ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2621/2011

Asupra recursului de față, constată următoarele: Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, cu majoritate, prin decizia nr. 56/A din 04 mai 2010 a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita împotriva sentinței civile nr. 146 din 26 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul Harghita, în Dosarul nr. 2018/96/2009, și în consecință: A schimbat în parte sentința atacată, în sensul respingerii în întregime a acțiunii formulată de reclamantul L.B.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin sentința civilă nr. 146 din 26 ianuarie 2010 a Tribunalului Harghita s-a admis în parte acțiunea reclamantului L.B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Harghita, constatându-se caracterul politic al condamnării penale a reclamantului, dispusă prin sentința penală nr. 212 din 27 septembrie 1967, pronunțată de Tribunalul Militar Cluj în Dosarul nr. 215/1967, prin care reclamantul a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare. Prin aceeași hotărâre, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, precum și la plata sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională, pentru infracțiunea de nesupunere la încorporare, iar în contextul existent în acel moment, prin sentința de condamnare s-a încălcat libertatea la gândire și conștiință a reclamantului, de apartenență la un cult religios neinterzis de lege, fiind astfel încălcat un drept fundamental al reclamantului, reglementat și de art. 9 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și care nu poate forma obiectul unor restrângeri în afara situațiilor prevăzute de lege. Infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat dobândește natura unei infracțiuni politice, deoarece, i s-a limitat libertatea de gândire și de conștiință religioasă, cu mențiunea că asemenea condamnări au fost posibile doar din cauza regimului politic, instaurat de dictatura comunistă, în acea perioadă în România.

Astfel, infracțiunea a devenit politică deoarece în vechiul regim nu exista posibilitatea executării serviciului militar alternativ, astfel încât persoanele care, prin apartenența la un anume cult religios sau din alte motive de conștiință, refuzau executarea serviciului militar obligatoriu, erau nevoite să suporte rigorile legii penale, rezultate din acest refuz. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale. Reclamantul, prin neprezentare la încorporare, a urmărit să i se respecte una din drepturile sale civile fundamentale și anume libertatea de gândire, conștiință și religie (art. 9 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului).

Conform jurisprudenței constante a Curții de la Strasbourg, această libertate fundamentală este una din bazele regimului democratic, libertate care include elementele esențiale ale identității credincioșilor și ale concepției lor despre viață. Cu privire la apelul declarat împotriva sentinței de către pârâtul Statul Român, instanța de apel a reținut următoarele: Din considerentele sentinței de condamnare rezultă că în fața comisiei de încorporare reclamantul a declarat că refuză să satisfacă serviciul militar, întrucât face parte din Cultul Religios „M.I.”, fiindu-i interzis să depună jurământul militar și să pună mâna pe armă.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în această perioadă, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală [decât cele de la alin. (2)], dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999. Art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999 prevede că sunt infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor și libertățile fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale.

Textul legal menționat nu este incident în cauză, întrucât condamnarea pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare nu poate fi înțeleasă ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, deoarece, în perioada la care ne referim, Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30), dar în același timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40) pentru toți cetățenii fără nicio discriminare pe criterii religioase. Condamnarea reclamantului pentru refuzul la încorporare nu a fost dispusă pentru că acesta ar fi luptat pentru respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, ci pentru că a refuzat să-și îndeplinească obligația ce-i revenea în calitate de cetățean al statului român, aceea de a efectua stagiul militar.

Această obligație nu avea la bază raționamente care să țină de valorile comuniste, nu ținea de regimul dictatorial, ci era o îndatorire care revenea tuturor cetățenilor români apți să efectueze serviciul militar, fără nici un fel de discriminare. Scopul Legii nr. 221/2009 este de a repara prejudicii cauzate persoanelor care au suferit condamnări în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, pentru săvârșirea unor fapte, care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar. Astfel, în situația analizării caracterului politic al unei condamnări, în sensul actului normativ menționat, trebuie să se aibă în vedere existența unei legături între condamnare și săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, care să aibă ca scop împotrivirea la regimul comunist.

Ar fi fost o condamnare cu caracter politic în situația în care sancțiunea ar fi fost aplicată pentru că reclamantul s-ar fi împotrivit regimului totalitar, luptând pentru respectarea drepturilor și libertăților sale fundamentale, or statul a sancționat refuzul cetățeanului său de a-și îndeplini obligația constituțională de a efectua stagiul militar, care nu avea nicio legătură nici cu regimul comunist, nici cu conștiința religioasă. În înțelesul Legii nr. 221/2009 nu orice faptă care avea ca obiect apărarea drepturilor și libertăților fundamentale putea să atragă o condamnare cu caracter politic, ci numai dacă prin săvârșirea acesteia se urmărea împotrivirea la regimul comunist.

Prin urmare, condamnarea reclamantului pentru infracțiunea de nesupunere la încorporare nu a fost dispusă nici pentru că reclamantul s-ar fi împotrivit regimului totalitar, nici pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzute de norme penale, care privesc organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar. Astfel, nu se poate considera că scopul instituirii obligației de efectuare a serviciului militar a fost determinat de rațiuni politice specifice regimului comunist, întrucât ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată. În absența unui asemenea scop al incriminării ori al săvârșirii faptei, nu se pune problema existenței unei infracțiuni, respectiv a unei condamnări cu caracter politic.

În interpretarea problemei în discuție, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispozițiile art. 4 parag.

