ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5681/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 939 din 23 februarie

2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a respins excepția inadmisibilității și admis cererea formulată de reclamanta SC

G.T. SA în contradictoriu cu A.N.A.F. – Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili, dispunând suspendarea executării notei de constatare din 27

octombrie 2009 emisă de pârâtă, până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

În privința excepției

inadmisibilității cererii, prima instanță a constatat, contrar susținerilor autorității

pârâte, că reclamanta a făcut dovada existenței pe rolul instanței a acțiunii având

ca obiect anularea actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

Pe fondul cererii, a constatat

că sunt îndeplinite condițiile cumulative impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004

pentru suspendarea executării actului administrativ atacat și anume, cazul bine

justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Referitor la existența

unui caz bine justificat, instanța de fond a apreciat că inexistența unei mențiuni

în cuprinsul ordinului comun în baza căruia reclamanta a beneficiat de amânări și

înlesniri la plată referitoare la autorizarea ajutorului de stat este de natură

să afecteze prezumția de legalitate a notei de constatare în condițiile în care,

din înscrisurile existente la dosarul cauzei și susținerile pârâtei, reiese că societatea

reclamantă (ca și continuatoare în drepturi și obligații a SN T.R.) a respectat

prevederile impuse prin actul de scutire și eșalonare la plata obligațiilor fiscale.

În ceea ce privește îndeplinirea

condiției prevenirii unei pagube iminente, prin punerea în executare a actului administrativ

contestat, instanța de fond a apreciat că, în raport de demararea procedurilor de

executare silită inițiate de către autoritatea publică pârâtă, de cuantumul sumei

reprezentând obligații fiscale individualizate prin titlurile executorii, precum

și de datele balanței de verificare a societății, și această condiție este îndeplinită.

Totodată, a reținut că

sumele cuprinse în nota de constatare a cărei suspendare se solicită nu au putut

fi avute în vedere de către societatea reclamantă la întocmirea bugetului de venituri

și cheltuieli aferent anului fiscal în curs, în condițiile în care se știa beneficiara

ordinului comun nr. 1/2004 și 809/2004 al Autorității de Valorificare a Activelor

Statului și Ministerul Finanțelor Publice, astfel încât plata acestor obligații

fiscale și a accesoriilor aferente este de natură să-i creeze un evident prejudiciu.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs A.N.A.F.

Cererea de recurs a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ., iar în motivarea ei s-a arătat, în esență, că instanța a stabilit un

cuantum foarte mic al cauțiunii cerute de art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003

privind C. proc. fisc. și că sentința atacată este netemeinică și nelegală deoarece

a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și fără a ține cont că actul administrativ

se bucură de prezumția de legalitate, iar suspendarea executării lui se poate dispune

numai în situații de excepție.

S-a apreciat că nu sunt

îndeplinite cele două condiții legale, cumulativ cerute de lege, anume existența

cazului bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, în condițiile în care

nu s-a ținut cont de faptul că ordinul comun invocat de intimată vizează doar amânarea

lor la plată, în vederea scutirii, a sumelor datorate de societate, aceasta urmând

a beneficia de scutirea efectivă a sumelor datorate numai după îndeplinirea tuturor

condițiilor legale printre care se numără și autorizarea ajutorului de stat. În

plus, cuantumul sumelor stabilite în sarcina intimatei-reclamante nu constituie

prin el însuși o dovadă a cazului bine justificat, așa cum corect s-a pronunțat

în mai multe cauze și Înalta Curte de Casație și Justiție.

Și în privința pagubei

iminente, recurenta face trimitere la jurisprudența instanței supreme, apreciind

că nici această condiție nu este îndeplinită în cauză, deoarece intimata face parte

din categoria marilor contribuabili și, având în vedere cifra de afaceri a acesteia,

ca mare contribuabil, achitarea sumelor datorate bugetului general consolidat nu

poate produce acesteia un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza

anulării actelor administrative.

Prin întâmpinare, SC

G.T. SA a răspuns punctual criticilor aduse de recurentă, concluzionând că sentința

recurată este temeinică și legală.

Examinând cauza prin prisma

criticii care se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și din perspectiva art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte

de Casație și Justiție reține că recursul este nefondat.

În privința motivului

de recurs care vizează cauțiunea stabilită de prima instanță se observă că art.

215 alin. (2) C. proc. fisc. stabilește depunerea unei cauțiuni de până la 20% din

cuantumul sumei contestate în cazul cererilor de suspendare al căror obiect este

evaluabil în bani.

