ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 292/2008
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 292/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub nr. 3181/2005 la
Curtea de Apel București, reclamantul S.S. a chemat în judecată Consiliul Superior
al Magistraturii și Curtea de Apel București, solicitând obligarea pârâților:
să respecte prevederile
legale privind înregistrarea petițiilor și a cererilor de informații de interes
public și să transmită autorilor, numărul de înregistrare;
să includă, în clar,
numele, prenumele și funcția persoanelor care semnează lucrările care părăsesc instituția;
să menționeze în cazul
răspunsului la un înscris care are număr de înregistrare și dată a emiterii, data
și numărul acestuia;
să stabilească sub
incidența cărei legi intră analizarea punctelor II.4 și II.5 din petiția reclamantului
din 31 august 2005 și să procedeze la soluționarea plângerii la nivelul Curții de
Apel București sau al Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit legii aplicabile;
obligarea pârâtului
Consiliul Superior al Magistraturii, să folosească un sistem clasic de înregistrare
a lucrărilor, prin registratura generală și prin registraturile compartimentelor
de lucru, cronologic, în fiecare an.
În motivarea cererii sale,
reclamantul a arătat că pârâții refuză să-i comunice numărul de înregistrare al
înscrisurilor transmise/primite prin poșta electronică, precum și celelalte elemente
arătate în cerere. Cât privește petiția sa din 31 august 2005, cele două instituții
publice pârâte trebuie să stabilească sub incidența cărei legi intră punctele menționate
și să le soluționeze.
Prin sentința nr. 1918
din 22 noiembrie 2005, Curtea de Apel București a respins acțiunea ca inadmisibilă,
reținând că cererile cuprinse la pct. 1, 2, 3 și 5 din acțiune vizează solicitări
cu caracter general, privind activitatea instituțiilor pârâte, care exced obiectului
de reglementare al Legii nr. 554/2004.
Petitul cererii enunțate
la pct. 4 vizează o petiție adresată pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii
la care acesta a răspuns cu adresa din 20 septembrie 2005, reclamantul neurmând
însă, față de răspunsul primit, procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte de Casație
și Justiție a soluționat recursul formulat de reclamant împotriva acestei hotărâri
prin decizia nr. 1592 din 04 iunie 2006. Recursul a fost admis, a fost casată sentința
atacată și trimisă cauza spre soluționare Curții de Apel Ploiești.
Prin sentința nr. 221
din 07 noiembrie 2006, Curtea de Apel Ploiești a respins excepția de necompetență
materială invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii și a admis excepția
inadmisibilității acțiunii invocate de pârâta Curtea de Apel București și a respins
ca inadmisibilă acțiunea în contencios administrativ, formulată de reclamant.
În recursul declarat de
reclamantul S.S. împotriva acestei sentințe, criticată pentru nelegalitate și netemeinicie,
recurentul a arătat că a îndeplinit procedura prealabilă, așa cum rezultă din înscrisul
aflat la dosarul Curții de Apel București. A arătat că și obiectul capetelor de
cerere din acțiunea sa sunt reglementate potrivit art. 6 din O.G. nr. 27/2002 și
H.G. nr. 123/2002, fiind deci îndeplinite cerințele art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte de Casație
și Justiție, prin decizia nr. 1578 din 15 martie 2007 a admis recursul, a casat
sentința și a trimis cauza spre rejudecare, reținând că Legea nr. 554/2004 prevede
expres în art. 7 situațiile în care este necesară plângerea prealabilă, în speță
fiind atacat un act administrativ unilateral, cu caracter individual, caz în care
nu trebuie formulată plângerea prealabilă.
Rejudecând cauza în fond,
după casare, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ
și fiscal, prin sentința nr. 94 din 18 iunie 2007 a respins ca neîntemeiată acțiunea
formulată de reclamantul S.S. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al
Magistraturii și Curtea de Apel București.
În motivarea acestei soluții,
instanța de fond a reținut, față de capetele de cerere 1, 2, 3 și 5, că, deși acestea
reprezintă interes practic pentru reclamant, fiind întemeiate din punct de vedere
legal și al relațiilor interumane, reprezintă probleme de principiu, iar nu respectarea
dispozițiilor legale într-o situație concretă individuală.
Față de capătul 4 din
cerere s-a reținut că pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a răspuns cererii
reclamantului, iar față de pârâta Curtea de Apel București, întrucât aceasta a contestat
primirea petiției din 31 august 2005, iar reclamantul nu a făcut dovada înregistrării
acestui înscris la Curtea de Apel București, Curtea a stabilit că această pârâtă
nu are nicio culpă asupra modului de soluționare a petiției.
