ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4477/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 273/CA din 29 iulie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială și de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare a executării dispoziției emise de autoritatea pârâtă nr. 2522 din 26 mai 2010, formulată de reclamantul C.D. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, în speță, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, și anume, cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Astfel, în ceea ce privește existența unui caz bine justificat, reclamantul nu a administrat probe în dovedirea nelegalității actului administrativ atacat, rezumându-se în a invoca doar aspecte de fond, respectiv imposibilitatea de a se implica în mod direct prin deplasarea la fața locului într-un eveniment de natură penală, potrivit dispoziției șefului ierarhic și datorită stării de sănătate implicarea sa a fost indirectă prin dispunerea de măsuri prin telefon.

În privința pagubei iminente, reclamantul a arătat că aceasta este reprezentată de drepturile salariale de care va fi lipsit ca urmare a dispoziției de sancționare, or, instanța a reținut că pentru a aprecia dacă executarea unui act administrativ conduce la crearea unui prejudiciu material viitor și previzibil, este necesar ca respectiva pagubă să nu fie tocmai consecința emiterii actului administrativ, pentru că, în speță, în cazul în care se va constata nelegalitatea respectivului act, reclamantul va primi despăgubiri egale cu toate drepturile de care a fost lipsit. Totodată, judecătorul fondului a constatat că reclamantul nu a făcut dovada existenței unor credite care nu vor putea fi plătite ca urmare a diminuării salariului, neplată care ar atrage dobânzi sau alte sancțiuni pecuniare conform clauzelor contractuale, ce ar fi reprezentat un prejudiciu în sensul legii.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul C.D. Soluția Curții de apel a fost criticată din perspectiva art. 304 pct. 9 cu referire la art. 304 1 C. proc. civ., arătându-se că în mod greșit această instanță a apreciat ca nefiind cumulativ îndeplinite condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004. În esență, recurentul a reiterat motivele invocate în fața primei instanțe subliniind că înscrisurile existente la dosar și care dovedesc starea de boală în care se află în data de 09 februarie 2010 și imposibilitatea de deplasare la fața locului pentru a conduce activitățile de cercetare în cazul unui eveniment de natură penală din mun. Mangalia se constituie în împrejurări de fapt de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Totodată, în condițiile în care a considerat nelegală dispoziția de sancționare contestată pentru modalitatea de efectuare a cercetării prealabile față de dispozițiile art. 28 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, cât și pentru încălcarea dispozițiilor art. 29 și 30 din același ordin, s-a apreciat că a fost îndeplinită condiția „cazului bine justificat”. În privința celei de-a doua cerințe legale pentru suspendarea executării actului administrativ, și anume paguba iminentă, aceasta a fost deja creată prin diminuarea salariului cu aproximativ 50%, fiind evidente consecințele imediate și directe asupra sa și a familiei sale întrucât nu mai pot fi executate obligațiile pe care și le-a asumat recurentul în contractele de credit/de asigurare încheiate.

Prin întâmpinare, intimatul Inspectoratul General al Poliției Române a combătut punctual motivele de recurs, apreciind că în speță nu se poate reține existența unor motive care să creeze o îndoială puternică asupra legalității actului administrativ contestat și nici faptul că prin executarea acestui act reclamantul ar fi supus unei vătămări iminente și ireparabile. Examinând cauza prin prisma criticilor recurentului și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., având în vedere dispozițiile legale incidente, respectiv art. 15 raportat la art. 14 din Legea contenciosului administrativ, și probatoriul administrat, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinței recurate.

În materia suspendării executării actului administrativ, doctrina a stabilit că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate fiind supus regulii executării imediate și din oficiu, iar pentru înlăturarea acestei reguli, la cererea părții interesate, este necesar ca instanța să se raporteze la probatoriul administrat în fiecare caz în parte, probatoriu care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate. Așa cum rezultă din art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, măsura întreruperii temporare a efectelor unui act administrativ este o măsură de excepție care poate opera numai în condițiile îndeplinirii cumulative a două condiții: existența cazului bine justificat și a pericolului producerii unei pagube iminente, așa cum sunt aceste sintagme definite prin art. 2 alin. (1) lit. t) și lit. ș) din același act normativ.

Verificarea îndeplinirii celor două condiții presupune numai efectuarea unei cercetări sumare a aparenței dreptului. Considerentele sentinței recurate demonstrează fără putință de tăgadă că la o astfel de analiză a procedat judecătorul fondului. Obiectul cererii de suspendare a executării a vizat dispoziția Inspectoratului General al Poliției Române nr. 2522 din 26 mai 2010 prin care reclamantul C.D. – comisar-șef de Poliție, adjunct al șefului I.P.J. Constanța – a fost sancționat cu „trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut” pentru abaterea disciplinară de „neglijență manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici” prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. b) din ordinul nr. 400/2004 și art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002 (ambele cu modificările și completările ulterioare).

În verificarea condițiilor cerute de lege care trebuie să fie îndeplinite cumulativ, instanța de fond s-a raportat la probele administrate și la prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004. În mod corect s-a apreciat că aspectul legat de imposibilitatea reclamantului de a se implica în mod direct prin deplasarea la fața locului într-un eveniment de natură penală, potrivit dispoziției primite de la șeful ierarhic, datorită stării de sănătate, nu se circumscrie noțiunii de „caz bine justificat”, fiind mai degrabă un aspect de fond care poate avea însemnătate și poate duce la înlăturarea sancțiunii disciplinare numai în urma administrării de probe. Rolul instanței în analiza unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ este doar acela de a observa în ce măsură există împrejurări de fapt și de drept care să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului a cărui suspendare se cere.

Referitor la paguba iminentă considerată de reclamant ca reprezentând drepturile salariale de care va fi lipsit ca urmare a dispozițiilor de sancționare, abordarea primei instanțe este, de asemenea, corectă și legală, apreciindu-se că prejudiciul material viitor și previzibil nu trebuie să fie tocmai consecința emiterii actului administrativ deoarece în cazul în care se va constata nelegalitatea actului reclamantul va primi despăgubiri egale cu toate drepturile de care a fost lipsit. Înscrisurile depuse în fața instanței de control judiciar (două polițe de asigurare de viață contractate cu începere de la data de 08 august 2006) nu suplinesc dovezile pe care recurentul-reclamant trebuia să le aducă pentru a demonstra iminența și gravitatea pagubei.

Înalta Curte constată că abordarea instanței fondului prin neaplicarea, în speță, a prevederilor art. 15 cu referire la art. 14 din Legea contenciosului administrativ este în acord cu principiile cuprinse în Recomandarea nr. R(89) 8 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei către statele membre privind protecția provizorie în materie de contencios administrativ. Și potrivit acestei Recomandări măsurile de protecție provizorie – care îmbracă, aici, forma suspendării executării – pot fi îndeosebi acordate dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate, și sub condiția existenței unui caz prima facie împotriva validității actului respectiv.

În contextul dat, văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.D. împotriva sentinței civile nr. 273/CA din 29 iulie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă, fluvială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2010.