ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2516/2010

Asupra recursului de

față

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 21 din 4 martie 2010

a Curții de Apel Alba-Iulia, secția penală, a respins, ca nefondată, plângerea

formulată de petiționarul G.N.C. împotriva rezoluției din 21 decembrie 2009

dată în Dosarul nr. 944/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Alba-Iulia.

S-au reținut, în

esență, următoarele: Prin plângerea formulată la Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Alba-Iulia, petiționarul a solicitat efectuarea de cercetări față de

magistratul judecător F.P. pentru pretinsa săvârșire a infracțiunii prevăzute

de art. 247 C. pen., susținând că, în soluționarea cauzei sale penale i-a

îngrădit în mod nejustificat dreptul la apărare.

Prin rezoluția din 21

decembrie 2009, dată în Dosarul nr. 944/P/2009 al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Alba-Iulia, în baza art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. a) C.

proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimatul

magistrat, pentru infracțiunea reclamată, reținându-se că, din verificările

efectuate, a rezultat că acesta a respectat dreptul la apărare al inculpatului,

cu ocazia dispunerii prelungirii arestării preventive până la soluționarea

excepției de neconstituționalitate de Curtea Constituțională.

Prin rezoluția din 8

ianuarie 2010, dată în Dosarul nr. 5/11/2/2010 de către procurorul general, a

fost menținută rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, ca fiind legală și

temeinică.

Prin plângerea depusă

la instanță, petiționarul a criticat rezoluția de neîncepere a urmăririi

penale.

Instanța de fond,

prin sentința penală sus-menționată, a respins, ca nefondată, plângerea

petiționarului, reținând, în esență, că nu există indicii suficiente care să

justifice începerea urmăririi penale, neputând fi reținută exercitarea cu bună

știință de către magistrat a prerogativelor sale în detrimentul intereselor

legitime ale petentului.

S-a mai reținut că,

prin numirea unui apărător din oficiu pentru petent nu s-a limitat dreptul la

apărare al acestuia, în condițiile în care aceasta a fost argumentată de

imposibilitatea obiectivă de prezentare a apărătorului ales.

Împotriva sentinței a

declarat recurs petiționarul, pe care nu l-a motivat.

Recursul declarat de

petiționar împotriva sentinței este nefondat.

Din examinarea

lucrărilor dosarului, se constată că, în mod corect, instanța de fond a dispus

respingerea plângerii formulate de petiționare, ca nefondată, reținându-se că

intimatul judecător și-a îndeplinit, în mod corect, atribuțiile de serviciu,

fără a cauza vreo vătămare intereselor legale ale petiționarului.

Criticile

petiționarului, care se referă la modul de soluționare a cererilor de liberare

provizorie și de înlocuire a măsurii arestării preventive de către intimatul

judecător, în lipsa apărătorului ales al petentului, care se afla într-o

imposibilitate obiectivă de prezentare, învederată instanței, nu pot constitui

un motiv pentru tragerea la răspundere penală a magistratului sub aspectul

săvârșirii infracțiunii reclamate de petiționar.

Persoanele care

îndeplinesc o activitate de jurisdicție în cadrul instanțelor de judecată, își

desfășoară activitatea în temeiul legii, având obligația să-și îndeplinească

atribuțiile ce le revin, prin pronunțarea unor soluții legale și temeinice, în

raport de probele administrate, ce pot fi verificate și desființate prin

intermediul căilor legale de atac.

Desfășurarea

activității de jurisdicție nu poate fi concepută fără independența și autonomia

acelora care realizează sau înfăptuiesc justiția, principiu înscris în

Constituție și în Statutul Magistraților.

Așa fiind, hotărârile

judecătorești și eventualele încălcări ale dispozițiilor procesual penale nu

pot fi criticate decât prin intermediul căilor legale de atac, astfel că o

hotărâre judecătorească nu poate fi considerată prin ea însăși o infracțiune.

De altfel, în

procedura prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., judecătorul este

învestit doar cu verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor de

netrimitere în judecată dispuse de procuror și nu se poate substitui instanței

care a pronunțat soluția pe baza actelor din dosar.

În raport de

considerentele expuse, se constată că sentința instanței de fond este temeinică

și legală, urmând a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de petiționar,

cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

recurentul petiționar G.N.C. împotriva Sentinței penale nr. 21 din 4 martie

2010 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția penală.

Obligă recurentul

petiționar la plata sumei de 300 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 24 iunie 2010.