ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4687/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta V.I.

a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe, obligarea pârâtului

să-i primească cererea de redobândire a cetățeniei române.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că în septembrie 2006 s-a adresat cu o primă cerere scrisă secției

consulare a Ambasadei României din Chișinău, însă angajații instituției

au refuzat primirea cererii, drept pentru care cererea de redobândire a cetățeniei

române a fost reiterată la data de 20 iunie 2009. În opinia reclamantei, îngrădirea

depunerii acestor cereri lipsește de efecte juridice dispozițiile Legii

21/1991.

Pârâtul Ministerul Afacerilor

Externe, prin întâmpinare, a invocat excepția prescripției dreptului la

acțiune, pe fondul cauzei, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 293 din 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției

dreptului la acțiune, ca nefondată, a admis acțiunea formulată de reclamanta

V.I. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, a obligat pârâtul

să stabilească o dată a depunerii de către reclamantă a cererii de redobândire a

cetățeniei române și să o transmită de îndată către Comisia pentru Cetățenie

din cadrul MJLC, și a obligat totodată pârâtul la plata cheltuielilor de judecată

în cuantum de 4.3 RON.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că excepția prescripției

dreptului la acțiune a fost invocată de autoritatea pârâtă în temeiul art.

11 din Legea nr. 554/2004, însă, a apreciat că, în cauza dedusă judecății,

sunt incidente dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei,

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, impunându-se respingerea excepției

ca nefondată.

Pe fondul cauzei, Curtea

de Apel a apreciat că depășirea termenului rezonabil de soluționare a

cererii reclamantei are drept consecință imposibilitatea valorificării drepturilor

prevăzute de Legea nr. 21/1991 și a constatat că amânarea stabilirii datei

la care reclamanta va fi invitată să depună cererea de redobândire a cetățeniei

române reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în sensul

art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva hotărârii instanței

de fond, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs și a solicitat

admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii

acțiunii de fond ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de

recurs, încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul

susține că vătămarea pretinsă de intimată nu este suficientă pentru a atrage

condamnarea în contencios a autorității publice solicitate, fiind necesară

dovedirea refuzului nejustificat de a îndeplini obligațiile administrative

impuse de lege.

Pentru instanța de fond,

precizează recurentul, nu a avut relevanță starea obiectivă invocată de Ministerul

Afacerilor Externe, deși tocmai aceasta a determinat situația specifică derulării

procedurii consulare sub potențialul pe care Ministerul Afacerilor Externe îl învedera

și pe care și l-a dorit să se atingă în următorii ani.

Corect este să menționăm,

a specificat recurentul, că stadiul procesării cererilor de redobândire a cetățeniei

a atins un nivel satisfăcător față de anii anteriori, prin deschiderea unei noi

locații a secției consulare a Ambasadei României la Chișinău. Dar acumularea cererilor

de intenție a cetățenilor moldoveni pentru redobândirea cetățeniei din perioada

când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează

o mare dificultate în îndeplinirea doleanțelor acestor cetățeni de a fi programați

cât mai repede în vederea depunerii actelor.

Nu se poate pune un semn

al echivalenței, apreciază recurentul, între factorul volitiv, definit ca sursă

al refuzului indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 și factorul

obiectiv al imposibilității autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii

Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândirea cetățeniei.

În lipsa unei culpe administrative,

recurentul consideră că nu putea fii obligat în baza legii contenciosului administrativ

(cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamantei, dar care

nu au formulat acțiune în instanță), să schimbe ordinea cronologică stabilită și

să primească cererea reclamantei.

Recurentul mai menționează

că durata termenului rezonabil a fost decantată în jurisprudența Convenției Europene

a Drepturilor Omului dar, chiar și așa, ea nu se aplică decât în cazurile expres

specificate, în condițiile în care solicitanții sunt rezidenți în țara a cărei cetățenie

o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor

individului față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiește în mod statornic

și care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean,

ipoteză în care nu se regăsește reclamanta.

Determinarea termenului

rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări se stabilește în funcție de toate

circumstanțele relevante.

Pe de altă parte, susține

recurentul, potrivit O.U.G. nr. 5/2010, cetățenii moldoveni pot depune cererea și

la sediul Autorității Naționale pentru Cetățenie, fără nici o restricție și fără

nici o condiționare de o programare prealabilă.

Examinând sentința recurată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat și a realizat

o încadrare juridică adecvată.

Critica recurentului privind

greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i)

din Legea contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat

de soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:

Într-adevăr, Legea cetățeniei

române nr. 21/1991, cu modificările și completările ulterioare, stabilește o procedură

complexă pentru înregistrarea, examinarea și finalizarea cererilor de acordare sau

redobândire a cetățeniei române, fără să prevadă, însă, un termen în care autoritățile

române să proceseze astfel de cereri.

În lipsa unui asemenea

termen legal, trebuie să se facă, însă, aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte

trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind

dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea

unui atestat de cetățenie".

În același sens sunt,

de asemenea, și prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului

de Miniștri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de

Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, art. intitulat „Principiul acționării într-un

termen rezonabil", potrivit căruia „Autoritățile publice trebuie să acționeze

și să își îndeplinească atribuțiile într-un termen rezonabil".

Cu privire la noțiunea

de „termen rezonabil", în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noțiune

relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat

într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv

în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg

a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil,

stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului

proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei

durate rezonabile.

În acest sens, s-a arătat

că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției

competente dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci

când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție

de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special,

în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantei și cel al autorităților

competente.

În speța dedusă judecății,

Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei

cereri - septembrie 2006 - și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un

termen rezonabil, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, instanța

de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului, în sensul că există

un număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a secției

consulare a Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare

pentru respectarea „principiului acționării într-un termen rezonabil", care

guvernează materia aflată în discuție, în conformitate cu art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie și art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului

de Miniștri al Consiliului Europei, mai sus menționate.

Prin urmare, așa cum în

mod corect a precizat și instanța de fond, amânarea pentru o dată neprecizată în

vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, reprezintă un refuz

nejustificat de soluționare a cererii, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.

În considerarea dispozițiilor

Legii nr. 21/1991, în forma în vigoare la momentul depunerii cererii reclamantului,

dar și față de dispozițiile art. 13 din același act normativ, care prevăd că în

prezent cererile de redobândire a cetățeniei române se pot depune atât la Autoritatea

Națională pentru Cetățenie, cât și la

misiunile diplomatice

sau la oficiile consulare ale României, în vederea facilitării exercitării acestui

drept de către solicitanți, câtă vreme intimatul și-a exercitat dreptul la alegere

în sensul depunerii solicitării la Ambasada României la Chișinău, susținerile recurentului

în sensul delegării totale a responsabilității către prima autoritate nu pot fi

reținute, recurentul rămânând titularul obligației ce face obiectul prezentei cauze.

În consecință, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Afacerilor Externe, împotriva sentinței civile nr. 293 din 19 ianuarie

2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 noiembrie 2010.