ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4587/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4587/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 1 iulie

2011 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantele I.L.

și I.A.V. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru

ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la restituirea

prețului de piață al imobilului (apartamentul nr. x cu dependințe și teren

aferent) situat în București, sectorul 2, I.S.P.I.

În vederea stabilirii

competenței materiale a instanței de judecată, reclamantele au apreciat că

valoarea de piață a imobilului este de 200.000 euro.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) și art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009

pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989.

Prin Sentința nr.

1749 din 12 octombrie 2012 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice și cererea formulată de reclamante.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în raport de dispozițiile art. 50 alin. (2

1

)

și alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, că pârâtului Ministerul Finanțelor Publice i s-a conferit, în virtutea

legii, o legitimare procesuală pasivă specială, distinctă de calitatea de parte

în contractul desființat ori rămas fără efecte ca urmare a admiterii acțiunii

în revendicare și care nu derivă din această convenție, ci dintr-o prevedere

expresă și specială a unui act normativ reparator.

În acest context, s-a

apreciat că dispozițiile legale indicate consacră, în mod derogator de la

dreptul comun și de la regulile evicțiunii, legitimarea procesuală pasivă,

precum și responsabilitatea pe fond a unei instituții care nu a fost parte în

contractul desființat, astfel că tribunalul a constatat că este neîntemeiată

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice.

Pe fond, tribunalul a

reținut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 21 februarie 1997

reclamanții au achiziționat prin cumpărare de la Stat prin SC F. SA imobilul

(apartamentul nr. x cu dependințe și teren aferent) situat în București,

sectorul 2, I.S.P.I.

În luna august 1999,

soțul I.M. a decedat, astfel că moștenitoare a sa, alături de I.L., este și

fiica I.A.V., reclamantă în cauza de față.

Prin Decizia nr. 53R

din 30 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, pronunțată în recurs în Dosarul nr.

6573/1/2005 s-a admis acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului

de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997 și s-a hotărât anularea contractului

de vânzare-cumpărare asupra apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995,

ca urmare a încălcării unor dispoziții imperative a Legii nr. 112/1995.

Astfel, s-a stabilit

cu putere de lucru judecat asupra nerespectării prevederilor legale ale Legii

nr. 112/1995 prin decizia irevocabilă sus-menționată, în special având în

vedere preluarea nevalabilă de către stat a acestui bun, reaua-credință a

vânzătorului, lipsa diligențelor din partea cumpărătorilor la dobândirea

acestui imobil.

Prin raportare la

prevederile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat

că acțiunea nu este întemeiată.

Din dispozițiile

legale pe care reclamanții și-au întemeiat pretenția reprezentată de

restituirea prețului de piață al imobilului, tribunalul a reținut că au dreptul

la restituirea prețului de piață al imobilului numai foști chiriași cumpărători

în baza Legii nr. 112/1995 care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu

statul cu respectarea dispozițiilor legii menționate. Dimpotrivă, foștii

chiriași care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu eludarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 cu consecința că aceste contracte au fost

anulate nu pot solicita acordarea prețului de piață al imobilului. Aceștia au

dreptul doar la restituirea prețului actualizat plătit în temeiul contractului

de vânzare-cumpărare anulat. Soluția rezultă în mod evident din coroborarea

dispozițiilor art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu cele ale

art. 50 alin. (2) și (2

1

) din același act normativ.

În speța de față,

prima instanță a reținut că reclamanții nu se încadrează în ipoteza

reglementată de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, ci în cea prevăzută

de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece s-a hotărât anularea

contractului de vânzare-cumpărare asupra apartamentului cumpărat în baza Legii

nr. 112/1995, ca urmare a încălcării unor dispoziții imperative a Legii nr.

112/1995

Tribunalul a apreciat

că aceeași concluzie de respingere a acțiunii se impune și analizând prezenta

cerere din prisma prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care, reclamanții

beneficiau la momentul admiterii acțiunii în constatarea nulității absolute de

un bun actual în sensul acestui text, constând în contractul de

vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997, având ca obiect apartamentul nr. x cu

dependințe și teren aferent situat în București, sectorul 2, I.S.P.I., astfel

încât prin efectul Deciziei nr. 53R din 30 ianuarie 2007 a Curții de Apel

București, secția a IX-a civilă pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

pronunțată în recurs în Dosarul nr. 6573/1/2005, în planul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, reclamanții ar fi fost privați de acest

bun în sensul frazei a doua din primul alineat al art. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului (Velikovi și alții c. Bulgariei din 15 martie

2007).

