ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3739/2012

Asupra conflictului negativ de competență de față: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanta V.I.A. a chemat în judecată pârâta SC M.I. SRL pentru a fi obligată la plata debitului de 267.614,68 RON. În motivarea acțiunii s-a susținut că pretențiile solicitate decurg din încheierea unui contract de achiziționare utilaje cu plata în avans în condițiile agreate și consemnate prin clauzele contractuale, ulterior modificat într-un contract cu plata în rate. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, art. 970, art. 1073, art. 1084 C. civ.

Investit cu soluționarea acțiunii, Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios, administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență teritoriale a Tribunalului Vrancea și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, prin sentința civilă nr. 98 din 29 septembrie 2011. În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, aplicabilitatea dispozițiilor convenției încheiate între părți, cu privire la locul soluționării litigiilor legate de contract. La rândul său, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, prin sentința civilă nr. 8129 din 7 iunie 2012 și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență ivit.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reținut că potrivit art. 7 C. proc. civ., cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanța sediului ei principal. Potrivit art. 19 C. proc. civ., părțile pot conveni, prin înscris sau declarație verbală, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât acelea care potrivit legii sunt competente teritorial. Clauza cuprinsă în art. 9.2 din contractul încheiat între părți, reprezintă o alegere a instanței competente în favoarea reclamantei, care are astfel opțiunea de a sesiza fie instanța menționată, fie instanța competentă potrivit legii. Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 20 alin. (2) C. proc.

civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele: Deși în principiu competența teritorială reglementată de art. 5 C. proc. civ. are caracter relativ, aceste dispoziții legale trebuie coroborate cu art. 19 din același cod, care statuează că părțile pot conveni, prin înscris sau declarație verbală în fața instanței, ca pricinile referitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competență teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13-16 C. proc. civ. Aceasta înseamnă că în pricinile referitoare la bunuri și numai dacă nu este vorba de cazurile prevăzute de art. 13-16 C. proc.

civ. competența teritorială este relativă. În speță, fiind vorba de o cerere referitoare la bunuri, cu excepția cazurilor prevăzute de art. 19 C. proc. civ., competența teritorială este relativă. Prin clauza cuprinsă în art. 9.2 din contractul încheiat între părți, acestea au convenit ca litigiile să fie soluționate de instanțele competente de la sediul reprezentantului vânzătorului, respectiv de instanțele din județul Ilfov, alegere a instanței competente care s-a făcut în favoarea reclamantei. Potrivit manifestării de voință a reclamantei, care a investit instanța de la sediul pârâtei, potrivit art. 7 C. proc. civ., instanța investită de reclamantă care devine competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă, contencios, administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă, contencios, administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2012.