ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 426/2013

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 09 iulie 2012,

s-a înregistrat pe rolul acestei instanțe, sub nr. 4917/1/2012, contestația în

anulare formulată de contestatorii

D.A. și D.R.L.

împotriva deciziei civile nr. 4991 din 28 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte

de

Casație și Justiție în dosarul nr. 11220/62/2010.

Contestatorii

au solicitat să se dispună, în contradictoriu

cu intimatul Statul Român, reprezentat

prin Ministerul Finanțelor Publice, anularea deciziei atacate, admiterea

recursului lor și respingerea recursului intimatului, pentru următoarele

motive:

Prin decizia atacată

a fost admis recursul Statului Român și admisă excepția

lipsei calității procesuale pasive a acestei persoane juridice, cu

consecința că

acțiunea reclamanților a fost respinsă ca fiind introdusă

împotriva unei persoane care nu justifică legitimare procesuală pasivă.

Această

soluție a instanței supreme este rezultatul unei greșeli materiale, constând în

aceea că nu s-a observat că, contractul de vânzare-cumpărare din 06 ianuarie 1997

are ca parte vânzătoare Statul Român, iar nu R.A. R. Brașov.

Astfel,

contractul de vânzare-cumpărare din 06 ianuarie 1997 este un contract încheiat

în baza Legii nr. 112/1995.

Aplicarea Legii nr. 112/1995

contractului amintit rezultă din clauza cuprinsă la Cap. IV - Obligațiile

cumpărătorului, unde se prevede în mod expres interdicția „să nu înstrăineze

apartamentul timp de 10 ani de la data cumpărării, conform art. 9 din Legea nr.

112/1995”.

Ideea

că acest contract de vânzare-cumpărare este încheiat în baza Legii nr. 112/1995

rezultă și din poziția pârâtului Statul Român, care arată și în recursul său că

apartamentul din care au fost evinși reclamanții face „obiectul contractului de

vânzare-cumpărare din 06 ianuarie 1997, dobândit de reclamanți în temeiul Legii

nr. 112/1995”.

Legea

nr. 112/1995 stabilește că se vând chiriașilor locuințele trecute în

proprietatea statului, deci Statul Român este vânzător, iar unitățile

specializate, adică R.A. R. Brașov, vor încasa un comision de 1% din

valoarea apartamentelor vândute (art. 1 și art. 9

alin. (5) din Legea nr. 112/1995).

Deci,

fiind un contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995, are calitatea de

vânzător Statul Român, iar nu unitatea

specializată R.A. R. Brașov, care

acționează

în economia contractului ca un mandatar.

Cum

efectele contractului de vânzare-cumpărare se produc în patrimoniul părților, iar

nu al mandatarilor, rezultă că acțiunea în răspundere pentru evicțiune trebuie

îndreptată împotriva vânzătorului care este Statul

Român, iar nu împotriva celui ce „evaluează și vinde în schimbul unui

comision

de 1%" (art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995).

Intimatul a depus

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, ca

neîntemeiată.

Analizând contestația

în anulare din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 318

teza I C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru

următoarele considerente:

Prin sentința civilă nr.

348 din 20 decembrie 2010, Tribunalul Brașov – secția civilă a respins

excepțiile netimbrării și lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice

și a Ministerului Finanțelor Publice; a admis, în parte, acțiunea formulată și

precizată de reclamanții D.A. și D.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a obligat pe pârât să

plătească reclamanților suma de 915.394 lei cu titlu de despăgubiri și a

respins restul pretențiilor în sumă de 25.406 lei; a obligat pe pârât să

plătească reclamanților suma de 2.097 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr.

54/Ap din 29 martie 2011, Curtea de Apel Brașov – secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis, în

parte, apelul formulat de pârât împotriva sentinței susmenționate, pe care a schimbat-o

în parte, în sensul că a obligat pe pârât să plătească reclamanților suma de

611.520 lei cu titlu de despăgubiri, în loc de 915.394 lei, cum s-a dispus prin

sentința atacată; a respins restul pretențiilor până la concurența sumei de 940.800

lei; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin decizia nr. 4991

din 28 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă a

respins recursul declarat de reclamanți împotriva acestei din urmă decizii și a

admis recursul pârâtului, dispunând modificarea deciziei recurate, în sensul că

a respins acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor publice, ca fiind îndreptată împotriva unei

persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

Pe aspectul supus

criticilor în prezentul dosar, Înalta Curte a reținut că reclamanții nu pot

beneficia, în cadrul procesual în care au învestit instanța, de dispozițiile

legii speciale, deoarece temeiul de drept al cererii lor de chemare în judecată

nu îl constituie prevederile art. 50

1

și art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, ci dispozițiile de drept comun în materia evicțiunii (art. 1337 și

urm. C. civ.).

