ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2738/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2738/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând,

în condițiile art. 256

C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 12658

din 5 noiembrie 2010 pronunțată de Judecătoria Oradea

, s-a

admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Oradea, invocată de

instanță din oficiu și s-a declinat competența de soluționare a cererii de

întoarcere a executării formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice în contradictoriu cu pârâții

M.F. și M.M.

, în

favoarea Tribunalului Bihor, secția civilă.

Pentru a

pronunța această sentință, judecătoria a reținut că

,

prin sentința civilă nr. 62/C/2008 pronunțată de Tribunalul

Bihor la data de 20 februarie 2008, s-a admis cererea formulată de reclamanții

din acel dosar,

M.F.

și M.M.

în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Oradea,

Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 și

Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor. Prin această hotărâre judecătorească, s-a constatat că

reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc în

cuantum de 31.500 euro pentru imobilul teren înscris în CF Oradea și 216.500 lei

pentru construcția ce a aparținut acestora, în prezent demolată, dispunându-se,

totodată, anularea dispoziției nr. 3287 din 21 septembrie 2006 emisă de

Primarul municipiului Oradea.

Prin

dispozitivul acestei hotărâri, Statul Român, prin Ministerul Economiei și

Finanțelor, a fost obligat să plătească sumele menționate către

M.F. și M.M.

Această

hotărâre judecătorească a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 137/2008-A

din 16 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, prin respingerea

apelului declarat împotriva ei.

Prin

decizia civilă nr. 8467 din 21 octombrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de Ministerul Economiei și

Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 137/2008-A din 16 septembrie 2008 pronunțată

de Curtea de Apel Oradea, și s-a modificat decizia, s-a admis apelul declarat

împotriva sentinței civile nr. 62/C/2008 pronunțată de Tribunalul Bihor la data

de 20 februarie 2008 și s-a schimbat în parte această sentință, în sensul

admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei

și Finanțelor și respingerii acțiunii față de acesta.

Prima

instanță a reținut că întoarcerea executării este posibilă prin trei

modalități, prevăzute de art. 404

2

alin. (1)-(3) C. proc. civ.

Potrivit art. 404

2

alin. (3) C. proc. civ., pentru a obține întoarcerea executării, persoana îndreptățită

trebuie să introducă o acțiune separată la

instanța judecătorească,,competentă potrivit legii’’. Or, această sintagmă face

trimitere la competența materială de soluționare a litigiului în prima

instanță, în funcție de obiectul cererii deduse judecății, aceasta aparținând

în speță Tribunalului Bihor care a și pronunțat hotărârea ce a constituit

titlul executoriu, ulterior desființat în parte.

Având în vedere că reclamantul a introdus pe cale separată

acțiunea având ca obiect întoarcerea executării, instanța de fond a considerat

că soluționarea prezentei cauze este de competența Tribunalului Bihor, secția

civilă.

Prin sentința civilă nr.

2525/ C din 16 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a admis excepția

necompetenței materiale a Tribunalului Bihor privind soluționarea prezentului

litigiu, invocată din oficiu, și în consecință s-a declinat competența de

soluționare a cauzei introdusă de reclamantul

Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor

, în contradictoriu

cu pârâții

M.F. și M.M.

,

în favoarea Judecătoriei Oradea.

S-a constatat

conflict negativ de competență și s-a dispus înaintarea dosarului Curții de

Apel Oradea, pentru a se pronunța printr-un regulator de competență.

Tribunalul în

considerentele hotărârii a reținut că, obiect al acțiunii introductive de

instanță îl reprezintă cererea de

întoarcere a

executării formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, în contradictoriu cu pârâții

M.F. și M.M.

, prin care

a solicitat instanței obligarea pârâților să îi achite suma de 340.285,55 lei

reprezentând măsuri reparatorii.

Conform

ordinului de plată nr. 3080 din 29 decembrie 2008, reclamanta a achitat

pârâților suma de 340.285,55 lei, sumă ce solicită să-i fie restituită prin

prezentul proces.

În

continuare, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 404

2

alin.

(3) C. proc. civ., dacă nu s-a dispus restabilirea situației anterioare

executării în condițiile alin. (1) și (2), ce s-au apreciat a nu fi incidente

în speță, cel îndreptățit o va putea cere instanței judecătorești competente

potrivit legii, în sensul că instanța competentă poate fi una dintre instanțele

prevăzute în art. 1-4 din Cod, în raport cu natura, obiectul, valoarea

litigiului sau instanța anume desemnată printr-o lege specială.

