ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1440/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 4 din 28 ianuarie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în baza art. 278 1 pct. 8 lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționara R.V., prin mandatar R.I., împotriva Ordonanței nr. 170/P/2008 din 9 iunie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și a Ordonanței nr. 757/II/2/2008 din 29 iulie 2008 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționara a fost obligată la plata sumei de 350 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. În baza art. 193 C. proc.

pen., petiționara a fost obligată să plătească intimatei R.C.C. suma de 2255 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel Alba Iulia a reținut că prin plângerea penală înregistrată la data de 7 aprilie 2008, petiționarii R.V. și R.I. au solicitat tragerea la răspundere penală a făptuitorilor S.M., S.M.F., B.S. și a executorului judecătoresc R.C.C., susținând că primii îi împiedică să folosească locuința situată în Petroșani, iar executorul judecătoresc a refuzat să pună în executare hotărârile judecătorești prin care pârâții făptuitori erau obligați să permită accesul petiționarei, în imobil și să deblocheze ușa de la intrarea principală.

Ulterior, la data de 30 aprilie 2008, petiționarul a înregistrat o precizare a plângerii în care a reclamat modul defectuos în care s-a realizat executarea silită de către executorul judecătoresc, respectiv faptul că acesta din urmă a refuzat să pretindă debitoarei predarea tuturor cheilor de la imobilul în discuție, astfel încât să se asigure efectiv accesul petiționarilor. Prin Ordonanța nr. 170/P/2008 din 9 iunie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, în baza art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., art. 38 și art. 45 din același cod, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numita R.C.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., precum și disjungerea și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Petroșani cu privire la S.M.

ș.a. Împotriva acestei soluții, petiționarul R.I. a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, aceasta fiind respinsă prin Ordonanța nr. 757/II/2/2008 din 29 iulie 2008, ca neîntemeiată. Pentru a dispune astfel, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a arătat că în mod corect procurorul a reținut că în exercitarea atribuțiilor sale, făptuitoarea a executat întocmai cele dispuse de către instanța de judecată, iar cât privește punerea în executare a hotărârii, s-a încheiat un proces-verbal la data de 18 aprilie 2008, care a fost semnat de către creditor prin mandatarul său. S-a mai arătat că împotriva refuzului executorului judecătoresc de a pune în executare hotărârea judecătorească, petiționarul se putea adresa instanței de judecată, în baza art. 53 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, spre a solicita ca acesta să fie obligat a pune în executare titlul executoriu.

Conform dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., petiționara R.V., prin mandatar R.I., s-a adresat cu plângere instanței competente să judece cauza în fond, respectiv Curtea de Apel Alba Iulia. În motivarea plângerii, petiționarii au susținut, în esență, că soluția pronunțată prin cele două ordonanțe atacate, de neînceperea urmăririi penale față de executorul judecătoresc R.C.C. este netemeinică și nelegală, deoarece refuzul acesteia de a executa Hotărârea nr. 3499/2007 și Încheierea nr. 73/2008 întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu. Prin Sentința penală nr. 4 din 28 ianuarie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia a respins plângerea, ca nefondată, cu motivarea că nu se poate susține că executorul judecătoresc a refuzat executarea ori a îndeplinit cu intenție, în mod defectuos, actul de executare.

S-a reținut că între executor și creditor a intervenit pe parcursul executării titlului o divergență în ceea ce privește modalitatea de interpretare a titlului executoriu, executorul susținând că obligația potrivit titlului este de a asigura deblocarea unei singure uși, care este prima la intrarea în imobil, în timp ce creditorul afirmă că titlul îi conferă dreptul de a obține deblocarea ambelor uși, care în fapt asigură accesul efectiv în imobil, într-o asemenea situație divergența fiind susceptibilă de a fi soluționată ori prin procedura contestației la titlu, în care să se urmărească explicitatea conținutului acesteia, ori în procedura prevăzută de art. 53 din Legea nr. 188/2000. Împotriva sentinței penale sus-menționate, în termen legal, a declarat recurs petiționara R.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În memoriul depus la dosarul cauzei, recurenta petiționară, prin apărătorul său ales, avocat D.S., a invocat dispozițiile art. 385 9 pct. 5, pct. 3 și pct. 9 coroborat cu art. 385 9 pct. 17 1 și cu art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, aceste concluzii fiind formulate și oral de apărător cu prilejul dezbaterii recursului. A mai susținut apărătorul petiționarei că procurorul nu a pus concluzii pe fondul cauzei deduse judecății; că acesta era de fapt incompatibil, precum și faptul că hotărârea atacată este nemotivată, nefăcându-se referire la probele solicitate. Examinând recursul potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) și art. 385 14 C. proc.

pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Din analiza cauzei se poate observa că nu există niciun indiciu care să ateste faptul că intimata executor judecătoresc R.C.C., în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință nu ar fi îndeplinit un act sau l-ar fi îndeplinit în mod defectuos, de natură să cauzeze o vătămare intereselor legale ale petiționarei. Așadar, în speța de față, nu au fost identificate indicii sau împrejurări care să poată forma convingerea organului de urmărire penală că se impune începerea urmăririi penale, prin activitatea sa intimata nesituându-se în sfera ilicitului penal, neaducând atingere intereselor legale ale petiționarei.

Cât privește susținerea că procurorul, incompatibil de altfel, nu a pus concluzii pe fondul cauzei, Curtea apreciază că prezența acestuia în instanță, care a fost legal sesizată, este evidentă, aspect care se poate verifica pe baza înregistrării ședinței de judecată, neconsemnarea concluziilor reprezentantului parchetului putând constitui cel mult un motiv de nulitate relativă. Referitor la cealaltă critică formulată, potrivit căreia hotărârea nu ar fi fost motivată, Curtea constată că instanța de fond a realizat o motivare amplă, corespunzătoare situației de fapt reținute la dosarul cauzei. Așa fiind, Înalta Curte apreciază că, în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de executorul judecătoresc R.C.C., iar Curtea de Apel Alba Iulia a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de petiționară urmează a fi respins ca nefondat. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta petiționară va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta petiționară R.V. împotriva Sentinței penale nr. 4 din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală. Obligă recurenta petiționară la plata sumei de 200 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 15 aprilie 2010.