ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3263/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Prima instanță a) Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, reclamanta V.A.E. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul C.C.P.N., solicitând revocarea în tot a Ordinului Ministrului C.C.P.N. nr. 66 din 17 martie 2009 și, în consecință, revocarea în tot a dispoziției Secretarului General al Ministrului C.C.P.N. nr. 1077 din 19 martie 2009 prin care i-a încetat raportul de serviciu, reîncadrarea pe funcția deținută anterior, aceea de director, obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat pentru perioada cuprinsă între data încetării raportului de serviciu și cea a reîncadrării efective, cu cheltuieli de judecată.

În fapt, a arătat reclamanta că a ocupat prin concurs în cadrul Ministerului C.C.P.N. funcția de director al Direcției Muzee, Colecții și Garanții Guvernamentale. La data de 19 martie 2009, prin adresa din 19 martie 2009 a Secretarului General al Ministerului, i s-a comunicat că, urmare a reorganizării Ministerului, s-a dispus eliberarea sa din funcția publică de conducere la expirarea termenului de preaviz de 30 de zile, oferindu-i-se postul vacant aferent funcției publice de execuție de consilier clasa I gradul principal treapta I de salarizare, din structura Direcției muzee, colecții și arte vizuale. Temeiul de drept al încetării raportului de serviciu l-a reprezentat ordinul Ministrului C.C.P.N.

din 17 martie 2009, precum și dispozițiile art. 97 lit. c) art. 99 alin. (1) lit. b) și e) alin. (2), (3) și (5), art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, urmând ca, până la 16 aprilie 2009, să își precizeze poziția referitor la postul vacant oferit. Reclamanta și-a manifestat în mod expres refuzul de a accepta postul și a formulat, în termen legal, plângere prealabilă din 14 aprilie 2009, la care pârâtul a răspuns prin adresa din 11 mai 2009 a Secretarului General. A susținut reclamanta, referitor la nelegalitatea actelor atacate, că ordinul Ministrului C.C.P.N. din 09 martie 2009 nu a fost publicat niciodată în M. Of.

al României, Partea I. Publicarea în M. Of. al României Partea I a unui astfel de ordin este obligatorie, iar sancțiunea nepublicării este inexistența, în ordinea juridică, a acestui act, iar anularea acestui act administrativ normativ având ca efect anularea tuturor actelor juridice ulterioare care au fost condiționate, sub aspectul legalității, de existenta acestui act administrativ.

A mai arătat reclamanta că dispozițiile legale invocate de către pârât au fost și cele prevăzute Legea nr. 188/1999, respectiv art. 97 lit. c), art. 99 alin. (1) lit. b) și e), alin. (2), (3) și (5) și art. 100 alin. (4), dispoziții pe care le citează, putându-se constata că temeiul de drept al încetării raportului de serviciu îl reprezintă două texte diferite: pe de o parte, modificarea atribuțiilor postului cu peste 50% [art. 100 alin. (4) teza I, art. 99 alin. (1) lit. b)] și, pe de altă parte, modificarea condițiilor specifice de ocupare a postului, pe care se presupune, fără a se argumenta în nici un fel, că ea nu le-ar mai îndeplini. A motivat că în literatura de specialitate s-a arătat că reprezintă un abuz din partea angajatorului desființarea raporturilor de muncă (sau de serviciu) pentru două motive distincte.

Nu este permis ca raportul de serviciu să înceteze în baza a două temeiuri de drept distincte, mai ales când nici unul dintre cele două temeiuri nu este justificat sau argumentat în vreun fel. În plus, imposibilitatea determinării efective a temeiului de drept în baza căruia raportul de serviciu a încetat face imposibilă analizarea și/sau criticarea legalității temeiniciei deciziei de încetare a raportului de serviciu. A precizat reclamanta că pârâtul a încălcat inclusiv dispozițiile art. 104 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind redistribuirea funcționarilor publici, în condițiile în care funcția oferită era una de execuție iar nu de conducere, precum cea deținută anterior.

