ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2516/2010

Asupra recursului de față În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 21 din 4 martie 2010 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul G.N.C. împotriva rezoluției din 21 decembrie 2009 dată în Dosarul nr. 944/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia. S-au reținut, în esență, următoarele: Prin plângerea formulată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, petiționarul a solicitat efectuarea de cercetări față de magistratul judecător F.P. pentru pretinsa săvârșire a infracțiunii prevăzute de art. 247 C. pen., susținând că, în soluționarea cauzei sale penale i-a îngrădit în mod nejustificat dreptul la apărare.

Prin rezoluția din 21 decembrie 2009, dată în Dosarul nr. 944/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, în baza art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimatul magistrat, pentru infracțiunea reclamată, reținându-se că, din verificările efectuate, a rezultat că acesta a respectat dreptul la apărare al inculpatului, cu ocazia dispunerii prelungirii arestării preventive până la soluționarea excepției de neconstituționalitate de Curtea Constituțională. Prin rezoluția din 8 ianuarie 2010, dată în Dosarul nr. 5/11/2/2010 de către procurorul general, a fost menținută rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, ca fiind legală și temeinică.

Prin plângerea depusă la instanță, petiționarul a criticat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale. Instanța de fond, prin sentința penală sus-menționată, a respins, ca nefondată, plângerea petiționarului, reținând, în esență, că nu există indicii suficiente care să justifice începerea urmăririi penale, neputând fi reținută exercitarea cu bună știință de către magistrat a prerogativelor sale în detrimentul intereselor legitime ale petentului. S-a mai reținut că, prin numirea unui apărător din oficiu pentru petent nu s-a limitat dreptul la apărare al acestuia, în condițiile în care aceasta a fost argumentată de imposibilitatea obiectivă de prezentare a apărătorului ales. Împotriva sentinței a declarat recurs petiționarul, pe care nu l-a motivat.

Recursul declarat de petiționar împotriva sentinței este nefondat. Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, în mod corect, instanța de fond a dispus respingerea plângerii formulate de petiționare, ca nefondată, reținându-se că intimatul judecător și-a îndeplinit, în mod corect, atribuțiile de serviciu, fără a cauza vreo vătămare intereselor legale ale petiționarului. Criticile petiționarului, care se referă la modul de soluționare a cererilor de liberare provizorie și de înlocuire a măsurii arestării preventive de către intimatul judecător, în lipsa apărătorului ales al petentului, care se afla într-o imposibilitate obiectivă de prezentare, învederată instanței, nu pot constitui un motiv pentru tragerea la răspundere penală a magistratului sub aspectul săvârșirii infracțiunii reclamate de petiționar.

Persoanele care îndeplinesc o activitate de jurisdicție în cadrul instanțelor de judecată, își desfășoară activitatea în temeiul legii, având obligația să-și îndeplinească atribuțiile ce le revin, prin pronunțarea unor soluții legale și temeinice, în raport de probele administrate, ce pot fi verificate și desființate prin intermediul căilor legale de atac. Desfășurarea activității de jurisdicție nu poate fi concepută fără independența și autonomia acelora care realizează sau înfăptuiesc justiția, principiu înscris în Constituție și în Statutul Magistraților. Așa fiind, hotărârile judecătorești și eventualele încălcări ale dispozițiilor procesual penale nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor legale de atac, astfel că o hotărâre judecătorească nu poate fi considerată prin ea însăși o infracțiune.

De altfel, în procedura prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., judecătorul este învestit doar cu verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror și nu se poate substitui instanței care a pronunțat soluția pe baza actelor din dosar. În raport de considerentele expuse, se constată că sentința instanței de fond este temeinică și legală, urmând a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de petiționar, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar G.N.C. împotriva Sentinței penale nr. 21 din 4 martie 2010 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 300 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 24 iunie 2010.