ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2518/2011

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 33 din 19 februarie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureș, judecând cauza în fond după casare, a respins acțiunea formulată de reclamantul M.M., aspreciind că sancțiunea aplicată notarului public în temeiul art. 41 lit. c) din Legea nr. 36/1995 este justificată, menținând ca temeinică și legală decizia nr. 56/2006 a Consiliului U.N.N.R.P. prin care s-a respins contestația împotriva hotărârii nr. 3/2006 a Consiliului de Discilină al U.N.N.R.P. Prin Decizia nr. 234 din 20 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul formulat de M.M.

împotriva sentinței nr. 33 din 19 februarie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte, a reținut, în esență, că susținerile și criticile recurentului potrivit cărora instanța de judecată a soluționat cauza fără a efectua cercetarea judecătorească și fără ca la dosarul cauzei să existe actele care au stat la baza încheierii actelor notariale pentru care a fost aplicată sancțiunea, sunt nefondate. Astfel, instanța de de fond a soluționat pricina în raport cu actele depuse de reclamant la termenul de judecată din 20 noiembrie 2008, cât și cu cele depuse de pârâți, având astfel suficient material probator pentru a pronunța hotărârea recurată.

A mai reținut Înalta Curte că, în mod corect a reținut judecătorul fondului, faptul că notarul public M.M. a încălcat obligațiile stabilite de regulamentul, statutul, Codul deontologic și de Legea nr. 36/2005 a notarilor publici și a activității notariale, procedând la încheierea actelor notariale cu nerespectarea condițiilor de formă și de fond, ceea ce constituie o abatere disciplinară care aduce atingere onoarei și probității profesionale, astfel că, sancțiunea disciplinară aplicată este legală și temeinică. Împotriva acestei decizii, la data de 20 octombrie 2010 a formulat cerere de revizuire, revizuentul M.M., invocând în drept prevederile art. 322 pct. 2 C. proc.

civ., când instanța „s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”; și pct. 8,,dacă partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa”. În motivarea cererii de revizuire se arată că instanța de recurs a omis a se pronunța asupra unui capăt de cerere, în sensul că s-a reținut pentru o faptă produsă în 2003, data de 23 martie 2005, cu încălcarea flagrantă a art. 31 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995. În baza art. 322 pct. 8 C. proc. civ., a arătat că hotărârea a fost pronunțată în lipsa acestuia și a apărătorului său și nici nu i-a fost comunicată până în mai 2010. Prin întâmpinare, intimații au solicitat respingerea cererii de revizuire, în principal ca inadmisibilă și în subsidiar, ca nefondată.

Din oficiu, Înalta Curte, a invocat excepția inadmisibilității cererii de revizuire în raport de prevederile art. 322 alin. (1) C. proc. civ. Analizând cu prioritate această excepție conform art. 137 C. proc. civ., instanța constată că este întemeiată. Conform prevederilor legale invocate, revizuirea se poate formula împotriva unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul. Cererea de revizuire este inadmisibilă fiind îndreptată împotriva unei hotărâri care nu evocă fondul, respectiv prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost respins recursul ca nefondat.

Evocarea fondului de către instanța de recurs presupune ca, în cadrul soluționării căii de atac, instanța de control judiciar să facă fie o proprie analiză a probelor administrate în cauză, de natură să conducă la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de fond, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, urmând să dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății. Cum, în cauza de față, prin decizia a cărei revizuire se solicită instanța de recurs a respins calea de atac formulată împotriva hotărârii instanței de fond vizate, aceasta fiind menținută ca legală și temeinică, condiția evocării fondului nu este îndeplinită, astfel încât cererea de revizuire este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.

În temeiul acestor considerente, Înalta Curte, va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de M.M. împotriva Deciziei nr. 234 din 20 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2011.