ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5681/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 939 din 23 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității și admis cererea formulată de reclamanta SC G.T. SA în contradictoriu cu A.N.A.F. – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, dispunând suspendarea executării notei de constatare din 27 octombrie 2009 emisă de pârâtă, până la soluționarea irevocabilă a cauzei. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: În privința excepției inadmisibilității cererii, prima instanță a constatat, contrar susținerilor autorității pârâte, că reclamanta a făcut dovada existenței pe rolul instanței a acțiunii având ca obiect anularea actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

Pe fondul cererii, a constatat că sunt îndeplinite condițiile cumulative impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ atacat și anume, cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente. Referitor la existența unui caz bine justificat, instanța de fond a apreciat că inexistența unei mențiuni în cuprinsul ordinului comun în baza căruia reclamanta a beneficiat de amânări și înlesniri la plată referitoare la autorizarea ajutorului de stat este de natură să afecteze prezumția de legalitate a notei de constatare în condițiile în care, din înscrisurile existente la dosarul cauzei și susținerile pârâtei, reiese că societatea reclamantă (ca și continuatoare în drepturi și obligații a SN T.R.) a respectat prevederile impuse prin actul de scutire și eșalonare la plata obligațiilor fiscale.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente, prin punerea în executare a actului administrativ contestat, instanța de fond a apreciat că, în raport de demararea procedurilor de executare silită inițiate de către autoritatea publică pârâtă, de cuantumul sumei reprezentând obligații fiscale individualizate prin titlurile executorii, precum și de datele balanței de verificare a societății, și această condiție este îndeplinită.

Totodată, a reținut că sumele cuprinse în nota de constatare a cărei suspendare se solicită nu au putut fi avute în vedere de către societatea reclamantă la întocmirea bugetului de venituri și cheltuieli aferent anului fiscal în curs, în condițiile în care se știa beneficiara ordinului comun nr. 1/2004 și 809/2004 al Autorității de Valorificare a Activelor Statului și Ministerul Finanțelor Publice, astfel încât plata acestor obligații fiscale și a accesoriilor aferente este de natură să-i creeze un evident prejudiciu. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs A.N.A.F. Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., iar în motivarea ei s-a arătat, în esență, că instanța a stabilit un cuantum foarte mic al cauțiunii cerute de art. 215 alin. (2) din O.G.

nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. și că sentința atacată este netemeinică și nelegală deoarece a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și fără a ține cont că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, iar suspendarea executării lui se poate dispune numai în situații de excepție. S-a apreciat că nu sunt îndeplinite cele două condiții legale, cumulativ cerute de lege, anume existența cazului bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, în condițiile în care nu s-a ținut cont de faptul că ordinul comun invocat de intimată vizează doar amânarea lor la plată, în vederea scutirii, a sumelor datorate de societate, aceasta urmând a beneficia de scutirea efectivă a sumelor datorate numai după îndeplinirea tuturor condițiilor legale printre care se numără și autorizarea ajutorului de stat.

În plus, cuantumul sumelor stabilite în sarcina intimatei-reclamante nu constituie prin el însuși o dovadă a cazului bine justificat, așa cum corect s-a pronunțat în mai multe cauze și Înalta Curte de Casație și Justiție. Și în privința pagubei iminente, recurenta face trimitere la jurisprudența instanței supreme, apreciind că nici această condiție nu este îndeplinită în cauză, deoarece intimata face parte din categoria marilor contribuabili și, având în vedere cifra de afaceri a acesteia, ca mare contribuabil, achitarea sumelor datorate bugetului general consolidat nu poate produce acesteia un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actelor administrative. Prin întâmpinare, SC G.T.

SA a răspuns punctual criticilor aduse de recurentă, concluzionând că sentința recurată este temeinică și legală. Examinând cauza prin prisma criticii care se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și din perspectiva art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul este nefondat. În privința motivului de recurs care vizează cauțiunea stabilită de prima instanță se observă că art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. stabilește depunerea unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate în cazul cererilor de suspendare al căror obiect este evaluabil în bani. Rezultă, așadar că textul legal impune doar o cotă maximă și lasă instanței dreptul să aprecieze și să fixeze cuantumul contestației.

