ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4624/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC G.T. SA a chemat în judecată Agenția

Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală a Marilor Contribuabili solicitând

instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună suspendarea deciziei

referitoare la obligațiile de plată accesorii, decizie emisă de Agenția

Națională de Administrare Fiscală în valoare totală de 494.158.281 RON, în temeiul

art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute

de art. 14 din Legea nr. 554/2004, atât în ce privește formularea unei contestații

împotriva deciziei contestate, cât și în ceea ce privește cazul temeinic justificat

și paguba iminentă.

Prin întâmpinarea formulată

la data de 16 martie 2010, pârâta a cerut respingerea cererii ca neîntemeiată, precizând

că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 215 alin. (2) C.

proc. fisc., coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1935

din 27 aprilie 2010 a admis cererea formulată de reclamantă, dispunând suspendarea

executării deciziei nr. 101 din 25 noiembrie 2009 emisă de Agenția Națională de

Administrare Fiscală – Direcția Generală a Marilor Contribuabili, privitoare la

obligațiile de plată accesorii, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut, referitor la cazul bine justificat, că reclamanta

a invocat atât în contestația administrativă, cât și în fața instanței de judecată,

faptul că obligațiile fiscale în baza cărora s-au calculat aceste accesorii au fost

stinse prin modalitatea scutirii la plată, înlesnire acordată prin Ordinul comun

înregistrat la A.V.A.S. sub nr. 1 din 26 mai 2004 și la M.F.P. sub nr. 809/2004,

ordin care nu a fost revocat sau anulat, societatea îndeplinindu-și toate obligațiile

impuse prin ordinul comun pentru a beneficia de toate facilitățile fiscale, iar

pierderea înlesnirilor la plată acordate prin ordinul comun, pentru considerentul

că nu a fost autorizat ajutorul de stat, nu sunt prevăzute în ordin ca și cauză

de pierdere, autorizarea ajutorului de stat nereprezentând o obligație a societății

a cărei nerespectare să ducă la pierderea facilității.

Cu privire la paguba iminentă

s-a invocat faptul că prejudiciul material viitor și previzibil îl reprezintă blocarea

activității acesteia, cu consecința imposibilității onorării obligațiilor asumate

față de clienți și furnizori, blocării conturilor societății și păstrării locurilor

de muncă pentru salariați.

În concluzie, instanța

de fond a reținut că toate aspectele menționate mai sus, urmează a fi analizate

de către organul de soluționare a contestației și eventual instanța învestită cu

soluționarea cererii de anulare, care analizând aceste susțineri prin raportare

la dispozițiile legale incidente privind înlesnirile fiscale și procedura acordării

ajutorului de stat, poate aprecia asupra legalității actului administrativ fiscal.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală

a Marilor Contribuabili care a invocat ca temei legal dispozițiile art. 304

pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. și a susținut, în esență, următoarele

critici:

- cauțiunea prevăzută

la art. 225 alin. (2) C. proc. fisc. poate fi de până la 20% din valoarea sumei

contestate, în timp ce instanța de fond a fixat o sumă modică;

- condiția existenței

unui caz bine justificat a fost reținută ca fiind îndeplinită, dar fără temei, actul

administrativ bucurându-se de prezumția de legalitate până la anularea sa, așa cum

a reținut și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 257 din 27 octombrie 2006;

- condiția prevenirii

unei pagube iminente a fost reținută ca fiind îndeplinită, fără ca în cauză să fi

fost produse dovezi în acest sens.

Societatea comercială

a depus întâmpinare prin care a combătut criticile recursului și a susținut, în

esență, că soluția instanței este legală și temeinică.

Recursul este nefondat.

Așa cum s-a arătat în

expunerea rezumativă făcută mai sus, instanța de fond a admis cererea formulată

de societatea comercială reclamantă și a dispus suspendarea executării Deciziei

nr. 101 din 25 noiembrie 2009 emisă de autoritatea fiscală recurentă, până la pronunțarea

instanței de fond cu privire la cererea de anulare, reținând îndeplinirea cerințelor

art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. și ale art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, modificările și completările ulterioare.

Într-adevăr, potrivit

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „În cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7 a autorității publice

care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate

să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată

nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează

de drept și fără nicio formalitate”.

Noțiunea de cazuri bine

justificate a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din aceeași lege ca fiind

„împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze

o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”, iar noțiunea

de pagubă iminentă a fost definită la lit. ș) a aceluiași articol al legii, ca fiind

„prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă

gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public”.

Or, în cauză, potrivit

certificatului depus în fața instanței de recurs, este dovedit că prin sentința

civilă nr. 3844 din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel București a admis acțiunea

și a anulat Nota de constatare din 27 noiembrie 2009, ceea ce face ca aceasta din

urmă să nu se mai bucure de prezumția de legalitate, anularea notei de constatare

constituind o împrejurare de fapt și de drept de natură să creeze o îndoială serioasă

în privința legalității actului administrativ.

În ceea ce privește condiția

prevenirii procedurii unei pagube iminente, instanța de recurs reține că punerea

în executare a unui act administrativ fiscal și încasarea unui debit stabilit printr-un

act administrativ fiscal care nu se mai bucură de prezumția de legalitate poate

reprezenta un prejudiciu material viitor și previzibil.

Este adevărat că simpla

punere în executare a unui act administrativ fiscal nu produce o pagubă iminentă,

dar numai în măsura în care executarea respectivă are ca temei legal un act administrativ-fiscal

care se bucură de prezumția de legalitate.

În ceea ce privește cuantumul

cauțiunii, potrivit art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., legiuitorul a lăsat acest

lucru la aprecierea instanței de contencios, care a stabilit o cauțiune de 47.000,00

RON, adică peste 10.000,00 euro, ceea ce satisface cerințele normei legale incidente

în cauză.

În concluzie, reținând

că instanța de fond a constatat în mod legal îndeplinirea condițiilor cerute de

art. 215 alin. (2) C. proc. fisc. și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, recursul

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală a Marilor Contribuabili

împotriva sentinței civile nr. 1935 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 octombrie 2010.