ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1236/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1236/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24 iunie

2010, la Tribunalul Mehedinți și precizată la 5 august 2010, reclamanta V.M. a

chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

pentru a fi obligat la plata sumei de 10.000 euro, cu titlul de despăgubiri

morale conform O.U.G. nr. 62/2010.

În motivarea cererii,

a arătat că prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 a fost

dislocată din zona de frontieră de vest, respectiv din Drobeta Turnu Severin în

localitatea Giurgiu, locuind împreună cu soțul său, pe toată perioada deportării,

respectiv 21 iunie 1951 - 18 februarie 1956 în localitatea Giurgiu, într-o

cameră cu condiții improprii traiului de zi cu zi.

Prin Sentința civilă

nr. 455 din 13 septembrie 2010, Tribunalul Mehedinți a admis acțiunea formulată

de reclamanta V.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice, așa cum a fost precizată.

A fost obligat

pârâtul la plata sumei de 10.000 euro, cu titlul de daune morale către

reclamantă.

Pentru a pronunța

astfel, instanța a reținut următoarele:

Din probele

administrate în cauză a rezultat că reclamanta a avut domiciliul obligatoriu în

localitatea Giurgiu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, act normativ care,

potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 dă caracter politic măsurii administrative.

Reclamanta a

solicitat despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit în nume propriu.

Dislocarea din

localitatea de domiciliu și mutarea forțată într-o altă localitate, lipsirea de

bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare și de a

munci forțat produc suferințe pe plan moral, social și profesional, astfel de

măsuri lezând demnitatea și onorarea, dar și libertatea individuală drepturile

personale patrimoniale ocrotite de lege și au drept consecință un prejudiciu

moral care justifică acordarea unei compensații materiale.

Instanța de fond a

reținut că, raportat la perioada celor patru ani de domiciliu obligatoriu, la

traumele psihice produse reclamantei, nevoită să suporte pe nedrept un regim de

viață inuman, precum și la disp. art. 5 pct. l lit. a) din Legea nr. 221/2009,

republicată, se justifică acordarea de daune morale în cuantum de 10.000 euro

pentru reclamantă, sumă ce constituie o satisfacție echitabilă.

Împotriva acestei

decizii civile a formulat apel Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, prin care

a susținut următoarele:

Instanța de fond

neîntemeiat a admis în parte acțiunea reclamantului, daunele morale acordate

sunt neîntemeiate și nedovedite.

Drepturile

persoanelor persecutate politic în perioada comunistă sunt stabilite prin

O.U.G. nr. 214/1999 și DL nr. 118/1990, alături de alte norme speciale de

reparație.

Instanța trebuia să

verifice dacă drepturile obținute de reclamant prin efectul Decretului-Lege nr.

118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1999 nu acoperă în totalitate prejudiciul moral

suferit de acesta în urma condamnării, măsurii administrative cu caracter

politic la care a fost supus autorul.

În subsidiar, a

solicitat ca în situația în care instanța de apel consideră întemeiată acțiunea

reclamantului, să constate că daunele morale acordate sunt exagerate față de

situația de fapt stabilită în baza probatoriului administrat și în raport de

prevederile O.U.G. nr. 62/2010.

Prin Decizia nr. 46

din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței civile nr. 455

din 13 septembrie 2010 a Tribunalului Mehedinți, pe care a schimbat-o în sensul

că a respins acțiunea formulată de reclamanta V.M.

Considerentele pe

care instanța de apel le-a avut în vedere au fost următoarele:

Reclamanta și-a

întemeiat cererea privitoare la despăgubiri pe dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora, persoanele care au suferit

condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Aceste dispoziții au

fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că

trebuie avute în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și

dispozițiile art. 147 din Constituție.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată

neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei

în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile a căror neconstituționale

s-a constatat sunt suspendate de drept.

În raport de

dispozițiile art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, decizia care a

declarat neconstituționalitatea unei dispoziții legale este definitivă și

obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în

care a fost invocată excepția.

Decizia este general

obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și

are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare decizia are

efect în cauzele aflate în curs de soluționate sau care se vor soluționa în

viitor.

Asupra caracterului

și obligativității acestor decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională

(Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999).

Deși la data

soluționării apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a

expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai

pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât

mai mult cu cât se prevede expres că, după împlinirea termenului, dispozițiile

legale își încetează efectele.

