ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4425/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.V. a

chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor și Prefectul Județului Teleorman, solicitând instanței ca prin hotărârea

ce o va pronunța în cauză să dispună:

1) emiterea deciziei care

să conțină titlul de despăgubire pentru suma de 1.008.000 RON conform raportului

de expertiză întocmit de expertul R.C., sau, în subsidiar, obligarea pârâtei Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să deruleze procedura prevăzută de lege

pentru acordarea despăgubirilor;

2) obligarea pârâtei Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata unei penalizări de 100 RON/zi

de întârziere, precum și la pata unei dobânzi de 10% pe an plus dobânda la penalizări.

În motivarea acțiunii,

reclamanta arată că prin decizia din 16 august 2002, societatea deținătoare Societatea

Agricolă P. a recunoscut calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii

pentru imobilul notificat, situat în com. Plosca, județul Teleorman, și a propus

retrocedarea parțială în natură și plata de despăgubiri.

Reclamanta susține că,

deși au trecut 7 ani de la data emiterii deciziei, până în prezent nu i s-au acordat

despăgubiri.

În întâmpinarea formulată

în cauză, pârâta prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat

excepția lipsei prematurității cererii, arătând că dosarul reclamantei nu a fost

transmis Secretariatului Comisiei.

Curtea de Apel București,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3706 din 05

octombrie 2010, a respins ca prematur formulată acțiunea reclamantei S.V.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Potrivit adresei din

29 septembrie 2009, emisă de A.N.R.P., rezultă că dosarul reclamantei nu a fost

transmis Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, situație

în care această autoritate nu putea proceda la derularea procedurii pentru emiterea

titlului și nu i se poate imputa întârzierea în derularea acestei proceduri.

Instanța nu se poate substitui

Comisiei Centrale pentru a stabili despăgubirile printr-o altă procedură decât cea

prevăzută de lege, motiv pentru care, nu se poate admite nici capătul de cerere

subsidiar, câtă vreme dosarul de despăgubiri nu este transmis acestei autorități

pentru derularea procedurii de acordare a despăgubirilor.

Cu privire la pârâtul

Prefectul Județului Teleorman, prima instanță a reținut că față de acesta nu s-au

formulat pretenții, astfel că, obligațiile autorităților statului nu pot fi privite

solidar, fiecare instituție având răspundere în raport cu atribuțiile ce îi revin

potrivit legii.

Împotriva sentinței civile

nr. 3706 din data de 05 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal

reclamanta S.V., prin care s-a solicitat admiterea acestei căi extraordinare de

atac cu consecința, în principal, a casării hotărârii recurate și a reluării judecății

la aceeași instanță, și, în subsidiar, a modificării în tot a sentinței atacate

în sensul admiterii acțiunii introductive astfel cum a fost formulată și modificată.

Reclamanta a învederat,

prin motivele de recurs, că hotărârea atacată cu recurs este nelegală, prin prisma

următoarelor considerente:

Acțiunea introductivă

a fost formulată cu respectarea prevederilor art. 16 alin. (2) din Titlul VII Capitolul

V al Legii nr. 247/2005, iar cât privește instituția Prefectului s-a apreciat că

această entitate are calitate procesuală activă, întrucât teza contrară, „în sensul

că acest aviz ar urma a face obiectul unei proceduri separate (în urma unei cereri

formal adresată acestei instituții, urmată de acțiune în contencios administrativ)

este de natură a prelungi foarte mult accesul la măsuri reparatorii (de asemenea

o încălcare a principiilor C.E.D.O.).

Legea ar trebui să fie

interpretată în sensul în care s-ar facilita accesul reclamantei la despăgubiri.

În consecință, față de solicitarea recurentei, ca instanța de fond, cu respectarea

prevederilor art. 175 C. proc. civ., să solicite unității deținătoare să înainteze

unității deținătoare să înainteze instanței dosarul în care s-a pronunțat decizia,

ar fi existat mecanismul procedural ca instanța fondului să pronunțe o hotărâre

care să oblige Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea titlului

de despăgubire, în oricare din variantele detaliate în cele două capete ale cererii

principale. De altfel, s-a relevat, această interpretare este conformă și cu un

alt argument susținut în fața instanței de fond, acela potrivit căruia atât instituția

Prefectului, cât și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sunt structuri

ale statului român, ce era dator să implementeze un mecanism procedural de acces

efectiv și într-un termen rezonabil la despăgubiri.

Față de împrejurarea că

prima instanță, pronunțând hotărârea atacată, nu a intrat în soluționarea fondului

pricinii (nediscutându-se nici probele solicitate de reclamantă în sensul probării

valorii imobilelor pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii), recurenta a apreciat

că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, în vederea administrării probelor.

În subsidiar, în măsura în care instanța de recurs va aprecia că primul capăt de

cerere nu este întemeiat față de competența materială exclusivă a Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor în emiterea dispoziției, recurenta a solicitat

a se dispune obligarea acestei instituții la transmiterea dosarului evaluatorului

sau societății de evaluare în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

În mod evident, procedura

administrativă pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, prevăzută de Capitolul V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările

și completările ulterioare, vizează analizarea, sub aspectul legalității respingerii

cererii de restituire în natură și sub aspectul pretențiilor de restituire în echivalent

a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 și soluționate, fie printr-o

dispoziție ce conține oferta de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, emise

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, fie printr-o decizie/dispoziție

de propunere privind acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, emisă

ulterior intrării în vigoare a actului normativ menționat.

Procedurile de transmitere

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a dosarelor de

către entitățile investite cu soluționarea notificărilor în procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001, însoțite de întreaga documentație ce a stat la baza

adoptării lor, sunt prevăzute în cuprinsul art. 16 din Titlul VII din Legea nr.

247/2005. După primirea dosarelor, pe baza situației juridice a imobilului pentru

care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor procedează la analizarea dosarelor în privința verificării

legalității respingerii cererii de restituire în natură. Ulterior acestei analize,

dosarele, în care în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă,

vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate de către Comisia

Centrală, în vederea întocmirii raportului de evaluare. În baza raportului de evaluare,

Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În cauză, dosarul reclamantei

recurente aferent deciziei din 16 august 2002 emisă de Societatea Agricolă P. nu

a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

iar în aceste condiții procedura administrativă specială de acordare a despăgubirilor

- care se finalizează cu emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubire -

nu se putea declanșa. Prin urmare, în mod întemeiat, prin hotărârea recurată, instanța

de fond a respins acțiunea reclamantei ca prematur introdusă, dreptul la acțiune

împotriva Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor născându-se numai la

momentul transmiterii de către entitatea învestită cu soluționarea notificării a

dosarului de despăgubire și numai dacă decizia reprezentând titlul de despăgubire

nu a fost emisă într-un termen rezonabil.

În raport de cele mai

sus arătate, se constată că motivele de recurs invocate în cauză nu sunt întemeiate

și că hotărârea atacată este legală și temeinică, astfel că se va dispune, în temeiul

prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului

declarat de reclamanta S.V. împotriva sentinței civile nr. 3706 din data de 05 octombrie

2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ

și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de S.V. împotriva sentinței nr. 3706 din 05 octombrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 septembrie 2011.