Deși instanța de apel

a remarcat faptul că acțiunea reclamanților este promovată în 13 mai 2008,

înainte de modificările aduse art. 50 din Legea nr. 10/2001 conform Legii nr. 1/2009

și a reținut că, în speță, nu se aplică dispozițiile legii speciale în materia

restituirii prețului apartamentelor vândute sub imperiul Legii nr. 112/1995, ci

dispozițiile comune ale răspunderii pentru evicțiune, cu toate acestea, în mod

contradictoriu, a stabilit calitatea procesuală pasivă a recurentului pârât

tocmai în raport de dispozițiile legii speciale.

Potrivit art. 1341 C.

civ., dacă cumpărătorul este evins total are dreptul să ceară de la vânzător

atât restituirea prețului, cât și  daune-interese. În speță, contractul de

vânzare-cumpărare din 6 ianuarie 1997 nu a fost încheiat de pârât în calitate

de vânzător, astfel încât răspunderea sa în condițiile evicțiunii de drept

comun este exclusă.

Caracterul special și

derogator al dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este

irelevant în condițiile în care acțiunea reclamanților nu are ca temei aceste

dispoziții speciale. Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor

Publice, în calitate de reprezentant al statului, s-ar fi putut reține numai în

condițiile legii speciale, nicidecum prin aplicarea combinată a regulilor

speciale și a celor de drept comun în materie de evicțiune.

Ca atare, este greșit

raționamentul instanței de apel care a reținut că obligația de răspundere

pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art.

1337 și următoarele C. civ., ar fi absorbită în această ipoteză de obligația

Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român,

de a achita prețul către chiriașul evins.

În concluzie, Înalta

Curte a reținut că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu

are calitate procesuală pasivă în cauză, sens în care a reformat decizia

recurată, dispunând respingerea acțiunii reclamanților ca fiind îndreptată

împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Potrivit art. 318

teza I C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu

contestație în anulare când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei

greșeli materiale.

Prin greșeală

materială, în sensul textului de lege enunțat, se înțelege o greșeală

procedurală, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe

această cale neputând fi remediate greșeli de judecată, respectiv de apreciere

a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale.

Prin contestația în

anulare formulată, ale cărei motive au fost deja redate, contestatorii invocă,

în realitate, greșeli de judecată, pretins a fi fost săvârșite de către

instanța de recurs cu ocazia soluționării căii de atac.

Mai precis,

contestatorii critică, prin prezenta cerere, modalitatea în care a fost

soluționat recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

susținând greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a

acestui pârât, raportat la dispozițiile Legii nr. 112/1995 care, în opinia

contestatorilor, ar conduce la concluzia că are calitatea de vânzător, în

contractul de vânzare-cumpărare a cărui ineficacitate constituie cauza

evicțiunii, Statul Român, iar nu R.A. R. Brașov, aspect neobservat de către

instanța de recurs.

Aceste critici nu se

subsumează, însă, noțiunii de „greșeală materială”, în înțelesul art. 318 teza

I C. proc. civ., ci vizează pretinse greșeli de judecată cu privire la

aspectele menționate.

Or, prin intermediul

contestației în anulare nu se pot aduce critici care să tindă la reformarea

deciziei instanței de recurs care, fiind o hotărâre irevocabilă în sensul art. 377

alin. (2) pct. 7 C. proc. civ., se bucură de putere de lucru judecat, conform art.

1200 pct. 4 și art. 1202 C. civ., și nu mai poate fi repusă în discuție pe

aspectele judecate.

În concluzie,

susținerile contestatorilor nu se subsumează cerințelor art. 318 teza I C.

proc. civ., așa încât Înalta Curte va respinge contestația în anulare dedusă

judecății, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii D.A. și D.R.L.

împotriva deciziei civile nr. 4991 din data de 28 iunie 2012 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 4 februarie 2013