ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2518/2011

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 33 din 19 februarie 2009,

Curtea de Apel Târgu Mureș, judecând cauza în fond după casare, a respins acțiunea

formulată de reclamantul M.M., aspreciind că sancțiunea aplicată notarului

public în temeiul art. 41 lit. c) din Legea nr. 36/1995 este justificată, menținând

ca temeinică și legală decizia nr. 56/2006 a Consiliului U.N.N.R.P. prin care

s-a respins contestația împotriva hotărârii nr. 3/2006 a Consiliului de

Discilină al U.N.N.R.P.

Prin Decizia nr. 234

din 20 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul formulat de M.M.

împotriva sentinței nr. 33 din 19 februarie 2009 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Înalta Curte, a reținut, în esență, că susținerile și

criticile recurentului potrivit cărora instanța de judecată a soluționat cauza

fără a efectua cercetarea judecătorească și fără ca la dosarul cauzei să existe

actele care au stat la baza încheierii actelor notariale pentru care a fost

aplicată sancțiunea, sunt nefondate.

Astfel, instanța de

de fond a soluționat pricina în raport cu actele depuse de reclamant la

termenul de judecată din 20 noiembrie 2008, cât și cu cele depuse de pârâți,

având astfel suficient material probator pentru a pronunța hotărârea recurată.

A mai reținut Înalta

Curte că, în mod corect a reținut judecătorul fondului, faptul că notarul

public M.M. a încălcat obligațiile stabilite de regulamentul, statutul, Codul

deontologic și de Legea nr. 36/2005 a notarilor publici și a activității

notariale, procedând la încheierea actelor notariale cu nerespectarea

condițiilor de formă și de fond, ceea ce constituie o abatere disciplinară care

aduce atingere onoarei și probității profesionale, astfel că, sancțiunea

disciplinară aplicată este legală și temeinică.

Împotriva acestei

decizii, la data de 20 octombrie 2010 a formulat cerere de revizuire,

revizuentul M.M., invocând în drept prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.,

când instanța „s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a

pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”; și pct.

8,,dacă partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze

instanța despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa”.

În motivarea cererii

de revizuire se arată că instanța de recurs a omis a se pronunța asupra unui

capăt de cerere, în sensul că s-a reținut pentru o faptă produsă în 2003, data

de 23 martie 2005, cu încălcarea flagrantă a art. 31 din Regulamentul de punere

în aplicare a Legii nr. 36/1995.

În baza art. 322 pct.

8 C. proc. civ., a arătat că hotărârea a fost pronunțată în lipsa acestuia și a

apărătorului său și nici nu i-a fost comunicată până în mai 2010.

Prin întâmpinare,

intimații au solicitat respingerea cererii de revizuire, în principal ca

inadmisibilă și în subsidiar, ca nefondată.

Din oficiu, Înalta

Curte, a invocat excepția inadmisibilității cererii de revizuire în raport de

prevederile art. 322 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând cu

prioritate această excepție conform art. 137 C. proc. civ., instanța constată

că este întemeiată.

Conform prevederilor

legale invocate, revizuirea se poate formula împotriva unei hotărâri rămase

definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri

dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul.

Cererea de revizuire

este inadmisibilă fiind îndreptată împotriva unei hotărâri care nu evocă

fondul, respectiv prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost

respins recursul ca nefondat.

Evocarea fondului de

către instanța de recurs presupune ca, în cadrul soluționării căii de atac,

instanța de control judiciar să facă fie o proprie analiză a probelor

administrate în cauză, de natură să conducă la stabilirea unei alte situații de

fapt decât cea reținută de instanța de fond, fie aplicarea altor dispoziții

legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, urmând să dea o altă

dezlegare raportului juridic dedus judecății.

Cum, în cauza de

față, prin decizia a cărei revizuire se solicită instanța de recurs a respins

calea de atac formulată împotriva hotărârii instanței de fond vizate, aceasta

fiind menținută ca legală și temeinică, condiția evocării fondului nu este

îndeplinită, astfel încât cererea de revizuire este inadmisibilă, urmând a fi

respinsă ca atare.

În temeiul acestor

considerente, Înalta Curte, va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de M.M. împotriva Deciziei nr. 234 din 20 ianuarie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, ca inadmisilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 mai 2011.