ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2621/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2621/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de

muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, cu majoritate, prin decizia

nr. 56/A din 04 mai 2010 a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita împotriva

sentinței civile nr. 146 din 26 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul Harghita,

în Dosarul nr. 2018/96/2009, și în consecință:

A schimbat în parte sentința

atacată, în sensul respingerii în întregime a acțiunii formulată de reclamantul

L.B.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin sentința civilă

nr. 146 din 26 ianuarie 2010 a Tribunalului Harghita s-a admis în parte acțiunea

reclamantului L.B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita, constatându-se

caracterul politic al condamnării penale a reclamantului, dispusă prin sentința

penală nr. 212 din 27 septembrie 1967, pronunțată de Tribunalul Militar Cluj în

Dosarul nr. 215/1967, prin care reclamantul a fost condamnat la 5 ani închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare.

Prin aceeași hotărâre,

pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, echivalent

în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare, precum și la plata sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli

de judecată în favoarea reclamantului.

Pentru a pronunța această

hotărâre prima instanță a reținut că reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de

5 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională, pentru infracțiunea

de nesupunere la încorporare, iar în contextul existent în acel moment, prin sentința

de condamnare s-a încălcat libertatea la gândire și conștiință a reclamantului,

de apartenență la un cult religios neinterzis de lege, fiind astfel încălcat un

drept fundamental al reclamantului, reglementat și de art. 9 din Convenția Europeană

pentru Drepturile Omului și care nu poate forma obiectul unor restrângeri în afara

situațiilor prevăzute de lege.

Infracțiunea pentru care

reclamantul a fost condamnat dobândește natura unei infracțiuni politice, deoarece,

i s-a limitat libertatea de gândire și de conștiință religioasă, cu mențiunea că

asemenea condamnări au fost posibile doar din cauza regimului politic, instaurat

de dictatura comunistă, în acea perioadă în România.

Astfel, infracțiunea a

devenit politică deoarece în vechiul regim nu exista posibilitatea executării serviciului

militar alternativ, astfel încât persoanele care, prin apartenența la un anume cult

religios sau din alte motive de conștiință, refuzau executarea serviciului militar

obligatoriu, erau nevoite să suporte rigorile legii penale, rezultate din acest

refuz.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, constituie infracțiuni săvârșite din motive

politice infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice,

economice, sociale și culturale.

Reclamantul, prin neprezentare

la încorporare, a urmărit să i se respecte una din drepturile sale civile fundamentale

și anume libertatea de gândire, conștiință și religie (art. 9 din Convenția

Europeană pentru Drepturile Omului). Conform jurisprudenței constante a Curții de

la Strasbourg, această libertate fundamentală este una din bazele regimului democratic,

libertate care include elementele esențiale ale identității credincioșilor și ale

concepției lor despre viață.

Cu privire la apelul declarat

împotriva sentinței de către pârâtul Statul Român, instanța de apel a reținut următoarele:

Din considerentele sentinței

de condamnare rezultă că în fața comisiei de încorporare reclamantul a declarat

că refuză să satisfacă serviciul militar, întrucât face parte din Cultul Religios

„M.I.”, fiindu-i interzis să depună jurământul militar și să pună mâna pe armă.

Potrivit dispozițiilor

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945–22

decembrie 1989, constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată

în această perioadă, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală [decât cele

de la alin. (2)], dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute

la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Art. 2 alin. (1) lit.

d) din O.U.G. nr. 214/1999 prevede că sunt infracțiuni săvârșite din motive politice

infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertățile fundamentale

ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice,

sociale și culturale.

Textul legal menționat

nu este incident în cauză, întrucât condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare

ori de neprezentare la încorporare nu poate fi înțeleasă ca o încălcare a drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile,

politice, economice, sociale și culturale, deoarece, în perioada la care ne referim,

Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, prevedea

obligativitatea serviciului militar (art. 40) pentru toți cetățenii fără nicio discriminare

pe criterii religioase.

Condamnarea reclamantului

pentru refuzul la încorporare nu a fost dispusă pentru că acesta ar fi luptat pentru

respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, ci pentru că a refuzat să-și

îndeplinească obligația ce-i revenea în calitate de cetățean al statului român,

aceea de a efectua stagiul militar. Această obligație nu avea la bază raționamente

care să țină de valorile comuniste, nu ținea de regimul dictatorial, ci era o îndatorire

care revenea tuturor cetățenilor români apți să efectueze serviciul militar, fără

nici un fel de discriminare.