În speță, cauțiunea fixată la suma de 47.000 RON și achitată de reclamantă nu încalcă norma legală amintită și ca urmare această critică va fi înlăturată. În privința aplicării art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a examinat cu atenție îndeplinirea celor două condiții cerute de Legea nr. 554/2004 și a concluzionat corect că se impune suspendarea executării notei de constatare din 27 octombrie 2009 prin care A.N.A.F. – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a constatat pierderea înlesnirilor la plată acordate prin ordinul comun nr. 1/2004 și nr. 1/809/2004 al Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și al Ministerului Finanțelor Publice.

Într-adevăr, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate și de veridicitate și este supus regulii executării imediate și din oficiu, fiind necesar ca pentru înlăturarea acestei reguli, la cererea părții interesate, instanța să se raporteze la probatoriul administrat în fiecare caz în parte și ca acest probatoriu să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate. Conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 întreruperea temporară a efectelor unui act administrativ este o măsură de excepție ce poate opera numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții: existența cazului bine justificat și prevenirea unei pagube iminente. Aceste două sintagme, care se identifică cu cele două condiții legale, sunt definite de legiuitor prin art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din actul normativ în discuție.

În speță, instanța a procedat în spiritul textelor legale incidente, raportându-se în mod evident la probatoriul administrat. Condiția existenței cazului bine justificat a fost considerată îndeplinită întrucât inexistența unei mențiuni în ordinul comun al Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și al Ministerului Finanțelor Publice în baza căreia societatea reclamantă a beneficiat de amânări sau înlesniri la plată referitoare la autorizarea ajutorului de stat este de natură a afecta prezumția de legalitate a notei de constatare, deoarece din înscrisurile existente reiese că reclamanta (continuatoarea în drepturi și obligații a SN T.R.) a respectat prevederile impuse prin actul de scutire și exonerare de plata obligațiilor fiscale.

Justificat, nu au fost primite apărările autorității pârâte potrivit cărora legalitatea notei de constatare decurge din mențiunile ordinului comun referitoare la amânarea numai a înlesnirilor la plată acordate societății reclamante, atâta vreme cât și din acest ordin rezultă că se stabileau obligații clare în sarcina societății pentru acordarea înlesnirilor la plată.

Și în privința condiției pagubei iminente ce s-ar produce prin executarea actului administrativ contestat abordarea judecătorului fondului este corectă față de cuantumul sumei reprezentând obligații fiscale individualizate prin titlurile executorii, de datele balanței de verificare a societății reclamante, fiind evident totodată că neputând a fi avute în vedere la întocmirea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul fiscal în curs sumele cuprinse în nota de constatare, deoarece societatea se considera beneficiara ordinului comun, plata obligațiilor fiscale și a accesoriilor aferente este de natură a crea un prejudiciu reclamantei. Prin raționamentul său, fără a prejudicia fondul, judecătorul fondului a stabilit că împrejurările legate de starea de fapt și de drept creează îndoieli serioase asupra legalității actului a cărei suspendare s-a cerut.

Soluția pronunțată este în acord cu principiile cuprinse în Recomandarea nr. R(89)8 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către statele membre privind protecția provizorie în materie de contencios administrativ, potrivit cărora măsurile de protecție provizorie (care în speță îmbracă forma suspendării executării actului) pot fi îndeosebi acordate dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate, și sub condiția existenței unui caz prima facie împotriva validității actului respectiv.

Nu în ultimul rând trebuie arătat că, de altfel, susținerile recurentei nu reprezintă critici propriu-zise aduse soluției instanței de fond, și că jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție la care se face trimitere se impune a fi privită în funcție de specificitatea fiecărui demers judiciar în parte, astfel că deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție invocate, pronunțate în alte dosare, nu pot influența nicidecum soluția pronunțată în cauza de față. Văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.A.F. – Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței nr. 939 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2010.