3 lit. b) din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar, pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției Europeane pentru Drepturile Omului (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985). De asemenea, Comisia a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau de a recunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conștiință și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveției, 09 mai 1984). Aceeași orientare a Comisiei se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „M.I.", a concluzionat că art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009). Prin urmare, restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist. Din această perspectivă, instanța a constatat că infracțiunea pentru care reclamantul-intimat a fost condamnat nu constituie o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.B., criticând-o pentru următoarele motive: 1. Legea nr. 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică, ci doar enumeră condamnările care au de drept un caracter politic. Pentru orice alte condamnări pentru fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 214/1999 pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, instanței îi revine rolul de a constata caracterul politic al condamnărilor în condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, în baza probelor administrate. 2. Decizia nr. 32/2009 invocată de instanța de apel în motivarea deciziei de respingere a apelului vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 și nu aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit căreia instanța este ținută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării.

Ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispozițiilor legale invocate prin acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009, care face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999. Potrivit temeiului de drept, caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii, ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999. Există o categorie de persoane care s-au împotrivit fățiș regimului totalitar comunist sau care au fost persecutate de către acestea ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate amenințări și care nu au beneficiat până acum de o minimă reparație morală constând în ștergerea consecințelor penale ale condamnărilor lor.

Infracțiunea săvârșită de reclamant a vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție, respectiv acela de a-și exercita liber cultul religios. Cu alte cuvinte fapta penală a reclamantului a fost consecința afirmării unui drept fundamental cu consecința încălcării unei obligații cetățenești care nu crea nici un fel de pericol ci, în mod artificial, se considera că aduce atingere capacității de apărare a României. Legea nr. 221/2009 enumera expres în art. 7. situațiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege, iar faptele de natura celei săvârșite de reclamant nu intră în aceste categorii. 3. Pentru considerentele arătate au fost admise cererile formulate în temeiul O.U.G.

nr. 214/1999 de către persoane care se află în situații absolut identice, respectiv care au fost condamnate pentru săvârșirea infracțiunii de insubordonare sau de neprezentare la încorporare pe motiv că aparțineau Cultului Religios „M.I.". Mai mult decât atât, într-o decizie recentă din 14 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, verificându-se legalitatea unui certificat pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, s-a dat o expresie politică condamnărilor suferite din motive religioase de către membrii Cultului Religios „M.I.". Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a susținut că prin decizia în interesul Legii nr. 32/2009 s-a stabilit că persoanele condamnate pentru infracțiuni contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și art. 354 C. pen., săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

Recursul este nefondat, în considerarea următoarelor argumente: În ceea ce privește critica referitoare la motivarea soluției instanței de apel cu referire la considerentele deciziei în interesul Legii nr. 32/2009, se constată că aceasta nu este confirmată de considerentele deciziei. Decizia în interesul legii nu poate fi omisă în soluționarea prezentului litigiu și nici nu exclude analizarea pretențiilor reclamantului din perspectiva actelor normative indicate ca temei juridic și anume Legea nr. 21/2009 și O.U.G. nr. 214/1999.

Prin considerentele deciziei în interesul legii arătate s-a făcut calificarea naturii infracțiunii de refuz la încorporare pe motiv de conștiință religioasă, respectiv a condamnării dispusă pentru această infracțiune, aspect extrem de important în condițiile în care Legea nr. 221/2009 nu definește o asemenea faptă ca fiind infracțiune de natură politică, iar instanța trebuie să țină cont de principiul conform căruia în situații identice și soluțiile trebuie să fie identice. Astfel, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării indiferent de natura regimului politic și nu poate fi apreciat drept o manifestare de rezistență sau de contestare a legitimității puterii politice de la un anumit moment.

Obligația de satisfacere a serviciului militar subzistă față de toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură, iar sancționarea neîndeplinirii acesteia este expresia dreptului suveran al unui stat de a reglementa participarea cetățenilor săi și formele de participare la îndeplinirea unei obligații impuse de lege, regăsindu-se, dealtfel, și în legislația statelor comunitare. În aceste condiții, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de rațiuni politice specifice regimului comunist, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte al regimului politic existent la acea dată, iar în absența unui asemenea scop nu se poate vorbi de existența unei infracțiuni cu caracter politic și, pe cale de consecință, a unei condamnări cu un asemenea caracter.

Condamnarea pentru refuzul la încorporare nu poate fi înțeleasă nici ca o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale, întrucât nu a fost dispusă pentru apartenența la un cult religios, ci pentru săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală, care privește organizarea și modul de efectuare a stagiului militar. Pe plan comunitar, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispozițiile art. 4 parag.

3 lit. b) din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției ( Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985). De asemenea, Comisia a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului , care garantează libertatea de gândire, conștiință și religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau de a recunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conștiință și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale ( Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveției, 9 mai 1984). Deși în acea perioadă Statul Român nu era parte la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecției de conștiință, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.

Aceeași orientare a Comisiei Europene a Drepturilor Omului se menține și în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conștiință, determinate de apartenența persoanei la Organizația Religioasă „M.I.", a concluzionat că art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conștiință (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009). Problemele de practică judiciară evocate de reclamant nu pot fi reținute în conturarea soluției din prezenta cauză, dat fiind faptul că ulterior s-a pronunțat decizia în interesul legii sus-menționată, verificând practica în sensul celor reținute.

Pentru considerentele arătate, criticile formulate sunt nefondate, recursul urmând a fi respins în consecință, cu aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul L.B. împotriva deciziei nr. 56/A din 04 mai 2010 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2011.