Sentința menționată a
fost atacată cu recurs, în termenul legal, de către reclamant, care a solicitat
casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la altă Curte de
apel pentru legală soluționare pentru motive pe care le-a încadrat în drept în prevederile
art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., respectiv „când hotărârea pronunțată este
lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.
Recurentul critică hotărârea
pentru greșita respingere ca neîntemeiată a capetelor de cerere 1, 3 și 5 întrucât
„problema de principiu” cu care a sesizat instanța de judecată este nerespectarea
legii.
Cu privire la cererea
având ca temei juridic art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, judecătorul fondului
a refuzat să judece acțiunea, fiind blocat accesul la un drept legal, respectiv
de a chema în judecată funcționarul public.
Recurentul a mai solicitat
aplicarea art. 148 și art. 242 alin. ultim C. proc. civ., a art. 109
1
din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți
de Casație și Justiție și a art. 128 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor,
aprobat prin hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 a Plenului Consiliului Superior
al Magistraturii.
Prin întâmpinare, intimatul-pârât
Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului ca nefondat,
arătând că motivele invocate în recurs, reiau solicitările din acțiunea de fond,
nefiind critici în sensul art. 304
1
C. proc. civ., ci considerații cu
caracter personal care nu pot fi reținute de instanță ca motive de recurs.
Examinând cauza în raport
cu motivele de recurs invocate și cu prevederile art. 304
1
,
Înalta
Curte constată că recursul nu este fondat.
Instanța de fond a interpretat
corect raportul juridic dedus judecății, constatând că în raport de obiectul cererii
de chemare în judecată, pretențiile reclamantului sunt neîntemeiate.
Obiectul cererii de chemare
în judecată, respectiv pretenția concretă a reclamantului trebuie să fie determinat
sau determinabil, întrucât în fața instanței se rezolvă o neînțelegere concretă.
Recurentul, deși invocă
nelegalitatea hotărârii recurate, nu arată nici în recurs care ar fi pretenția concretă
față de pârâții chemați în judecată iar invocarea generică a pevederilor art. 304
pct. 9 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a constitui o critică care ar conduce
la casarea sentinței și trimiterea spre rejudecare la o altă Curte de apel așa cum
s-a solicitat de recurent, în condițiile art. 313 C. proc. civ.
În cadrul unei acțiuni
în contencios administrativ, recunoașterea sau realizarea unui drept ori a unui
interes legitim vătămat este condiționat de existența unui act administrativ nelegal,
tipic sau asimilat.
Or, în cauza de față instanța
de fond a reținut corect, că nu a existat un refuz nejustificat al autorităților
publice în sensul art. 2 alin. (1) lit. h). din Legea nr. 554/2004, iar reclamantul
nu a arătat care este neînțelegerea concretă, aplicabilă situației individuale pentru
care a chemat pârâții în judecată.
Mai mult, s-a constatat
că pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a răspuns cererii reclamantului,
iar în ceea ce privește pârâta Curtea de Apel București, aceasta nu are nicio culpă
privind modul de soluționare a cererilor formulate de reclamant de către Consiliul
Superior al Magistraturii.
Recurentul, deși a formulat
recurs, nu a arătat dacă sub acest aspect cererea de chemare în judecată are un
obiect determinat față de această pârâtă.
Cererea reclamantului
a fost respinsă ca neîntemeiată pentru motivele arătate în sentința recurată, astfel
că reclamantului nu i s-a îngrădit accesul liber la justiție așa cum a arătat în
cererea de recurs.
Critica privind nelegalitatea
în privința aplicării art. 16 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,
este de asemenea nefondată.
Persoana care se încadrează
în ipoteza prevăzută de acest text de lege se află într-o situație specială, respectiv
cea de funcționar public, care se află în exercitarea atribuțiilor profesionale
ale funcționatului, astfel că stabilirea răspunderii sale și obligarea la plata
despăgubirilor în solidar cu autoritate publică este strâns legată de examinarea
legalității actului administrativ.
Cum cererea reclamantului
față de autoritățile pârâte a fost respinsă ca neîntemeiată, criticile privind greșita
aplicare a art. 16 din Legea contenciosului administrativ, respectiv introducerea
în cauză a funcționarului și răspunderea sa alături de autoritatea publică, sunt
de asemenea neîntemeiate.
Având în vedere toate
aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul
art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de S.S. împotriva sentinței nr. 94 din 18 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești,
secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 25 ianuarie 2008.