Potrivit

art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 (devenit alin. (3)1 al art. 24 după

modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005), tribunalele sunt competente

să soluționeze, în primă instanță, contestațiile împotriva deciziilor sau

dispozițiilor emise de deținătorul imobilului, calea de atac fiind conferită de

lege doar persoanelor îndreptățite, expres prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001.

În

speță, reclamantul nu a învestit instanțele de judecată cu o asemenea contestație,

care să atragă competența materială de primă instanță a tribunalului, ci, așa

cum s-a demonstrat mai-sus, reclamantul a solicitat în justiție pe calea

dreptului comun, restituirea sumei de 340.285,55 lei.

Prevederea

legală citată impune interpretarea potrivit căreia competența tribunalului a

fost prevăzută în mod expres de către legiuitor doar în ceea ce privește

soluționarea contestațiile împotriva deciziilor sau dispozițiilor emise de

deținătorul imobilului în baza Legii nr. 10/2001, iar calea de atac a fost

conferită de lege doar persoanelor îndreptățite, expres prevăzute de art. 3 din

Legea nr. 10/2001, situație în care în cazul tuturor celorlalte acțiuni,

instanța competentă poate fi una dintre instanțele prevăzute în art. 1-4 din

cod, în raport cu natura, obiectul, valoarea litigiului.

Astfel,

în speță, tribunalul a apreciat că, competența materială de soluționare a

acțiunii promovată de reclamant, aparține judecătoriei de la domiciliul

pârâtului, potrivit art. 1 și art. 5 C. proc. civ.

Față de

considerentele mai-sus expuse, în baza dispozițiilor art. 159 pct. 2 C. proc.

civ., tribunalul a admis excepția de necompetență materială și a declinat

competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Oradea

Soluționând

conflictul negativ de competență, prin

sentința nr. 6/2012-P din 1 februarie 2012,

Curtea de Apel Oradea, secția I civilă,

a stabilit competența de soluționare a

cauzei

în

favoarea Judecătoriei Oradea.

Pentru a hotărî

astfel, curtea de apel a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Oradea, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice a solicitat întoarcerea executării, în sensul obligării pârâților M.F.

și M.M. la restituirea sumei de 340.285,55 lei, reprezentând măsuri reparatorii,

arătând în motivare că sentința civilă nr. 62/C/2008 ce constituie titlu în

baza căruia s-a executat a fost desființată prin decizia civilă nr. 8467 din 21

septembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie prin

care a fost admis recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva

deciziei civile nr. 137/A/2008, fiind modificată decizia recurată, în sensul

admiterii apelului declarat împotriva sentinței civile 62/C/2008 și schimbării

în parte a acestei sentințe, în sensul admiterii excepției lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerii acțiunii

față de acesta.

Din cuprinsul cererii

dedusă judecății rezultă că reclamantul a investit instanța cu o cerere de

întoarcere a executării potrivit dreptului comun și nu cu o cerere întemeiată

pe dispozițiile legii speciale, astfel încât să atragă competența în primă

instanță a Tribunalului.

În acest sens

potrivit dispozițiile art. 404

2

alin. (3) C. proc. civ., în cazul în

care, urmare a desființării titlului executoriu, nu s-a dispus restabilirea

situației anterioare executării în condițiile art. 1 și 2 (neincidente în

cauză), cel îndreptățit va putea cere instanței judecătorești întoarcerea

executării.

Potrivit art. 373 alin.

(2) C. proc. civ., instanța de executare este judecătoria, instanță competentă

în materia executării, astfel încât și aspectele legate de întoarcerea

executării sunt de competența acesteia, neputându-se reține în această situație

o competență specială.

Așadar, prin prisma

dispozițiilor legale enunțate, competența soluționării prezentei cauze revine

judecătoriei.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat recurs

pârâții M.F. și M.M., invocând în drept dispozițiile

asrt.304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, pârâții au arătat că potrivit art. 404

2

alin. (3) C.

proc. civ., instanța competentă să soluționeze cererea de întoarcere a

executării este instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță, în

condițiile în care nu s-a restabilit situația anterioară executării silite în

condițiile art. 404

2

alin. (1)-(2) C. proc. civ., cererea trebuind a

fi formulată pe cale de cerere principală.

