ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; În baza lucrărilor din dosar constată următoarele: La 10 mai 2011, a fost înregistrată, sub nr. 539/P/2011, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângerea penală formulată de numitului M.G. împotriva magistraților procurori P.L. și C.R., din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția judiciara, plângere prin care solicita cercetarea acestora sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, faptă prevăzută de art. 246 C. pen., care ar fi fost comisă în contextul soluționării cauzelor în care acesta a avut calitatea de persoană vătămată. Prin Rezoluția nr. 539/P/2011 din 16 septembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de de magistrații procurori P.L. și C.R., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen.. Pentru a se dispune astfel s-a reținut că magistrații , în calitate de procurori ,au pus concluzii în dosarele penale aflata pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, dosare în care au fost pronunțate deciziile nr. 1755 din 12 mai 2009 (P.L.) și nr. 1903 din 27 februiarie 2007 (C.R.) și unde petentul a avut calitatea de parte vătămată , rezultând că aceștia și-au îndeplinit cu obiectivitate atribuțiile de serviciu, nefăcând altceva decât să respecte dispozițiile legale. Prin Rezoluția nr. 1741/11-2/2012 din 14 iunie 2012 a Procurorului Șef al secției de urmărire penala și criminalistica din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul M.G.

împotriva Rezoluției nr. 539/P/2011 din 16 septembrie 2011. Pentru a se ajunge la această soluție, s-a reținut că din analiza actelor dosarului nu au rezultat indicii privind existența vreunui act de conduită a magistraților reclamați contrar atributiițor de serviciu ale acestora, în contextul analizării și soluționării cererilor formulate de petent, iar prin concluziile formulate în instanță, cei doi magistrați și-au respectat sarcinile specifice de serviciu, în raport cu probele administrate , cu respectarea normelor legale incidente. Împotriva aceRONași prime rezoluții nr. 539/P/ 2011 din 16 septembrie 2011- petentul M.G. a formulat, întemeindu-și-o pe prevederile art. 278 1 C. proc. pen., plângerea de față.

Examinând plângerea formulată de petentul M.G., Înalta Curtea constată că acesta este tardivă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Este exact că, potrivit art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., „După respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță". Prin art. 185 din C. proc.

pen., legiuitorul a stabilit următoarele: "când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen". Așadar, potrivit formalismului legii procesual-penale, având caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate, în sensul dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală și, ca rațiune .satisfacerea imperativului disciplinării activității procesuale, prin stabilirea unor termene peremptorii, vizând durata rezonabilă de soluționare definitivă a cauzei penale, conform dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin textul menționat a fost impusă obligația îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului.

Ca atare, neexercitarea în termen a unui drept procesual, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea acestuia. Așa cum rezurtă din textul de lege mai sus evocat -art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen.- persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare. Analizându-se actele și lucrările din dosar, se constată că la 28 iunie 2012, petentului M.G. i-a fost comunicată rezoluția nr. 1741/11-2/2012 din 14 iunie 2012, a Procurorului Șef al secției de urmărire penala și criminalistica din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar acesta a sesizat instanța de judecată la 28 septembrie 2012 , deci cu depășirea termenului de 20 zile prevăzut de art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen., Așa fiind, plângerea formulată de petent se învederează a fi tardivă, iar pe cale de consecință, în temeiul art. art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., va fi respinsă ca atare. Totodată, potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în sumă de 200 RON, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE Respinge, ca tardivă, plângerea formulată de petiționarul M.G. împotriva rezoluției nr. 539/P/2011 din 16 septembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. Obligă petiționarul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 9 ianuarie 2013.