ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3577/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3577/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

cu recurs

Prin sentința civilă nr.

186 din 26 mai 2011, Curtea de Apel Iași - secția contencios administrativ și fiscal,

a respins acțiunea formulată de reclamantul L.O. în contradictoriu cu pârâta

Agenția Națională de Integritate, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin

actul de constatare

din data de 23 noiembrie 2009 emis în cadrul dosarului nr.

262/II/2009, pârâta Agenția Națională de Integritate a constatat, în raport de

dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr.

161/2003,

starea de

incompatibilitate a reclamantului L.O. care, în intervalul de timp cuprins

între iunie 2008 și 13 ianuarie 2009, a deținut concomitent funcția de primar

al Comunei Gropnița, județul Iași și pe cea de administrator al SC O.Ș. SRL.

Consideră judecătorul

fondului că,

întrucât

adresa din 28 octombrie 2009 atestă faptul că SC O.Ș. SRL, și înființată la

data de 19 iunie 2003, l-a avut ca asociat unic și administrator, în perioada

19 iunie 2003 până la 14 ianuarie 2009, pe reclamantul L.O., nu poate reține că

actul administrativ ce a statuat asupra cazului de incompatibilitate, raportat

la prevederile textului de lege sus arătat, ar fi fost emis cu aplicarea

excesivă sau nelegală a legii.

Contrar

susținerilor reclamantului, instanța de fond a apreciat că

Agenția Națională de

Integritate a efectuat o verificare bazată pe probe credibile, veridice și

suficiente, în temeiul cărora a constatat, corect, că L.O. nu a efectuat

demersurile necesare în termenul de 15 zile prevăzut de dispozițiile art. 91 alin.

(3) din Legea nr. 161/2003 pentru a înlătura cauza care a generat starea de

incompatibilitate în care acesta s-a aflat până la data de 13 ianuarie 2009

prin exercitarea simultană a celor două funcții.

Considerând că

reclamantul nu a relevat nici un temei de fapt și de drept de natură a înlătura

concluziile autorității pârâte și că decizia Curții Constituționale la care a

făcut referire reclamantul în timpul dezbaterilor judiciare și în concluziile

scrise nu produce efecte asupra raportului juridic născut anterior, Curtea de

Apel a considerat că nu sunt motive de anulare a actului administrativ atacat.

Împotriva

sentinței civile nr. 186 din 26 mai 2011 a Curții de Apel Iași - secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul L.O., în temeiul art.

304 pct. 4, și pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., în susținerea

căruia a susținut, în esență, următoarele:

2.1 În

dezvoltarea motivului de recurs fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 4 C.

proc. civ. recurentul a susținut că instant de fond s-a substituit legiuitorului,

în condițiile în care a consfințit, cu valoare legală texte abrogate la data

pronunțării hotărârii judecătorești, în acest fel, depășindu-și atribuțiile

puterii judecătorești.

În acest

sens, arată recurentul că la data emiterii actului de constatare era în vigoare

Legea nr. 144/2007, actul de control fiind emis în temeiul dispozițiilor art. 5

alin. (6), art. 14 lit. d), art. 45 alin. (1), dispoziții ce au fost declarate

neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 415 din 14 aprilie

2010.

Mai susține

recurentul că instanța de fond a ignorat Decizia Curții Constituționale a

României nr. 410/2010 publicată în M. Of. nr. 294 din 5 mai 2010, definitivă și

obligatorie, mai exact a analizat legalitatea unui act administrativ întocmit

de Agenția Națională de Integritate în baza unor norme legale declarate

neconstituționale deși ar fi trebuit să desființeze actul administrativ ca fiind

lipsit de suport legal. La data soluționării cauzei în fond Capitolul I din Legea

nr. 144/2007, în baza căruia Agenția Națională de Integritate era îndrituită să

constate incompatibilități și să sesizeze organele în drept, era considerat abrogate

2.2

În considerarea incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-au

invocate următoarele critici:

-

printr-o primă critică formulată susține recurentul că instanța de fond prin

sentința pronunțată a aplicat greșit dispozițiile art. 46 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 144/2007 prin care se arată că starea de incompatibilitate se

constată dacă una dintre persoanele prevăzute de lege se află în vreuna dintre

situațiile care atrag starea de incompatibilitate, în sensul art. 87 din Legea nr.

161/2003, ceea ce înseamnă că respectivele dispoziții prevăd aplicarea legii

pentru o situație actuală la momentul constatării și nu o situație trecută, cum

în mod greșit s-a reținut în actul de control la 11 luni de la data încetării

stării de incompatibilitate (14 ianuarie 2009).

-

printr-o altă critică formulată recurentul a invocat greșita interpretare și

aplicare a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 176/2010, sens în care se arată

că, în contextul prevăzut de dispozițiile art. 34 din Legea nr. 176/2010 și

potrivit principiului legalității și văzând și dispozițiile art. 48 din Legea nr.

144/2007, rezultă că actul de constatare A.N.I. din 23 noiembrie 2011 nu era

definitiv la data intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010 ceea ce atrage

nulitatea absolută a respectivului act.

