarea greșită a prevederilor art. 23 pct. 1 lit. d) din Normele de

aplicare a Legii nr. 10/2001. Dispozițiile legii speciale au caracter

derogatoriu în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate, în sensul că

recunoaște forță probantă mai multor categorii de înscrisuri, care se pot

folosi nu numai la judecata în primă instanță, dar și în căile de atac,

ordinare sau extraordinare. În consecință, caracterul determinat al

înscrisurilor trebuia apreciat și prin prisma dispozițiilor legii speciale.

Hotărârea a fost dată

cu aplicarea greșită a prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. În aprecierea

caracterului determinat al înscrisurilor instanța trebuia să se raporteze la

ceea ce s-a stabilit în hotărârea supusă revizuirii. Astfel, prin hotărârea respectivă

s-a stabilit că autorul reclamanților a avut un singur imobil în Câmpulung, ce

i-a fost naționalizat, care avea la parter prăvălii și apartamentul fostului

proprietar, iar la etaj camere de hotel, că imobilul a constituit un tot unitar

din punctul de vedere al structurii și arhitecturii, însă s-a apreciat că nu

s-a făcut dovada că la data naționalizării autorul revizuenților mai avea în

proprietate și parterul, instanța mergând pe prezumția că parterul fusese

înstrăinat.

Revizuenții arată că

nu înțeleg să critice modul în care instanța a interpretat actul depus ca fiind

act nou, ci modul greșit în care s-a pornit la analizarea acestuia, fără a se

ține seama de ceea ce s-a decis cu privire la imobilul în litigiu prin

hotărârea irevocabilă.

Astfel, cu privire la

al doilea înscris nou, intitulat „Raport de investigații”, instanța reține că

acesta ar trebui coroborat cu alte dovezi pentru a se putea stabili că între

cei doi frați (Ș.G. și sora sa Ș.M.) a existat o împărțeală. În ceea ce

privește celălalt înscris, nu se arată cu ce ar trebui completat pentru a

schimba situația reținută prin decizia supusă revizuirii. Modalitatea în care

instanța tratează cel de-al doilea înscris prin prisma condițiilor de

admisibilitate ale unei cereri de revizuire demonstrează că în cazul primului

înscris, dispozițiile art. 322 pct. 5 au fost greșit aplicate.

Prin întâmpinare,

intimații Ș.C. și Ș.G.C. (cu privire la care s-a reținut, prin decizia supusă

revizuirii, că au cumpărat în anul 2000 de la SC M. SA unul dintre spațiile

comerciale de la parterul imobilului) au solicitat respingerea recursului, ca

nefondat.

Au depus întâmpinare

și intimatele I.C.S.A. și N.C.E.D., solicitând, de asemenea, respingerea

recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea

depusă de intimata O.Ș. se solicită admiterea recursului, invocând, pe lângă

înscrisurile noi menționate în cererea de revizuire, alte înscrisuri

considerate ca fiind noi și relevante în soluționarea cauzei, respectiv, extras

de rol agricol pentru terenul de sub hotel, un memoriu tehnic privind numărul

camerelor de hotel și un proces-verbal de punere în posesie încheiat în anul

2002 privind magazinele retrocedate.

În ședința publică

din 02 noiembrie 2011, Înalta Curte a respins proba cu aceste înscrisuri,

solicitată de intimata O.Ș., apreciind că nu sunt utile soluționării cauzei,

dat fiind cadrul procesual fixat prin motivele de recurs.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Calea de atac a

revizuirii se justifică de regulă prin aceea că, în mod involuntar, instanța a

stabilit în mod eronat starea de fapt, fie în raport de materialul probator

existent la data hotărârii, fie în raport de noile împrejurări apărute după

pronunțarea hotărârii.

În cazul de revizuire

prevăzut de art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ., ceea ce se invocă este o

împrejurare exterioară hotărârii, respectiv descoperirea de către partea

interesată, după pronunțarea hotărârii, a unui înscris doveditor care exista la

data hotărârii, dar care nu a putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus

de voința părții.

Pentru a fi în sensul

legii „doveditor”, înscrisul trebuie să fie probant prin el însuși. Nu

îndeplinește această condiție înscrisul care implică, la rândul său, cerința

confirmării prin alte mijloace de probă sau care ar fi susceptibil de

completare ulterioară prin alte acte sau mijloace de dovadă.

În speță, instanța a

reținut că înscrisurile invocate în cadrul cererii de revizuire nu sunt de

natură să conducă la schimbarea soluției, deoarece ele nu fac dovada calității

de unic proprietar al lui Ș.G.G. asupra întregului imobilul naționalizat.

În cadrul recursului

revizuenții arată că nu înțeleg să critice modul în care instanța a interpretat

actele invocate ca acte noi, ci modul în care acestea au fost analizate,

deoarece cu privire la al doilea înscris nou, intitulat „Raport de

investigații”, instanța reține că acesta ar trebui coroborat cu alte dovezi

pentru a se putea stabili că între cei doi frați (Ș.G. și sora sa Ș.M.) a

existat o împărțeală, în timp ce în privința primului înscris, nu se arată cu

ce ar trebui completat pentru a schimba situația reținută prin decizia supusă

revizuirii.