Rezultă, așadar că textul

legal impune doar o cotă maximă și lasă instanței dreptul să aprecieze și să fixeze

cuantumul contestației.

În speță, cauțiunea fixată

la suma de 47.000 RON și achitată de reclamantă nu încalcă norma legală amintită

și ca urmare această critică va fi înlăturată.

În privința aplicării

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța de control judiciar constată

că judecătorul fondului a examinat cu atenție îndeplinirea celor două condiții cerute

de Legea nr. 554/2004 și a concluzionat corect că se impune suspendarea executării

notei de constatare din 27 octombrie 2009 prin care A.N.A.F. – Direcția

Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a constatat pierderea înlesnirilor

la plată acordate prin ordinul comun nr. 1/2004 și nr. 1/809/2004 al Autorității

pentru Valorificarea Activelor Statului și al Ministerului Finanțelor Publice.

Într-adevăr, actul administrativ

se bucură de prezumția de legalitate și de veridicitate și este supus regulii executării

imediate și din oficiu, fiind necesar ca pentru înlăturarea acestei reguli, la cererea

părții interesate, instanța să se raporteze la probatoriul administrat în fiecare

caz în parte și ca acest probatoriu să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare

a prezumției de legalitate.

Conform art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 întreruperea temporară a efectelor unui act administrativ

este o măsură de excepție ce poate opera numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două

condiții: existența cazului bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Aceste două sintagme, care se identifică cu cele două condiții legale, sunt definite

de legiuitor prin art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din actul normativ în discuție.

În speță, instanța a procedat

în spiritul textelor legale incidente, raportându-se în mod evident la probatoriul

administrat.

Condiția existenței cazului

bine justificat a fost considerată îndeplinită întrucât inexistența unei mențiuni

în ordinul comun al Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și al

Ministerului Finanțelor Publice în baza căreia societatea reclamantă a beneficiat

de amânări sau înlesniri la plată referitoare la autorizarea ajutorului de stat

este de natură a afecta prezumția de legalitate a notei de constatare, deoarece

din înscrisurile existente reiese că reclamanta (continuatoarea în drepturi și obligații

a SN T.R.) a respectat prevederile impuse prin actul de scutire și exonerare de

plata obligațiilor fiscale.

Justificat, nu au fost

primite apărările autorității pârâte potrivit cărora legalitatea notei de constatare

decurge din mențiunile ordinului comun referitoare la amânarea numai a înlesnirilor

la plată acordate societății reclamante, atâta vreme cât și din acest ordin rezultă

că se stabileau obligații clare în sarcina societății pentru acordarea înlesnirilor

la plată.

Și în privința condiției

pagubei iminente ce s-ar produce prin executarea actului administrativ contestat

abordarea judecătorului fondului este corectă față de cuantumul sumei reprezentând

obligații fiscale individualizate prin titlurile executorii, de datele balanței

de verificare a societății reclamante, fiind evident totodată că neputând a fi avute

în vedere la întocmirea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul fiscal în curs

sumele cuprinse în nota de constatare, deoarece societatea se considera beneficiara

ordinului comun, plata obligațiilor fiscale și a accesoriilor aferente este de natură

a crea un prejudiciu reclamantei.

Prin raționamentul său,

fără a prejudicia fondul, judecătorul fondului a stabilit că împrejurările legate

de starea de fapt și de drept creează îndoieli serioase asupra legalității actului

a cărei suspendare s-a cerut.

Soluția pronunțată este

în acord cu principiile cuprinse în Recomandarea nr. R(89)8 a Comitetului de Miniștri

al Consiliului Europei către statele membre privind protecția provizorie în materie

de contencios administrativ, potrivit cărora măsurile de protecție provizorie (care

în speță îmbracă forma suspendării executării actului) pot fi îndeosebi acordate

dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave,

reparabile doar cu dificultate, și sub condiția existenței unui caz prima facie

împotriva validității actului respectiv.

Nu în ultimul rând trebuie

arătat că, de altfel, susținerile recurentei nu reprezintă critici propriu-zise

aduse soluției instanței de fond, și că jurisprudența Înaltei Curți de Casație și

Justiție la care se face trimitere se impune a fi privită în funcție de specificitatea

fiecărui demers judiciar în parte, astfel că deciziile Înaltei Curți de Casație

și Justiție invocate, pronunțate în alte dosare, nu pot influența nicidecum soluția

pronunțată în cauza de față.

Văzând și dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de A.N.A.F. – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva

sentinței nr. 939 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 decembrie 2010.