ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2738/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 12658 din 5 noiembrie 2010 pronunțată de Judecătoria Oradea , s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Oradea, invocată de instanță din oficiu și s-a declinat competența de soluționare a cererii de întoarcere a executării formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu pârâții M.F. și M.M. , în favoarea Tribunalului Bihor, secția civilă. Pentru a pronunța această sentință, judecătoria a reținut că , prin sentința civilă nr. 62/C/2008 pronunțată de Tribunalul Bihor la data de 20 februarie 2008, s-a admis cererea formulată de reclamanții din acel dosar, M.F.

și M.M. în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Oradea, Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor. Prin această hotărâre judecătorească, s-a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc în cuantum de 31.500 euro pentru imobilul teren înscris în CF Oradea și 216.500 lei pentru construcția ce a aparținut acestora, în prezent demolată, dispunându-se, totodată, anularea dispoziției nr. 3287 din 21 septembrie 2006 emisă de Primarul municipiului Oradea. Prin dispozitivul acestei hotărâri, Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a fost obligat să plătească sumele menționate către M.F.

și M.M. Această hotărâre judecătorească a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 137/2008-A din 16 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, prin respingerea apelului declarat împotriva ei. Prin decizia civilă nr. 8467 din 21 octombrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva deciziei civile nr. 137/2008-A din 16 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, și s-a modificat decizia, s-a admis apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 62/C/2008 pronunțată de Tribunalul Bihor la data de 20 februarie 2008 și s-a schimbat în parte această sentință, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și respingerii acțiunii față de acesta.

Prima instanță a reținut că întoarcerea executării este posibilă prin trei modalități, prevăzute de art. 404 2 alin. (1)-(3) C. proc. civ. Potrivit art. 404 2 alin. (3) C. proc. civ., pentru a obține întoarcerea executării, persoana îndreptățită trebuie să introducă o acțiune separată la instanța judecătorească,,competentă potrivit legii’’. Or, această sintagmă face trimitere la competența materială de soluționare a litigiului în prima instanță, în funcție de obiectul cererii deduse judecății, aceasta aparținând în speță Tribunalului Bihor care a și pronunțat hotărârea ce a constituit titlul executoriu, ulterior desființat în parte. Având în vedere că reclamantul a introdus pe cale separată acțiunea având ca obiect întoarcerea executării, instanța de fond a considerat că soluționarea prezentei cauze este de competența Tribunalului Bihor, secția civilă.

Prin sentința civilă nr. 2525/ C din 16 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bihor privind soluționarea prezentului litigiu, invocată din oficiu, și în consecință s-a declinat competența de soluționare a cauzei introdusă de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor , în contradictoriu cu pârâții M.F. și M.M. , în favoarea Judecătoriei Oradea. S-a constatat conflict negativ de competență și s-a dispus înaintarea dosarului Curții de Apel Oradea, pentru a se pronunța printr-un regulator de competență. Tribunalul în considerentele hotărârii a reținut că, obiect al acțiunii introductive de instanță îl reprezintă cererea de întoarcere a executării formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu pârâții M.F.

și M.M. , prin care a solicitat instanței obligarea pârâților să îi achite suma de 340.285,55 lei reprezentând măsuri reparatorii. Conform ordinului de plată nr. 3080 din 29 decembrie 2008, reclamanta a achitat pârâților suma de 340.285,55 lei, sumă ce solicită să-i fie restituită prin prezentul proces. În continuare, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 404 2 alin. (3) C. proc. civ., dacă nu s-a dispus restabilirea situației anterioare executării în condițiile alin. (1) și (2), ce s-au apreciat a nu fi incidente în speță, cel îndreptățit o va putea cere instanței judecătorești competente potrivit legii, în sensul că instanța competentă poate fi una dintre instanțele prevăzute în art. 1-4 din Cod, în raport cu natura, obiectul, valoarea litigiului sau instanța anume desemnată printr-o lege specială.

Potrivit art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 (devenit alin. (3)1 al art. 24 după modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005), tribunalele sunt competente să soluționeze, în primă instanță, contestațiile împotriva deciziilor sau dispozițiilor emise de deținătorul imobilului, calea de atac fiind conferită de lege doar persoanelor îndreptățite, expres prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001. În speță, reclamantul nu a învestit instanțele de judecată cu o asemenea contestație, care să atragă competența materială de primă instanță a tribunalului, ci, așa cum s-a demonstrat mai-sus, reclamantul a solicitat în justiție pe calea dreptului comun, restituirea sumei de 340.285,55 lei.

Prevederea legală citată impune interpretarea potrivit căreia competența tribunalului a fost prevăzută în mod expres de către legiuitor doar în ceea ce privește soluționarea contestațiile împotriva deciziilor sau dispozițiilor emise de deținătorul imobilului în baza Legii nr. 10/2001, iar calea de atac a fost conferită de lege doar persoanelor îndreptățite, expres prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001, situație în care în cazul tuturor celorlalte acțiuni, instanța competentă poate fi una dintre instanțele prevăzute în art. 1-4 din cod, în raport cu natura, obiectul, valoarea litigiului. Astfel, în speță, tribunalul a apreciat că, competența materială de soluționare a acțiunii promovată de reclamant, aparține judecătoriei de la domiciliul pârâtului, potrivit art. 1 și art. 5 C. proc.

civ. Față de considerentele mai-sus expuse, în baza dispozițiilor art. 159 pct. 2 C. proc. civ., tribunalul a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Oradea Soluționând conflictul negativ de competență, prin sentința nr. 6/2012-P din 1 februarie 2012, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat întoarcerea executării, în sensul obligării pârâților M.F. și M.M.

la restituirea sumei de 340.285,55 lei, reprezentând măsuri reparatorii, arătând în motivare că sentința civilă nr. 62/C/2008 ce constituie titlu în baza căruia s-a executat a fost desființată prin decizia civilă nr. 8467 din 21 septembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie prin care a fost admis recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 137/A/2008, fiind modificată decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței civile 62/C/2008 și schimbării în parte a acestei sentințe, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și respingerii acțiunii față de acesta.