Critica este

nefondată, deoarece potrivit art. 326 alin. (3) C. proc. civ., verificările pe

care le face instanța învestită cu cererea de revizuire se limitează la

îndeplinirea condițiilor de admisibilitate și la faptele pe care se întemeiază.

În consecință, în analiza condiției privind caracterul determinat al

înscrisului este suficient ca instanța să stabilească dacă înscrisul invocat ca

fiind nou este doveditor prin el însuși, nefiind necesar a se indica și

mijloacele de probă suplimentare care, coroborate cu înscrisul nou, ar conduce

la schimbarea soluției supuse revizuirii.

În privința primului

înscris, intitulat „Fișa personală a condamnatului politic Ș.G.G.” instanța a

reținut că acesta se referă la profesia autorului revizuenților, la originea

acestuia și starea sa materială, însă nu conține precizări cu privire la

imobilul hotel și cele 8 prăvălii, motiv pentru care pe baza acestui înscris nu

se poate concluziona că Ș.G.G. a fost singurul proprietar al imobilului

naționalizat prin Decretul nr. 92/1950. Pentru a se ajunge la o astfel de

concluzie ar fi necesară administrarea de noi probatorii, aspect nepermis de

art. 322 pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește al doilea înscris, intitulat

„Raport de investigații”, instanța a constatat că acesta nu demonstrează, așa

cum susțin revizuenții, că după moartea bunicului lor, Ș.I.G., moștenirea

acestuia a fost împărțită, iar autorului lor i-a revenit imobilul din

Câmpulung. Totodată, acest înscris face vorbire numai despre Hotelul E., ca

fiind averea personală a lui Ș.G.G., fără a cuprinde mențiuni cu privire la

prăvăliile de la parterul imobilului, care aparțin în prezent altor persoane.

Din considerentele

deciziei expuse sintetic rezultă că instanța a verificat dacă înscrisurile

invocate au caracter determinant (aceasta fiind una dintre condițiile de

admitere a cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 teza I C. proc.

civ.), condiție pe care a examinat-o în raport de împrejurările ce formau

obiect al probațiunii (calitatea autorului revizuenților de unic proprietar

asupra întregului imobil la data preluării abuzive, atât în ceea ce privește

etajul, cât și în privința spațiilor de la parter), cu respectarea prevederilor

art. 326 alin. (3) C. proc. civ. Instanța nu a indicat, în niciunul dintre

cazuri, care ar fi probele suplimentare ce s-ar impune a fi administrate în

completarea înscrisurilor noi (așa cum greșit se susține în motivarea

recursului), ci a arătat, pentru fiecare dintre cele două înscrisuri în parte

și prin raportare la conținutul acestora, de ce nu pot fi considerate

„doveditoare” în sensul art. 322 pct. 5 teza I C. proc. civ.

În consecință, este

greșită perspectiva diferită în care recurenții privesc modul de analizare de

către instanță a celor două înscrisuri, precum și concluzia acestora în sensul

că în cazul primului înscris dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. ar fi

fost greșit aplicate.

În ceea ce privește

critica referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 23 pct. 1 lit. d)

din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată că normele

menționate derogă de la regula de drept comun în materia dovedirii dreptului de

proprietate asupra imobilelor preluate de stat în mod abuziv, în sensul că se

recunoaște forță probantă mai multor categorii de înscrisuri. Aceste norme nu

înlătură însă condiția specifică motivului de revizuire întemeiat pe art. 322

pct. 5 teza I C. proc. civ., potrivit căreia înscrisul nou invocat trebuie să

fie probant prin el însuși, adică să fie de natură a determina schimbarea

soluției supuse revizuirii, fără a fi necesară completarea cu alte mijloace de

probă. Or, așa cum în mod corect a reținut instanța învestită cu cererea de

revizuire, cele două înscrisuri nu conțin elemente care să conducă la concluzia

susținută de revizuenți, anume, aceea că autorul lor a fost proprietar exclusiv

al întregului imobil la data preluării abuzive.

În raport de aceste

considerente, Înalta Curte reține că nu este întemeiat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind pronunțată

cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale, astfel încât, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

În ceea ce privește

cererea formulată de intimatele I.C.S.A. și N.C.E.D., privind obligarea

recurenților la plata cheltuielilor de judecată în recurs, Înalta Curte va

admite în parte această cerere, în raport de prevederile art. 274 alin. (1) și

(3) C. proc. civ., onorariul avocațial urmând a fi redus la suma de 500 RON,

față de prestația avocatului intimatelor, care s-a rezumat la formularea și

depunerea întâmpinării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de revizuenții Ș.G.G.A. și Ș.M.D.A. împotriva

Deciziei nr. 159/A din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția

civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenți

la 500 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., către intimatele I.C.S.A. și N.C.E.D.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 noiembrie 2011.