Concluzia care se

impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai

aplică, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică

dispozițiile declarate neconstituționale, continuând soluționarea cauzei, are

obligația să nu aplice în acea cauză, dispozițiile legale a căror

neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

În măsura în care

este necesar, instanța judecătorească aplică direct dispozițiile Constituției

de care depinde soluționarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care

să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale, promovând actualitatea

principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și

importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea

Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Instanța de apel a

motivat că, în speță, dispozițiile pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea

și care au fost avute în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor

pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile întrucât contravin

Constituției, sentința fiind lipsită de temei legal.

Împotriva acestei din

urmă decizii reclamanta V.M. a declarat recurs întemeiat pe motivele prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin motivele de

recurs, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că soluția de respingere a

acțiunii reprezintă un caz de denegare de dreptate (art. 2 C. civ.), motivarea

fiind fundamentată pe inexistența textului legal.

Instanța de apel

trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția

României, conform cărora prevederile tratatelor constitutive ale au prioritate,

în temeiul principiului preeminenței dreptului comunitar. Alin. (4) al

aceluiași articol, prevede că, între alte instituții, autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

alin. (2) al art. 148 din Constituție.

În jurisprudența

Curții de Justiție Europene s-a stabilit că judecătorul național este obligat

să aplice normele comunitare, în mod direct, dacă acestea contravin normelor

interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă

sau a unei alte proceduri.

De asemenea, trebuie

să se țină seama și de rezoluțiile Adunării Parlamentare nr. 1096/1996 și nr.

1481/2006, acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului

Europei, potrivit cărora, având în vedere încălcarea drepturilor omului de

către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost

persecutate politic să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.

Prin urmare, legislația în această materie trebuie să fie în acord atât cu

dreptul comunitar cât și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta-reclamantă

a mai susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de

suspendare, transmise prin fax 26 ianuarie 2011.

Recurenta-reclamantă

a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea

cauzei spre rejudecare, întrucât instanța de apel a soluționat procesul fără a

intra în cercetarea fondului și fără a se a pronunța asupra cererii de suspendare.

În subsidiar a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul

respingerii apelului.

Recursul este

nefondat, pentru considerentele care succed.

Nu poate fi primită

critica recurentei-reclamante conform căreia soluția de respingere a acțiunii

reprezintă un caz de denegare de dreptate (art. 2 C. civ.) deoarece motivarea

hotărârii este fundamentată pe inexistența textului legal.

În mod corect

instanța de apel a reținut că declararea neconstituționalității art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 - prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21

octombrie 2010 - este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că

"dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în

vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția

de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ

a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se

conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor

normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789/7.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că,

urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

"dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of."

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of. la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 27 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Așa fiind, se

constată că instanța de apel a soluționat cauza cu aplicarea corectă a legii

iar critica recurentei-reclamante vizând denegarea de dreptate de care ar fi

dat dovadă instanța este nefondată.

Susținerile

recurentei-reclamante referitoare la faptul că instanța de apel trebuia să aibă

în vedere dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României, conform

cărora prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate,

în temeiul principiului preeminenței dreptului comunitar sunt formulate generic

și nu indică în mod expres în ce mod a fost încălcat de către instanța de apel

principiul menționat, neputând constitui critici fondate.

În ce privește

Rezoluțiile Adunării Parlamentare nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei, la care face trimitere recurenta-reclamantă

este de reținut că acestea sunt documente politice internaționale cu caracter

de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, iar nu tratate

internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe

temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele

internaționale.

Nici critica

recurentei-reclamante conform căreia instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

cererii de suspendare, transmise prin fax 26 ianuarie 2011 nu este fondată.

Din practicaua

Deciziei nr. 46 din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, (dosar apel) reiese că instanța de

apel a respins cererea de suspendare a cauzei formulată de reclamanta V.M. cu

motivarea că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile

art. 242 alin. (1) pct. l C. proc. civ., temei de drept pe care reclamanta și-a

fundamentat cererea de suspendare și care prevede că "Instanța va suspenda

judecata când amândouă părțile o cer", în speță cererea de suspendare

fiind formulată doar de reclamantă.

Deși

recurenta-reclamantă a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

se constată că acest temei a fost invocat doar formal, întrucât dezvoltarea

motivelor de recurs nu se subsumează ipotezei pe care acest motiv o

reglementează astfel că nu poate fi analizat.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/7.11.2011, conform art. 329 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta V.M. împotriva Deciziei nr. 46 din 27 ianuarie

2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2012.

Procesat de GGC - AA