Recurenții-pârâți

apreciază că Tribunalul Bihor este instanța competentă material de a dispune

întoarcerea executării silite, în condițiile în care a avut competența de a

judeca cauza în primă instanță.

Totodată, s-a arătat

că în acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție,

invocându-se decizia nr. 165 din 18 ianuarie 2011 a acestei instanțe.

Recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Textul art. 404

2

C. proc. civ., în întregul lui, reglementează competența instanței cu privire

la soluționarea cererii de întoarcere a executării silite și modalitatea de

sesizare a acesteia.

Textul alin. (3) al art.

404

2

C. proc. civ. vizează însă un caz aparte de restabilire a

situației anterioare pe calea unei acțiuni separate, doar în situațiile în care

nu s-a dispus restabilirea situației anterioare în condițiile alin. (1) și (2)

ale art. 404

2

C. proc. civ.

Ca atare, rezultă că

cel interesat solicită restabilirea situației anterioare nu pe cale accesorie,

ci pe calea unui proces distinct.

Or, în condițiile în

care sediul materiei este cuprins în cartea a V-a „Despre executarea silită”,

secțiunea a VI

1

-a „Întoarcerea executării”, se apreciază că natura

juridică a întoarcerii executării – astfel cum a fost definită atât în

doctrină, cât și în literatura de specialitate, dar și în practica judiciară –

„de executare silită în sens invers” determină și instanța competentă pentru

soluționarea ei în acest caz și anume, instanța de executare – judecătoria, așa

cum rezultă din dispozițiile art. 373 alin. (2) C. proc. civ.

Pe cale de

consecință, cum competența de încuviințare a executării silite revine, potrivit

art. 373 alin. (2) C. proc. civ., judecătoriei, ca instanță de executare,

rezultă că, în virtutea principiului simetriei, competența de soluționare în

primă instanță a cererii de întoarcere a executării revine tot judecătoriei, ca

instanță de executare potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, în virtutea

aceluiași principiu, al simetriei, dacă executarea nu s-a putut obține decât

prin ordinul unei instanțe judecătorești, atunci și revocarea unei executări –

înțeleasă ca o a doua executare în sens invers – se poate obține doar prin

ordinul aceleiași instanțe, fiind singura care cunoaște în detaliu modul de

săvârșire a procesului de executare silită.

Față de

considerentele expuse, având în vedere atât sediul legal de reglementare a

instituției întoarcerii executării, cât și natura și fundamentul juridic al

instituției întoarcerii executării și, implicit, caracterul de „contestației

specială la executare”, care derivă din chiar executarea anterioară a titlului

executoriu, ce fusese ulterior desființat, neavând astfel nicio relevanță

materia juridică în care s-a pronunțat hotărârea desființată, se apreciază că,

în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 404

2

alin. (3) C.

proc. civ., „instanța judecătorească competentă potrivit legii”, în

restabilirea situației anterioare (întoarcerea executării) pe calea unei

acțiuni separate este instanța de executare, respectiv judecătoria.

În acest sens s-a

pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia în interesul Legii

nr. 5 din 12 martie 2012, publicată în M. Of. al României nr. 251 din 13

aprilie 2012.

Prin dispozitivul

acestei decizii, s-a decis că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.

404

2

alin. (3) C. proc. civ., instanța judecătorească competentă

potrivit legii să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite prin

restabilirea situației anterioare este instanța de executare, respectiv

judecătoria.”

Cum dezlegarea dată

problemelor de drept judecate prin decizia în interesul legii este obligatorie

pentru instanțe, potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., rezultă

că și din această perspectivă, în mod corect s-a stabilit competența de

soluționare a prezentei cauze în favoarea Judecătoriei Oradea, prin sentința

pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în soluționarea regulatorului de

competență.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte constată că, în cauză s-a făcut o corectă interpretare și

aplicare a legii, nefiind întrunite cerințele motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenți, așa încât recursul urmează a fi

respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții M.F. și M.M. împotriva sentinței nr. 6/2012-P

din data de 1 februarie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 aprilie 2012.