ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

data de 16 martie 2011 petentul a formulat plângere

împotriva

judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție, P.Z., J.C. și G.P.,

solicitând cercetarea acestora pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen., faptă pretins

a fi comisă în legătură cu soluționarea Dosarului nr. 45092/3/2008. Plângerea a

fost depusă la Înalta Curte de Casație și Justiție și constatând faptul că

plângerea a fost greșit îndreptată, prin sentința penală nr. 1613 din 28

octombrie 2010 Înalta Curte a dispus trimiterea acesteia, spre competentă

soluționare, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de urmărire penală și criminalistică.

Prin rezoluția nr. 355/P/2011 din 20 iunie

2011 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. și art. 10

lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale față de P.Z., J.C.

și G.P., judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul

săvârșirii

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246

C. pen.

S-a reținut că petentul este nemulțumit

față de modul în care a fost soluționat Dosarul nr. 45902/3/2008 al Înaltei

Curți, prin decizia penală din data de 09 decembrie 2009, pe care o consideră nelegală,

întrucât susține că ar fi fost pronunțată cu nerespectarea normelor procedurale

și încălcarea drepturilor care-i sunt conferite de lege, inclusiv a dreptului la

apărare, ceea ce ar fi produs o vătămare a intereselor sale legitime.

Din verificări a rezultat că petiționarul

a fost trimis în

judecată în stare de arest preventiv, prin

rechizitoriul al Parchetului de pe lângă Tribunalul București,

pentru

tentativă la infracțiunea de omor calificat prev. de art. 20

C.

pen. rap. la art. 174-175 lit a) și f) C. pen.

S-a constatat că din actele premergătoare

efectuate în cauză a rezultat că faptele reclamate nu există în materialitatea lor,

iar examinarea soluțiilor pronunțate de instanțele de judecată, precum și îndreptarea

eventualelor erori în interpretarea probelor, poate fi făcută numai în cadrul controlului

judiciar, prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

Împotriva acestei rezoluții a formulat

plângere în termen legal petentul și prin rezoluția din 15 iulie 2011 a Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică

s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulată de către petentul

C.A. împotriva rezoluției din 20 iunie 2011, dispusă de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică,

constatându-se că rezoluția dată este legală și temeinică și că în mod corect s-a

reținut că infracțiunea reclamată în sarcina magistraților nu există în materialitatea

sa.

Împotriva rezoluției din 20 iunie 2011

a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în termen legal,

petentul C.A. a formulat plângere în conformitate cu dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție

sub nr. 6743/1/2011. La termenul de judecată din 19 ianuarie 2012 petentul a formulat

cerere de recuzare a întregului complet de judecată și a procurorului de ședință,

cerere ce a fost respinsă. Cu ocazia dezbaterii cauzei petentul a precizat că se

afla în imposibilitate de a pune concluzii în fața Înaltei Curți,

întrucât

nu recunoaște completul de judecata și niciun alt magistrat.

Examinând cauza sub toate aspectele conform

art. 278

1

C. proc. pen., Înalta Curte constată că plângerea nu este fondată,

pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca,

orice persoană nemulțumită de actele și măsurile dispuse să facă plângere împotriva

acestora, ca o garanție a respectării legalității în procesul penal.

În

concepția legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice

persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o

măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a

unei hotărâri definitive. Accesul liber la justiție este reglementat de legiuitor,

iar cel nemulțumit de soluția dispusă se poate adresa judecătorului de la instanța

căreia i-ar reveni potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță,

așa cum, de altfel, a procedat și petentul, prin plângerea ce face obiectul verificării

în cauza de fată.

Se constată că soluția de neîncepere a

urmăririi penale dispusă împotriva intimaților P.Z., J.C. și G.P. -judecători la

Înalta Curte de Casație și Justiție sub aspectul infracțiunii prev de art. 246 C.

pen., este legală și temeinică, întrucât din actele premergătoare administrate în

cauză nu au rezultat indicii cu privire la săvârșirea infracțiunii reclamate.

Înalta Curte constată că în mod justificat,

s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 10 lit a) C. proc.

pen., de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, constatându-se

că faptele reclamate nu există în materialitatea lor.

Faptul că petentul a fost nemulțumit de

modul cum magistrații intimați judecători au soluționat cauza ce a format prin decizia

penală nr. 4121 din 9 decembrie 2009, nu poate să conducă la concluzia că au fost

săvârșite fapte penale. Faptele nu există în materialitatea lor cât timp nu se poate

reține că au fost săvârșite cu intenție și că prin aceasta s-a cauzat o vătămare

a intereselor legale ale persoanei, în același sens a dispus și legiuitorul care

reglementând statutul judecătorilor și procurorilor în dispozițiile art. 2 alin.

(1) și alin. (3) din Legea nr. 303/2004 republicată, a prevăzut că „judecătorii

numiți

de Președintele României sunt inamovibili, în condițiile prezentei legi" și

că „judecătorii sunt independenți, se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali."

Totodată, art. 17 din aceiași lege stabilește că desființarea unei hotărâri judecătorești

poate fi obținută prin exercitarea căilor de atac, și nu ca urmare a angajării răspunderii

penale a magistratului care a pronunțat-o. Magistratul chemat să soluționeze diferendul,

va examina justețea aspectelor sesizate, prin prisma elementelor probatorii scrise

în cauză, iar pe baza acestora își va forma o convingere fermă asupra temeiniciei

acuzațiilor și va adopta o soluție, care în mod inevitabil este nefavorabilă pentru

cel puțin una din părțile aflate în litigiu.

Împrejurarea

că intimații P.Z., J.C. și P.G. judecători

la Înalta Curte de Casație și Justiție au soluționat cauza nu poate determina tragerea

la răspundere penală pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, valorificarea unor eventuale critici putându-se realiza în contextul

exercitării de către parte a căilor de atac prevăzute de lege, în caz contrar încălcându-se

principiul independenței puterii judecătorești.

Pe de altă parte, adoptarea de către magistrații

judecători a unei soluții, în cauza avută spre competentă soluționare nu poate reprezenta

în sine, un abuz în sensul legii penale, atâta vreme cât pronunțarea hotărârii judecătorești

semnifică elementul fundamental prin care se înfăptuiește justiția.

Înalta Curte constată că în considerentele

rezoluției dispuse în cauză au fost analizate, în mod detaliat, toate aspectele

invocate de petent cu privire la faptele pentru care a solicitat cercetarea penală

a intimaților, reținându-se în mod corect că nu se constată încălcări ale textelor

de lege prin care să se fi adus atingere drepturilor procesuale ale petentului și

nu există infracțiunea reclamată.

În

consecință, respingând plângerea și dispunând neînceperea

urmăririi penale față de intimați, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție a emis o rezoluție temeinică și legală.

În

baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) teza ultimă C.

proc. pen. , Înalta Curte va respinge ca nefondată, plângerea formulată de petentul

C.A. împotriva rezoluției din 20 iunie 2011 dispusă în Dosarul nr. 355/P/2011 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică.

în baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului

prezentei sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată

de petentul C.A. împotriva rezoluției din 20 iunie 2011 dispusă în Dosarul nr. 355/P/2011

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică.

Menține rezoluția atacată ca fiind legală

și temeinică.

Obligă petentul la plata sumei de 300 RON,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi, 03 mai 2012.