Din cuprinsul cererii dedusă judecății rezultă că reclamantul a investit instanța cu o cerere de întoarcere a executării potrivit dreptului comun și nu cu o cerere întemeiată pe dispozițiile legii speciale, astfel încât să atragă competența în primă instanță a Tribunalului. În acest sens potrivit dispozițiile art. 404 2 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care, urmare a desființării titlului executoriu, nu s-a dispus restabilirea situației anterioare executării în condițiile art. 1 și 2 (neincidente în cauză), cel îndreptățit va putea cere instanței judecătorești întoarcerea executării. Potrivit art. 373 alin. (2) C. proc. civ., instanța de executare este judecătoria, instanță competentă în materia executării, astfel încât și aspectele legate de întoarcerea executării sunt de competența acesteia, neputându-se reține în această situație o competență specială.

Așadar, prin prisma dispozițiilor legale enunțate, competența soluționării prezentei cauze revine judecătoriei. Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâții M.F. și M.M., invocând în drept dispozițiile asrt.304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, pârâții au arătat că potrivit art. 404 2 alin. (3) C. proc. civ., instanța competentă să soluționeze cererea de întoarcere a executării este instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță, în condițiile în care nu s-a restabilit situația anterioară executării silite în condițiile art. 404 2 alin. (1)-(2) C. proc. civ., cererea trebuind a fi formulată pe cale de cerere principală. Recurenții-pârâți apreciază că Tribunalul Bihor este instanța competentă material de a dispune întoarcerea executării silite, în condițiile în care a avut competența de a judeca cauza în primă instanță.

Totodată, s-a arătat că în acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocându-se decizia nr. 165 din 18 ianuarie 2011 a acestei instanțe. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Textul art. 404 2 C. proc. civ., în întregul lui, reglementează competența instanței cu privire la soluționarea cererii de întoarcere a executării silite și modalitatea de sesizare a acesteia. Textul alin. (3) al art. 404 2 C. proc. civ. vizează însă un caz aparte de restabilire a situației anterioare pe calea unei acțiuni separate, doar în situațiile în care nu s-a dispus restabilirea situației anterioare în condițiile alin. (1) și (2) ale art. 404 2 C. proc. civ. Ca atare, rezultă că cel interesat solicită restabilirea situației anterioare nu pe cale accesorie, ci pe calea unui proces distinct.

Or, în condițiile în care sediul materiei este cuprins în cartea a V-a „Despre executarea silită”, secțiunea a VI 1 -a „Întoarcerea executării”, se apreciază că natura juridică a întoarcerii executării – astfel cum a fost definită atât în doctrină, cât și în literatura de specialitate, dar și în practica judiciară – „de executare silită în sens invers” determină și instanța competentă pentru soluționarea ei în acest caz și anume, instanța de executare – judecătoria, așa cum rezultă din dispozițiile art. 373 alin. (2) C. proc. civ. Pe cale de consecință, cum competența de încuviințare a executării silite revine, potrivit art. 373 alin. (2) C. proc. civ., judecătoriei, ca instanță de executare, rezultă că, în virtutea principiului simetriei, competența de soluționare în primă instanță a cererii de întoarcere a executării revine tot judecătoriei, ca instanță de executare potrivit art. 400 alin. (1) C. proc.

civ. Totodată, în virtutea aceluiași principiu, al simetriei, dacă executarea nu s-a putut obține decât prin ordinul unei instanțe judecătorești, atunci și revocarea unei executări – înțeleasă ca o a doua executare în sens invers – se poate obține doar prin ordinul aceleiași instanțe, fiind singura care cunoaște în detaliu modul de săvârșire a procesului de executare silită. Față de considerentele expuse, având în vedere atât sediul legal de reglementare a instituției întoarcerii executării, cât și natura și fundamentul juridic al instituției întoarcerii executării și, implicit, caracterul de „contestației specială la executare”, care derivă din chiar executarea anterioară a titlului executoriu, ce fusese ulterior desființat, neavând astfel nicio relevanță materia juridică în care s-a pronunțat hotărârea desființată, se apreciază că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 404 2 alin. (3) C. proc.

civ., „instanța judecătorească competentă potrivit legii”, în restabilirea situației anterioare (întoarcerea executării) pe calea unei acțiuni separate este instanța de executare, respectiv judecătoria. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia în interesul Legii nr. 5 din 12 martie 2012, publicată în M. Of. al României nr. 251 din 13 aprilie 2012. Prin dispozitivul acestei decizii, s-a decis că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 404 2 alin. (3) C. proc. civ., instanța judecătorească competentă potrivit legii să soluționeze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situației anterioare este instanța de executare, respectiv judecătoria.” Cum dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin decizia în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., rezultă că și din această perspectivă, în mod corect s-a stabilit competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Judecătoriei Oradea, prin sentința pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în soluționarea regulatorului de competență. Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că, în cauză s-a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii, nefiind întrunite cerințele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurenți, așa încât recursul urmează a fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții M.F. și M.M. împotriva sentinței nr. 6/2012-P din data de 1 februarie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2012.