Scopul Legii nr. 221/2009

este de a repara prejudicii cauzate persoanelor care au suferit condamnări în perioada

6 martie 1945–22 decembrie 1989, pentru săvârșirea unor fapte, care au avut drept

scop împotrivirea față de regimul totalitar. Astfel, în situația analizării caracterului

politic al unei condamnări, în sensul actului normativ menționat, trebuie să se

aibă în vedere existența unei legături între condamnare și săvârșirea unei fapte

prevăzute de legea penală, care să aibă ca scop împotrivirea la regimul comunist.

Ar fi fost o condamnare cu caracter politic în situația în care sancțiunea ar fi

fost aplicată pentru că reclamantul s-ar fi împotrivit regimului totalitar, luptând

pentru respectarea drepturilor și libertăților sale fundamentale, or statul a sancționat

refuzul cetățeanului său de a-și îndeplini obligația constituțională de a efectua

stagiul militar, care nu avea nicio legătură nici cu regimul comunist, nici cu conștiința

religioasă.

În înțelesul Legii

nr. 221/2009 nu orice faptă care avea ca obiect apărarea drepturilor și libertăților

fundamentale putea să atragă o condamnare cu caracter politic, ci numai dacă prin

săvârșirea acesteia se urmărea împotrivirea la regimul comunist.

Prin urmare, condamnarea

reclamantului pentru infracțiunea de nesupunere la încorporare nu a fost dispusă

nici pentru că reclamantul s-ar fi împotrivit regimului totalitar, nici pentru apartenența

la un cult religios, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de norme penale,

care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.

Astfel, nu se poate considera

că scopul instituirii obligației de efectuare a serviciului militar a fost determinat

de rațiuni politice specifice regimului comunist, întrucât ceea ce s-a urmărit nu

a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.

În absența unui asemenea

scop al incriminării ori al săvârșirii faptei, nu se pune problema existenței unei

infracțiuni, respectiv a unei condamnări cu caracter politic.

În interpretarea problemei

în discuție, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispozițiile

art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului nu obligă

statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar,

pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația

îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției Europeane

pentru Drepturile Omului (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985).

De asemenea, Comisia a

stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenția Europeană pentru

Drepturile Omului, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie,

condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută

posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau de a recunoaște

refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conștiință și de a-l înlocui

cu prestarea unei alte activități sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966;

N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveției, 09 mai 1984).

Aceeași orientare a Comisiei

se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care,

cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a

serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei

la Organizația Religioasă „M.I.", a concluzionat că art. 9 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b),

nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință

(Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).

Prin urmare, restrângerea

libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu,

nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire

a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până

la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.

Din această perspectivă,

instanța a constatat că infracțiunea pentru care reclamantul-intimat a fost condamnat

nu constituie o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea

nr. 221/2009.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul L.B., criticând-o pentru următoarele motive:

nu definește noțiunea de condamnare politică, ci doar enumeră condamnările care

au de drept un caracter politic. Pentru orice alte condamnări pentru fapte prevăzute

de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile

prevăzute de la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 214/1999 pentru constatarea calității

de luptător în rezistența anticomunistă, instanței îi revine rolul de a constata

caracterul politic al condamnărilor în condițiile prevăzute de art. 4 din Legea

nr. 221/2009, în baza probelor administrate.

invocată de instanța de apel în motivarea deciziei de respingere a apelului vizează

aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 și nu aplicarea Legii nr. 221/2009,

potrivit căreia instanța este ținută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea

caracterului politic al condamnării.

Ar fi trebuit să analizeze

temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispozițiilor legale invocate prin

acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009, care face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999.

Potrivit temeiului de drept, caracterul politic al unei condamnări este condiționat

nu de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres

definit de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999.

Există o categorie de

persoane care s-au împotrivit fățiș regimului totalitar comunist sau care au fost

persecutate de către acestea ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale

ce au fost considerate amenințări și care nu au beneficiat până acum de o minimă

reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor.

Infracțiunea săvârșită

de reclamant a vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și respectarea unui drept

fundamental garantat de Constituție, respectiv acela de a-și exercita liber cultul

religios. Cu alte cuvinte fapta penală a reclamantului a fost consecința afirmării

unui drept fundamental cu consecința încălcării unei obligații cetățenești care

nu crea nici un fel de pericol ci, în mod artificial, se considera că aduce atingere

capacității de apărare a României.

