ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 426/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 09 iulie 2012, s-a înregistrat pe rolul acestei instanțe, sub nr. 4917/1/2012, contestația în anulare formulată de contestatorii D.A. și D.R.L. împotriva deciziei civile nr. 4991 din 28 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 11220/62/2010. Contestatorii au solicitat să se dispună, în contradictoriu cu intimatul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, anularea deciziei atacate, admiterea recursului lor și respingerea recursului intimatului, pentru următoarele motive: Prin decizia atacată a fost admis recursul Statului Român și admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei persoane juridice, cu consecința că acțiunea reclamanților a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane care nu justifică legitimare procesuală pasivă.

Această soluție a instanței supreme este rezultatul unei greșeli materiale, constând în aceea că nu s-a observat că, contractul de vânzare-cumpărare din 06 ianuarie 1997 are ca parte vânzătoare Statul Român, iar nu R.A. R. Brașov. Astfel, contractul de vânzare-cumpărare din 06 ianuarie 1997 este un contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Aplicarea Legii nr. 112/1995 contractului amintit rezultă din clauza cuprinsă la Cap. IV - Obligațiile cumpărătorului, unde se prevede în mod expres interdicția „să nu înstrăineze apartamentul timp de 10 ani de la data cumpărării, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995”. Ideea că acest contract de vânzare-cumpărare este încheiat în baza Legii nr. 112/1995 rezultă și din poziția pârâtului Statul Român, care arată și în recursul său că apartamentul din care au fost evinși reclamanții face „obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 06 ianuarie 1997, dobândit de reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995”.

Legea nr. 112/1995 stabilește că se vând chiriașilor locuințele trecute în proprietatea statului, deci Statul Român este vânzător, iar unitățile specializate, adică R.A. R. Brașov, vor încasa un comision de 1% din valoarea apartamentelor vândute (art. 1 și art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995). Deci, fiind un contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995, are calitatea de vânzător Statul Român, iar nu unitatea specializată R.A. R. Brașov, care acționează în economia contractului ca un mandatar. Cum efectele contractului de vânzare-cumpărare se produc în patrimoniul părților, iar nu al mandatarilor, rezultă că acțiunea în răspundere pentru evicțiune trebuie îndreptată împotriva vânzătorului care este Statul Român, iar nu împotriva celui ce „evaluează și vinde în schimbul unui comision de 1%" (art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995).

Intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată. Analizând contestația în anulare din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 318 teza I C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente: Prin sentința civilă nr. 348 din 20 decembrie 2010, Tribunalul Brașov – secția civilă a respins excepțiile netimbrării și lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor Publice; a admis, în parte, acțiunea formulată și precizată de reclamanții D.A. și D.R.L.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a obligat pe pârât să plătească reclamanților suma de 915.394 lei cu titlu de despăgubiri și a respins restul pretențiilor în sumă de 25.406 lei; a obligat pe pârât să plătească reclamanților suma de 2.097 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 54/Ap din 29 martie 2011, Curtea de Apel Brașov – secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis, în parte, apelul formulat de pârât împotriva sentinței susmenționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârât să plătească reclamanților suma de 611.520 lei cu titlu de despăgubiri, în loc de 915.394 lei, cum s-a dispus prin sentința atacată; a respins restul pretențiilor până la concurența sumei de 940.800 lei; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin decizia nr. 4991 din 28 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă a respins recursul declarat de reclamanți împotriva acestei din urmă decizii și a admis recursul pârâtului, dispunând modificarea deciziei recurate, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă. Pe aspectul supus criticilor în prezentul dosar, Înalta Curte a reținut că reclamanții nu pot beneficia, în cadrul procesual în care au învestit instanța, de dispozițiile legii speciale, deoarece temeiul de drept al cererii lor de chemare în judecată nu îl constituie prevederile art. 50 1 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ci dispozițiile de drept comun în materia evicțiunii (art. 1337 și urm. C. civ.).

Deși instanța de apel a remarcat faptul că acțiunea reclamanților este promovată în 13 mai 2008, înainte de modificările aduse art. 50 din Legea nr. 10/2001 conform Legii nr. 1/2009 și a reținut că, în speță, nu se aplică dispozițiile legii speciale în materia restituirii prețului apartamentelor vândute sub imperiul Legii nr. 112/1995, ci dispozițiile comune ale răspunderii pentru evicțiune, cu toate acestea, în mod contradictoriu, a stabilit calitatea procesuală pasivă a recurentului pârât tocmai în raport de dispozițiile legii speciale. Potrivit art. 1341 C. civ., dacă cumpărătorul este evins total are dreptul să ceară de la vânzător atât restituirea prețului, cât și daune-interese. În speță, contractul de vânzare-cumpărare din 6 ianuarie 1997 nu a fost încheiat de pârât în calitate de vânzător, astfel încât răspunderea sa în condițiile evicțiunii de drept comun este exclusă.

Caracterul special și derogator al dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este irelevant în condițiile în care acțiunea reclamanților nu are ca temei aceste dispoziții speciale. Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, s-ar fi putut reține numai în condițiile legii speciale, nicidecum prin aplicarea combinată a regulilor speciale și a celor de drept comun în materie de evicțiune. Ca atare, este greșit raționamentul instanței de apel care a reținut că obligația de răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., ar fi absorbită în această ipoteză de obligația Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a achita prețul către chiriașul evins.

În concluzie, Înalta Curte a reținut că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă în cauză, sens în care a reformat decizia recurată, dispunând respingerea acțiunii reclamanților ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Potrivit art. 318 teza I C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale. Prin greșeală materială, în sensul textului de lege enunțat, se înțelege o greșeală procedurală, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale.

Prin contestația în anulare formulată, ale cărei motive au fost deja redate, contestatorii invocă, în realitate, greșeli de judecată, pretins a fi fost săvârșite de către instanța de recurs cu ocazia soluționării căii de atac. Mai precis, contestatorii critică, prin prezenta cerere, modalitatea în care a fost soluționat recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, susținând greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, raportat la dispozițiile Legii nr. 112/1995 care, în opinia contestatorilor, ar conduce la concluzia că are calitatea de vânzător, în contractul de vânzare-cumpărare a cărui ineficacitate constituie cauza evicțiunii, Statul Român, iar nu R.A.

R. Brașov, aspect neobservat de către instanța de recurs. Aceste critici nu se subsumează, însă, noțiunii de „greșeală materială”, în înțelesul art. 318 teza I C. proc. civ., ci vizează pretinse greșeli de judecată cu privire la aspectele menționate. Or, prin intermediul contestației în anulare nu se pot aduce critici care să tindă la reformarea deciziei instanței de recurs care, fiind o hotărâre irevocabilă în sensul art. 377 alin. (2) pct. 7 C. proc. civ., se bucură de putere de lucru judecat, conform art. 1200 pct. 4 și art. 1202 C. civ., și nu mai poate fi repusă în discuție pe aspectele judecate. În concluzie, susținerile contestatorilor nu se subsumează cerințelor art. 318 teza I C. proc.

civ., așa încât Înalta Curte va respinge contestația în anulare dedusă judecății, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii D.A. și D.R.L. împotriva deciziei civile nr. 4991 din data de 28 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 februarie 2013