Mai mult, pârâtul avea la dispoziție funcția de conducere (cea de director al noii Direcții), aceasta nefiind una nouă, ci aceeași funcție deținuta anterior de ea, refuzul pârâtului de a pune la dispoziție acest post [cu încălcarea dispozițiilor art. 100 alin. (1) lit. a) și d), dar și a art. 104 alin. (2)] fiind o dovadă în plus cu privire la nelegalitatea celor două acte administrative și a caracterului fictiv al pretinsei „reorganizării” și „reduceri de post”. b) Întâmpinarea formulată în cauză Pârâtul Ministerul C.C.P.N. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamante și lipsei de interes în promovarea acțiunii, pe fond solicitând respingerea acțiunii, ca nefondată.

c) Soluția și considerentele primei instanțe Prin sentința nr. 5129 din 14 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta V.A.E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul C.C.P.N. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin ordinul Ministerului C.C.P.N. nr. 2100 din 09 martie 2009, s-a aprobat Regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului. Conform art. 2 al ordinului, acesta se comunică, prin cabinetul secretarului general, secretarilor de stat, direcțiilor/compartimentelor din structura Ministerului C.C.P.N. , pentru luare la cunoștință și aplicare.

Curtea a înlăturat criticile de nelegalitate susținute prin acțiune referitoare la inexistența acestui act administrativ. Ordinul prin care se aprobă regulamentul de organizare și funcționare a Ministerului C.C.P.N. este un act administrativ cu caracter individual, și nu unul cu caracter normativ. Ordinul nu are o aplicabilitate generală, ci își produce efectele într-o sferă determinată și limitată de relații sociale: cele referitoare la organizarea și funcționarea unui anumit minister. Ca urmare, dispozițiile art. 10 din Legea nr. 24/2000, privitoare la publicarea actelor normative, nu au aplicabilitate. Pe fondul cauzei, s-a apreciat că reclamanta nu îndeplinește condițiile de studii prevăzute pentru ocuparea postului de director al Direcției muzee, colecții și arte vizuale.

S-a arătat că pentru postul respectiv era necesar ca funcționarul să aibă diplomă de licență în istorie, drept, științe administrative, științe politice, arhitectură, urbanism, ori reclamanta are studii superioare de muzeologie și arte plastice, ceea ce face să nu mai corespundă cerințelor de studii. 2. Instanța de recurs Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta V.A.E. a) Motivele de recurs În motivele de recurs reclamanta a susținut că soluția adoptată cu privire la inexistența ordinului nr. 2100/2009 este nelegală, deoarece regulamentul de organizare și funcționare a unui minister este un act administrativ cu caracter normativ și nu individual. A precizat recurenta că natura de act administrativ normativ derivă din aria de reglementare, ca reglementând modul de funcționare și organizare al unei autorități publice centrale regulamentul are caracter normativ.

Față de caracterul normativ al actului, republicarea acestuia, în M. Of., atrage inexistența actului, cu consecința anulării tuturor actelor emise în baza lui. În ceea ce privește fondul cauzei, s-a precizat că pârâtul intimat nu a invocat desființarea postului deținut de reclamantă, ca urmare a modificării condițiilor de studii, ci numai modificarea atribuțiilor postului cu peste 50%. A susținut recurenta că la data emiterii ordinului nr. 66/2009 nu se întocmise fișa postului pentru Direcția Muzee, Colecții și Arte Vizuale. b) Analiza motivelor de recurs Înalta Curte examinând motivele de recurs, acțiunea, probele cauzei și legislația aplicabilă reține: Prin ordinul din 17 martie 2009, reclamanta V.A.E.

a fost eliberată din funcția de director al Direcției muzee, colecții și garanții guvernamentale, ca urmare a aprobării regulamentului de organizare și funcționare a Ministerului C.C.P.N. prin ordinul din 9 martie 2009 și H.G. nr. 9/2009. În preambulul ordinului s-au enumerat ca temeiuri art. 97 lit. c), art. 99 alin. (1) lit. b) și e), art. 100 alin. (4) și art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999. Structura organizatorică a Ministerului C.C.P.N. s-a stabilit potrivit art. 9 din H.G. nr. 9/2009, iar atribuțiile și relațiile funcționale ale compartimentelor din cadrul aparatului propriu al Ministerului s-au delimitat prin regulamentul de organizare și funcționare. În raport de prevederile art. 9 din H.G.

