ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4624/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC G.T. SA a chemat în judecată Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală a Marilor Contribuabili solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună suspendarea deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii, decizie emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală în valoare totală de 494.158.281 RON, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, atât în ce privește formularea unei contestații împotriva deciziei contestate, cât și în ceea ce privește cazul temeinic justificat și paguba iminentă.

Prin întâmpinarea formulată la data de 16 martie 2010, pârâta a cerut respingerea cererii ca neîntemeiată, precizând că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1935 din 27 aprilie 2010 a admis cererea formulată de reclamantă, dispunând suspendarea executării deciziei nr. 101 din 25 noiembrie 2009 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală a Marilor Contribuabili, privitoare la obligațiile de plată accesorii, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut, referitor la cazul bine justificat, că reclamanta a invocat atât în contestația administrativă, cât și în fața instanței de judecată, faptul că obligațiile fiscale în baza cărora s-au calculat aceste accesorii au fost stinse prin modalitatea scutirii la plată, înlesnire acordată prin Ordinul comun înregistrat la A.V.A.S. sub nr. 1 din 26 mai 2004 și la M.F.P. sub nr. 809/2004, ordin care nu a fost revocat sau anulat, societatea îndeplinindu-și toate obligațiile impuse prin ordinul comun pentru a beneficia de toate facilitățile fiscale, iar pierderea înlesnirilor la plată acordate prin ordinul comun, pentru considerentul că nu a fost autorizat ajutorul de stat, nu sunt prevăzute în ordin ca și cauză de pierdere, autorizarea ajutorului de stat nereprezentând o obligație a societății a cărei nerespectare să ducă la pierderea facilității.

Cu privire la paguba iminentă s-a invocat faptul că prejudiciul material viitor și previzibil îl reprezintă blocarea activității acesteia, cu consecința imposibilității onorării obligațiilor asumate față de clienți și furnizori, blocării conturilor societății și păstrării locurilor de muncă pentru salariați. În concluzie, instanța de fond a reținut că toate aspectele menționate mai sus, urmează a fi analizate de către organul de soluționare a contestației și eventual instanța învestită cu soluționarea cererii de anulare, care analizând aceste susțineri prin raportare la dispozițiile legale incidente privind înlesnirile fiscale și procedura acordării ajutorului de stat, poate aprecia asupra legalității actului administrativ fiscal.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală a Marilor Contribuabili care a invocat ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. și a susținut, în esență, următoarele critici: - cauțiunea prevăzută la art. 225 alin. (2) C. proc. fisc. poate fi de până la 20% din valoarea sumei contestate, în timp ce instanța de fond a fixat o sumă modică; - condiția existenței unui caz bine justificat a fost reținută ca fiind îndeplinită, dar fără temei, actul administrativ bucurându-se de prezumția de legalitate până la anularea sa, așa cum a reținut și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 257 din 27 octombrie 2006; - condiția prevenirii unei pagube iminente a fost reținută ca fiind îndeplinită, fără ca în cauză să fi fost produse dovezi în acest sens.

Societatea comercială a depus întâmpinare prin care a combătut criticile recursului și a susținut, în esență, că soluția instanței este legală și temeinică. Recursul este nefondat. Așa cum s-a arătat în expunerea rezumativă făcută mai sus, instanța de fond a admis cererea formulată de societatea comercială reclamantă și a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 101 din 25 noiembrie 2009 emisă de autoritatea fiscală recurentă, până la pronunțarea instanței de fond cu privire la cererea de anulare, reținând îndeplinirea cerințelor art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. și ale art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, modificările și completările ulterioare.

Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate”.

Noțiunea de cazuri bine justificate a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din aceeași lege ca fiind „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”, iar noțiunea de pagubă iminentă a fost definită la lit. ș) a aceluiași articol al legii, ca fiind „prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public”.

Or, în cauză, potrivit certificatului depus în fața instanței de recurs, este dovedit că prin sentința civilă nr. 3844 din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel București a admis acțiunea și a anulat Nota de constatare din 27 noiembrie 2009, ceea ce face ca aceasta din urmă să nu se mai bucure de prezumția de legalitate, anularea notei de constatare constituind o împrejurare de fapt și de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. În ceea ce privește condiția prevenirii procedurii unei pagube iminente, instanța de recurs reține că punerea în executare a unui act administrativ fiscal și încasarea unui debit stabilit printr-un act administrativ fiscal care nu se mai bucură de prezumția de legalitate poate reprezenta un prejudiciu material viitor și previzibil.

Este adevărat că simpla punere în executare a unui act administrativ fiscal nu produce o pagubă iminentă, dar numai în măsura în care executarea respectivă are ca temei legal un act administrativ-fiscal care se bucură de prezumția de legalitate. În ceea ce privește cuantumul cauțiunii, potrivit art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., legiuitorul a lăsat acest lucru la aprecierea instanței de contencios, care a stabilit o cauțiune de 47.000,00 RON, adică peste 10.000,00 euro, ceea ce satisface cerințele normei legale incidente în cauză. În concluzie, reținând că instanța de fond a constatat în mod legal îndeplinirea condițiilor cerute de art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală a Marilor Contribuabili împotriva sentinței civile nr. 1935 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2010.