- un alt

aspect de nelegalitate al sentinței recurate îl reprezintă, în opinia

recurentului, faptul că instanța de fond a reținut în motivarea hotărârii că,

în calitate de constatator, nu a efectuat demersurile necesare în termenul de

15 zile prevăzut de dispozițiile art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 ori

prin actul de constatare nu s-a constatat acest lucru, așadar, respectivele

dispoziții legale nu au stat la baza emiterii actului contestat. Prin urmare

instanța de fond a motivat hotărârea pe considerente străine, ce nu s-au reținut

în motivarea dispoziției actului de constatare A.N.I.

- un

ultim aspect de nelegalitate invocat îl reprezintă încălcarea dreptului la

apărare, în condițiile în care pe tot parcursul derulării activității de evaluare

și până la data emiterii actului de constatare, inspectorii nu au solicitat

nici un act, document, relație, punct de vedere de la contestator, și mai mult

nu i s-a adus la cunoștință despre dreptul de a-și exprima sau formula apărări.

Astfel, se susține că

instanța de fond în mod greșit nu a constatat nulitatea raportului de evaluare

pentru motivul că petentul nu a fost convocat în mod legal și nu și-a putut exercita

dreptul la apărare în fața Agenției Naționale de Integritate.

instanței de recurs

Examinând

cauza prin prisma aspectelor imputate soluției la care s-a oprit instanța de

fond, a obiectului acțiunii și a legislației incidente, precum și în temeiul art.

304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat și

îl va respinge ca atare, având în vedere următoarele:

3.1

În controlul judiciar efectuat, Înalta Curte exclude incidența motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. („când instanța a

depășit atribuțiile puterii judecătorești”) și invocat de recurent, deoarece,

așa după cum doctrina și jurisprudența în materie au statuat, un astfel de

motiv de recurs se referă strict la o eventuală încălcare a principiului

separației puterilor în stat prin săvârșirea de către instanța de judecată a unor

acte ce intră în atribuțiile organelor puterii executive sau legislative. În

speță, Curtea de apel a procedat la interpretarea și aplicarea legii și,

nicidecum, nu a săvârșit un exces de putere în sensul sancționat prin art. 304 pct.

4 C. proc. civ. cu referire la art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Prezumata

ignorare de către judecătorul fondului a Deciziei nr. 410/2010 a Curții

Constituționale (publicată în M. Of. nr. 294 din 5 mai 2010) prin care s-a

admis (și) excepția de neconstituționalitate a Capitolului I „Dispoziții

generale” (art. 1-9) din Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și

funcționarea Agenției Naționale de Integritate nu poate fi confirmată de Înalta

Curte în condițiile în care procedura de verificare s-a derulat anterior publicării

în M. Of. a acestei decizii, actul de constatare a cărui anulare parțială s-a

cerut fiind de asemenea emis anterior momentului publicării deciziei, astfel că

dispozițiile acesteia nu produc efecte în cauza dedusă judecății.

Prevederile

Cap. I din Legea nr. 144/1997 erau în vigoare la data întocmirii Actului de constatare,

iar teza avansată prin cererea de recurs în sensul că dispozițiile cuprinse în

Capitolul I din Legea nr. 144/2007 erau abrogate la data soluționării litigiului

pe fond nu va fi primită, fiind greșită dintr-o dublă perspectivă: pe de o

aparte este nerelevant momentul soluționării în fond a cauzei, important fiind ca

la data întocmirii Actului de Constatare (23 noiembrie 2009) Agenția Națională

de Integritate avea competența legală în acest sens; pe de altă parte

dispozițiile legale în discuție constatate neconstituționale prin decizia nr. 410/2010

se supun rigorilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale.

3.2

Înalta Curte nu va reține nici incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căruia practic

i-au fost subsumate majoritatea criticilor formulate prin cererea de recurs, în

considerarea celor ce urmează.

Referitor la greșita

aplicare în cauză a normelor tranzitorii ale Legii nr. 176/2010, criticile

formulate sunt nefondate iar susțineri din cererea de recurs referitoare la

necesitatea anularii actul de constatare, pe motiv că nu era definitiv până la

publicarea deciziei Curții Constituționale, în condițiile art. 34 alin. (2) din

Legea nr. 176/2010, sunt nefondate prin prisma corectei interpretări a dispozițiilor

art. 34 alin. (3) din același act normativ.

Astfel, alin. (3) al art.

34 se referă, la situația în care actele sau lucrările emise de A.N.I. au fost

contestate la instanță sau s-au formulat plângeri la parchet, conform legii,

iar Legea nr. 176/2010 a prevăzut, în mod expres, care va fi situația acestora.

Într-un fel această prevedere este tot o expresie a efectelor deciziilor Curții

Constituționale, care se produc pentru viitor și, de aceea, actele și probele

administrate în cadrul contestațiilor aflat pe rolul instanțelor sau la

organele de urmărire penală, se mențin. În speță, este incident tocmai acest

aliniat al art. 34 pentru că actul de constatare a fost contestat anterior deciziei

Curții Constituționale, iar toate actele și probele administrate sunt

menținute, chiar dacă au fost efectuate în baza unei legi declarate

neconstituționale pentru că legiuitorul a prevăzut că acestea vor produce

efecte.