nr. 9/2009, prin regulamentul nr. 2100/2009, Direcția muzee, colecții și garanții guvernamentale, nu mai face parte din structura organizatorică a Ministerului, fiind înființată Direcția muzee, colecții și arte vizuale. În cadrul cap.2.1, art. 53 și următoarele din regulament au fost reglementate atribuțiile acestei Direcții. În funcție de noua structură aprobată prin regulamentul nr. 2100/2009 au fost modificate și condițiile de studii pentru ocuparea funcției de director al Direcției muzee, colecții și arte vizuale. Recurenta avea studii de muzeologie și arte plastice, iar conform noului regulament trebuia să aibă, pentru ocuparea postului respectiv, studii de istorie, drept, științe administrative, arhitectură, urbanism.

Potrivit art. 100 alin. (4) , teza a II-a din Legea nr. 188/1999 se poate desființa un post dacă sunt modificate condițiile specifice de ocupare a postului respectiv, referitoare la studii. Ordinul nr. 66/2009 a avut în vedere prevederile art. 100 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 privind modificarea condițiilor de studii, iar în raport de studiile reclamantei, măsura dispusă este legală. Instanța de fond a arătat că prin prisma tezei reglementate în art. 100 alin. (4), privind condițiile de studii devine nerelevant faptul că pârâtul a reținut și modificarea atribuțiilor de serviciu cu peste 50%. Soluția este legală deoarece art. 100 alin. (4) prevede alternativ, fie modificarea atribuțiilor de serviciu cu peste 50%, fie modificarea condițiilor de studiu.

Cele 2 ipoteze legale care justifica desființarea unui post nu trebuie întrunite cumulativ, ci alternativ. În consecință, criticile aduse sentinței sub acest aspect sunt neîntemeiate. În ceea ce privește sancțiunea inexistenței regulamentului nr. 2100/2009 întemeiată pe nepublicarea acestuia și ca urmare lipsirea acestuia de orice efecte juridice, Înalta Curte arată că instanța de fond a apreciat legal că acest regulament nu este act administrativ normativ, și în consecință nu este supus regulilor de publicare prevăzute în Legea nr. 24/2000. Caracterizarea unui act administrativ ca individual sau normativ se face în raport de conținutul acestuia și efectele produse în ordinea juridică. Actul administrativ normativ este acel act administrativ prin care se formulează reguli de drept generale și impersonale, se stabilesc situații juridice cu același caracter, aplicabile unui număr nedeterminat de subiecte de drept.

Actul administrativ normativ, din punct de vedere material, al cuprinsului său, se aseamănă cu legile, pentru că edictează reguli, norme, dispoziții generale și obligatorii pentru un număr nelimitat de subiecte. Actul administrativ individual este un act administrativ concret care privește un subiect de drept. În speță, regulamentul de organizare și funcționare a Ministerul C.C.P.N. este un act administrativ individual, deoarece se referă la structura și competențele acestui minister, nu instituie norme juridice care să reglementeze situații juridice cu caracter de generalitate, impersonale. Regulamentul, în speța prezentă, produce efecte numai față de un organ al administrației publice, motiv pentru care el este act administrativ individual.

În cazul actelor administrative individuale, legiuitorul nu a impus ca și condiție de validitate publicarea acestora. Sancțiunea inexistenței pentru neîndeplinirea obligației de publicare se aplică numai actelor administrative normative. Față de caracterul actului se constată că acesta nu era supus publicării, astfel că nu se poate aplica sancțiunea inexistenței, a lipsirii de efecte juridice. c) Soluția instanței de recurs Având în vedere considerentele prezentei decizii, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge, sentința primei instanțe fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de V.A.E. împotriva sentinței nr. 5129 din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 3 iunie 2011