Legea nr. 221/2009 enumera

expres în art. 7. situațiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile

instituite prin lege, iar faptele de natura celei săvârșite de reclamant nu intră

în aceste categorii.

arătate au fost admise cererile formulate în temeiul O.U.G. nr. 214/1999 de către

persoane care se află în situații absolut identice, respectiv care au fost condamnate

pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare sau de neprezentare la încorporare

pe motiv că aparțineau Cultului Religios „M.I.". Mai mult decât atât, într-o

decizie recentă din 14 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, verificându-se

legalitatea unui certificat pentru constatarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă, s-a dat o expresie politică condamnărilor suferite din motive religioase

de către membrii Cultului Religios „M.I.".

Pârâtul a formulat întâmpinare

prin care a susținut că prin decizia în interesul Legii nr. 32/2009 s-a stabilit

că persoanele condamnate pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării,

prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu

pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

Recursul este nefondat,

în considerarea următoarelor argumente:

În ceea ce privește critica

referitoare la motivarea soluției instanței de apel cu referire la considerentele

deciziei în interesul Legii nr. 32/2009, se constată că aceasta nu este confirmată

de considerentele deciziei.

Decizia în interesul legii

nu poate fi omisă în soluționarea prezentului litigiu și nici nu exclude analizarea

pretențiilor reclamantului din perspectiva actelor normative indicate ca temei juridic

și anume Legea nr. 21/2009 și O.U.G. nr. 214/1999.

Prin considerentele deciziei

în interesul legii arătate s-a făcut calificarea naturii infracțiunii de refuz la

încorporare pe motiv de conștiință religioasă, respectiv a condamnării dispusă pentru

această infracțiune, aspect extrem de important în condițiile în care Legea nr.

221/2009 nu definește o asemenea faptă ca fiind infracțiune de natură politică,

iar instanța trebuie să țină cont de principiul conform căruia în situații identice

și soluțiile trebuie să fie identice.

Astfel, refuzul satisfacerii

stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării indiferent

de natura regimului politic și nu poate fi apreciat drept o manifestare de rezistență

sau de contestare a legitimității puterii politice de la un anumit moment.

Obligația de satisfacere

a serviciului militar subzistă față de toți cetățenii apți să îl efectueze, fără

nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură, iar sancționarea neîndeplinirii

acesteia este expresia dreptului suveran al unui stat de a reglementa participarea

cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații impuse

de lege, regăsindu-se, dealtfel, și în legislația statelor comunitare.

În aceste condiții, nu

se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice

specifice regimului comunist, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite

fapte al regimului politic existent la acea dată, iar în absența unui asemenea scop

nu se poate vorbi de existența unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale

de consecință, a unei condamnări cu un asemenea caracter.

Condamnarea pentru refuzul

la încorporare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților

fundamentale, întrucât nu a fost dispusă pentru apartenența la un cult religios,

ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală, care privește organizarea

și modul de efectuare a stagiului militar.

Pe plan comunitar,

Comisia

Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispozițiile art. 4 parag. 3 lit. b) din

Convenția

Europeană pentru Drepturile Omului

nu obligă statele contractante

să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care

nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii

lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției (

Johansen

c/a Norvegiei,

14 octombrie 1985).

De

asemenea, Comisia a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din

Convenția Europeană

pentru Drepturile Omului

, care garantează libertatea de gândire, conștiință

și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a

fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o

aveau de a recunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conștiință

și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale (

Grandrath

c/a RFG,

12 decembrie 1966;

N.

c/a Suediei,

11 octombrie 1984;

A.

c/a Elveției,

9 mai 1984).

Deși în acea perioadă

Statul Român nu era parte la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecției de

conștiință, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era

fundamental diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.

Aceeași orientare a Comisiei

Europene

a Drepturilor Omului

se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a

Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru

refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate

de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „M.I.", a concluzionat că

art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor

art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu

din motive de conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).

Problemele de practică

judiciară evocate de reclamant nu pot fi reținute în conturarea soluției din prezenta

cauză, dat fiind faptul că ulterior s-a pronunțat decizia în interesul legii sus-menționată,

verificând practica în sensul celor reținute.

Pentru considerentele

arătate, criticile formulate sunt nefondate, recursul urmând a fi respins în consecință,

cu aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul L.B. împotriva deciziei nr. 56/A din 04 mai 2010 a Curții

de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori

și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 martie 2011.