Este, de

asemenea nefondat și motivul de recurs privind încălcarea dreptului de apărare

al recurentului prin faptul că

pe tot parcursul derulării activității de evaluare și

până la data emiterii actului de constatare, inspectorii nu au solicitat nici

un act, document, relație, punct de vedere de la contestator, și mai mult nu i

s-a adus la cunoștință despre dreptul de a-și exprima sau formula apărări.

În acest sens, Înalta

Curte apreciază că instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor

legale incidente în cauză, privind dreptul la apărare invocat de recurent și

îndeplinirea formalităților de informare a recurentului cu privire la începerea

verificărilor prin adresa nr. 262/II din 21 septembrie 2009, fapt atestat de

confirmarea de primire semnată personal de către recurent.

Faptul că inspectorii

A.N.I., în raport de complexitatea procedurii de verificare, au întocmit actul

de constatare doar pe baza unor date comunicate de Primăria Comunei Gropnița,

județul Iași precum și de către Oficiul Național al Registrului Comerțului,

fără a aprecia necesar a solicita date și explicații recurentului, nu poate fi

calificată drept o încălcare a dreptului la apărare în sensul invocat prin

cererea de recurs, în condițiile în care situația de fapt verificată rezulta

din conținutul declarațiilor de avere și de interese semnate de recurent, și cu

atât mai mult cu cât odată înștiințat despre declanșarea verificărilor recurentul

putea din propria inițiativă să ofere explicații suplimentate inspectorilor

A.N.I.

În acest context, se

impuse a fi subliniat și faptul că nu este prevăzută sancțiunea nulității

raportului de evaluare pentru neconvocarea și implicit neprezentarea recurentului

iar această situație nu a fost în măsură să-l vatăme pe recurent în așa fel

încât vătămarea nu ar fi putut fi înlăturată decât prin anularea actului, (art.

105 alin. (2) C. proc. civ.). Recurentul și-a putut face apărările în fața instanței

de contencios, fiind deci respectat dreptul la apărare și implicit fiind

respectat unul din principiile după care se desfășoară activitatea de evaluare.

Vor

fi înlăturate și criticile referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art.

46 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 144/2007, dintr-o dublă perspectivă; astfel,

pe de o parte

respectiva

normă legală, nu distinge sub aspectul exercitării efective a funcției în

discuție (or, ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus) iar pe de

altă parte

din

interpretarea teleologică a respectivei norme legale rezultă fără echivoc că

scopul acesteia vizează sancționarea unor situații de incompatibilitate

indiferent dacă acestea mai subzistă sau nu la momentul declanșării

verificărilor, respectiv întocmirii actului de control.

Prin urmare,

folosirea verbului a afla la timpul prezent, ca unic argument în interpretarea

respectivei norme legale, nu poate conduce la reținerea opiniei recurentului,

în sensul că se impune sancționarea doar a situațiilor de incompatibilitate ce

persistă la momentul declanșării verificărilor, și implicit scoaterea, de sub

rigorile legii a situațiilor în care dintr-un motiv sau altul a încetat o

anumită stare de incompatibilitate; o astfel de interpretare ar fi de natură a conduce

la o aplicare trunchiată și chiar la lipsirea de substanță a respectivei norme

legală, care

ar

rămâne fără nicio acoperire factuală, ceea ce evident contravine scopului

reglementării.

Sunt de asemenea

nefondate și criticile referitoare la motivarea hotărârii recurate pe

considerente străine celor reținute în actul administrativ contestat, în condițiile

în care în controlul de legalitate instanța de fond făcând referire, în raționamentul

expus în considerentele hotărârii, la dispozițiile art. 91 alin. (3) din Legea nr.

161/2003, a subliniat legalitatea actului de constatare contestat, prin

atitudinea recurentului care deși avea posibilitatea într-un termen legal să

pună capăt stării de incompatibilitate în care s-a aflat din momentul preluării

mandatului de primar a rămas în pasivitate timp de 11 luni.

În privința dezlegării date fondului, Înalta Curte împărtășește

abordarea și concluzia instanței de fond, anume că este în mod evident vorba de

un conflict între îndatoririle legale pe care le presupun cele două funcții ‚deținute

de reclamant în perioada de referință, mai exact

funcția de primar al

comunei Gropnița, județul Iași și pe cea de administrator al SC O.Ș. SRL, în

intervalul de timp cuprins între iunie 2008 și 13 ianuarie 2009.

În

contextul prezentat, așa cum corect a reținut și prima instanță, Actul de constatare

întocmit la 23 noiembrie 2009 de Agenția Națională de Integritate a fost emis

cu respectarea dispozițiilor legale, privind starea de incompatibilitate în

care se afla reclamantul – primar al comunei Gropița, județul Iași (mandatul 2008-2012)

și administrator al SC O.Ș. SRL.

Toate considerentele

expuse, converg către concluzia că soluția de respingere a cererii

reclamantului, pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, motiv

pentru care recursul va fi respins, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de L.O. împotriva sentinței nr. 186/2011 a Curții de Apel Iași - secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2012.