ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4291/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 05 noiembrie 2009, reclamanta SC T. SRL Constanța a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării deciziei de impunere din 02 octombrie 2009 emisă de pârâta D.G.F.P. Constanța - Activitatea de Inspecție Fiscală, până la pronunțarea instanței de fond asupra contestației formulate împotriva acestui act administrativ fiscal.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în perioada 07 septembrie-02 octombrie 2009 s-a desfășurat o inspecție parțială fiscală, având ca obiect verificarea anticipată a soldului sumei negative a taxei pe valoarea adăugată solicitată la rambursarea prin decontul cu TVA aferent lunii iulie 2009 și calculul impozitului pe profit suplimentar care rezultă din răspunsurile primite la solicitările de verificare încrucișată emise în perioada 01 noiembrie 2004-30 iunie 2009. Urmare acestei inspecții, organele de control au întocmit procesul-verbal din 02 octombrie 2009 și raportul de inspecție fiscală din 02 octombrie 2009, pe baza cărora a fost emisă decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală din 02 octombrie 2009, prin care s-au stabilit în sarcina societății obligații fiscale în sumă de 2.381.673 RON, reprezentând impozit pe profit, în sumă de 1.489.842 RON, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, în sumă de 226.254 RON, reprezentând TVA și în sumă de 365.700 RON, reprezentând obligații fiscale accesorii.

Reclamanta a susținut că sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute de lege pentru a se dispune suspendarea executării deciziei contestate, dovedindu-se cazul bine justificat, prin aspectele expuse în susținerea nelegalității deciziei de impunere, precum și existența pagubei iminente, prin raportare la cuantumul mai mult decât semnificativ al obligațiilor de plată suplimentare reținute prin decizia de impunere.

Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins cererea ca nefondată prin sentința civilă nr. 14/CA din 15 ianuarie 2010. Hotărând astfel, instanța de fond a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de lege pentru suspendarea executării actelor administrative deduse judecății, reținând că motivele invocate în susținerea cererii nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate a actelor administrative, deoarece mențiunile consemnate în cuprinsul facturilor avute în vedere de organele de control nu corespund realității, fiind întocmite pe numele unor societăți comerciale a căror existență este îndoielnică.

De asemenea, instanța de fond a reținut că nici condiția pagubei iminente nu este îndeplinită, întrucât față de cuantumul sumelor stabilite ca obligații suplimentare de plată, s-a apreciat că reclamantei nu i se aduce un prejudiciu ireparabil, nefiind administrate dovezi cu privire la situația financiară a societății. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC T. SRL Constanța, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de suspendare a executării. În primul motiv de recurs, s-a susținut că în mod greșit instanța de fond a considerat că nu este întrunită cerința privind cazul bine justificat, în sensul prevăzut de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, deși cercetarea sumară a aparenței dreptului, ar fi permis constatarea că motivele invocate în cerere sunt de natură a răsturna prezumția de legalitate a actului a cărui suspendare s-a solicitat.

Astfel, s-a arătat că, potrivit dispozițiilor exprese ale pct. A 2 din ordinul nr. 1850/2004, ale Anexei nr. 2 din odinul nr. 2226/2006, ale art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, facturile prezentate de recurentă reprezintă documente justificative, având toate elementele obligatorii. Față de înscrisurile depuse, care sunt de natură a crea convingerea că operațiunile de achiziții de mărfuri înregistrate în contabilitate au avut caracter real și de bună-credință a societății recurente, s-a susținut că aceasta nu poate fi răspunzătoare pentru faptul că societățile comerciale furnizoare nu mai funcționează la sediul indicat sau au refuzat să dea curs invitațiilor organelor de control.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a susținut că în mod greșit s-a reținut în hotărârea atacată că nu este întrunită cerința privind existența unei pagube iminente, deși aceasta a fost dovedită în cauză prin cuantumul semnificativ al obligațiilor de plată suplimentare reținute și prin poprirea conturilor bancare ale societății, ceea ce creează dificultăți majore în desfășurarea activității comerciale și în realizarea de venituri, împiedicându-se astfel executarea obligațiilor scadente de plată.

În susținerea cererii de suspendare a executării s-a invocat și Recomandarea nr. R(89) cu privire la protecția juridică provizorie în materie administrativă, adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei la data de 13 septembrie 1989, prin care se solicită autorității jurisdicționale competente, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave persoanelor particulare cointeresate de această decizie, să ia măsuri de protecție provizorii corespunzătoare. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente: Cererea recurentei de suspendare a executării deciziei de impunere din 02 octombrie 2009, întemeiată pe exercitarea recursului administrativ reglementat de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, nu îndeplinește condițiile cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege și a fost corect respinsă de instanța de fond. Din motivarea cererii de chemare în judecată și din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă existența unor cazuri bine justificate pentru măsura provizorie solicitată de recurentă. Apărările referitoare la îndeplinirea acestei prime condiții legale reprezintă în realitate motive de nelegalitate, care nu pot fi examinate decât pe fondul cauzei, în cadrul unei acțiuni de anulare a actului administrativ dedus judecății.

Existența cazului bine justificat nu poate fi reținută nici față de rezoluția nr. 16.241/P din 26 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, depusă ca act nou în recurs, întrucât aceasta vizează răspunderea penală a administratorului unic al societății recurente, iar nu răspunderea fiscală a acesteia din urmă, ca subiect de drept distinct și titular al obligațiilor bugetare care constituie obiectul actului administrativ contestat în prezenta cauză. De asemenea, se constată că măsura de suspendare a executării actului administrativ nu a fost justificată de recurentă prin necesitatea de a se preveni producerea unei pagube iminente, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil.

De altfel, din examinarea înscrisurilor depuse la dosar se constată că nici situația de fapt concretă nu corespunde ipotezei avute în vedere la reglementarea dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit acestei reglementări, posibilitatea suspendării executării actului administrativ a fost prevăzută după sesizarea autorității publice emitente a actului cu plângere prealabilă în condițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, până la pronunțarea instanței de fond, iar în cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează cu drept și fără nicio formalitate.

Decizia de impunere din 02 octombrie 2009 a fost contestată de recurentă în condițiile prevăzute de art. 205-209 C. proc. fisc. și prin decizia nr. 30 din 29 ianuarie 2010 emisă de A.N.A.F. s-a dispus suspendarea soluționării contestației până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală, ca urmare a sesizării organelor abilitate ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța spre a se stabili dacă au fost săvârșite infracțiuni în legătură cu obligațiile fiscale reținute de organele de control fiscal.

Cum decizia dată în procedura administrativă nu a fost contestată și nu a făcut obiectul unei cereri de suspendare, iar recurenta nu a dovedit formularea unei acțiuni în anulare, se constată că prezenta cerere nu îndeplinește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în sensul formulării acesteia în perioada de soluționare a recursului administrativ și până la depunerea acțiunii în anulare, în termenul prevăzut expres de aceeași reglementare. În consecință, nefiind motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC T. SRL Constanța împotriva sentinței nr. 14/CA din 15 ianuarie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2010.