Tribunalul a

constatat că sunt deplin aplicabile în prezenta cauză considerentele și

principiile Deciziei Costescu c. României din 3 martie 2009 și Tudor Tudor c.

României din 24 martie 2009, sub aspectul posibilității reclamanților de a

obține în dreptul intern o despăgubire pentru privarea de proprietate suferită

ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare.

Prin Decizia nr. 50A

din 14 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamante, reținându-se că sentința

apelată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie.

Astfel, conform art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit în conformitate cu standardele internaționale de evaluare.

În cauza de față,

prin Sentința civilă nr. 7911/2003 a Judecătoriei sectorului 2 București,

rămasă definitivă și irevocabilă, prin respingerea apelurilor și a recursurilor

declarate, a fost admisă acțiunea în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997, drept urmare a

constatării încălcării unor dispoziții imperative ale Legii nr. 112/1995.

Prin aceste hotărâri,

s-a stabilit astfel cu putere de lucru judecat că, în speță, contractul a cărui

nulitate se solicită a se constata, a fost încheiat la începutul anului 1997,

înainte de soluționarea cererii formulate de către reclamantă în temeiul Legii

nr. 112/1995 și că, pârâtele ar fi putut afla situația exactă a solicitării

reclamantei printr-o simplă verificare, prin intermediul vânzătorului, ele

cunoscând chiar situația formulării unei astfel de cereri.

De asemenea, prin

Decizia nr. 53/2007 de respingere a recursurilor declarate cu privire la

cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare în cauză,

s-a reținut că, înstrăinând apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost

încălcate prevederile acestei legi, și că recurentele nu pot fi considerate

dobânditori de bună-credință.

Așadar, reclamanții

nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, ci în cea prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cât

timp contractul de vânzare-cumpărare asupra apartamentului în cauză a fost

constatat nul, drept urmare a încălcării dispozițiilor imperative din Legea nr.

112/1995.

Instanța de apel a

reținut că, prin criticile formulate, practic apelantele au invocat

nelegalitatea hotărârii de constatare a nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare, ceea ce în fapt, nu este posibil, nemaiputându-se analiza

aspectele reținute deja, cu putere de lucru judecat.

Curtea de apel a mai

reținut că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii, ori străine de

natura pricinii, așa cum se pretinde de către apelante. Astfel, s-a arătat că

reclamantele se încadrează în dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, acestea având dreptul să primească prețul actualizat pentru imobilul

în cauză, iar în ceea ce privește acest preț, așa cum acestea au arătat chiar

în ședința publică de la 14 februarie 2013, o parte din prețul actualizat a

fost și primit de către reclamante, în baza unei alte hotărâri judecătorești.

A mai reținut curtea

de apel că instanța europeană a stabilit în Cauza Turcu contra României, că o

persoană aflată în situația reclamantelor, poate să solicite despăgubiri din

partea vânzătorului, în temeiul C. civ. pentru evicțiune, ori chemând în

garanție Statul în procesul intentat împotriva sa, ori prin introducerea unei

acțiuni separate în acest sens, această cale de atac fiind disponibilă atât în

teorie, cât și în practică, potrivit jurisprudenței naționale.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele I.A.V. și I.L.,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 din C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamantele au susținut că decizia recurată este lipsită

de fundament juridic, fiind dată cu aplicarea greșită a legii și cu încălcarea

legii, față de dispozițiile imperative din Legea nr. 1/2009 care reglementează

evicțiunea.

Recurentele au arătat

că soții I. au respectat Legea nr. 112/1995 la momentul cumpărării

apartamentului de la Statul Român, iar desființarea contractului de

vânzare-cumpărare reprezintă o naționalizare, în lipsa unei despăgubiri reale,

fiind contrară întregii legislații și practici a Curții Europene a Drepturilor

Omului.

S-a arătat că soții

I. au avut un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel că

le este aplicabilă legea reparatorie - Legea nr. 1/2009, având dreptul la

despăgubiri, la valoarea stabilită prin expertiză.

Recurentele au susținut

că instanțele nu au analizat un aspect determinant în ceea ce privește

legalitatea cumpărării apartamentului, față de ceea ce practica instanțelor a

statuat cu privire la buna-credință, anume data cumpărării, față de legislația

aplicabilă.

Au arătat că

contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 21 ianuarie 1997,

anterior datei de 4 februarie 1997, data intrării în vigoare a H.G. nr.

11/1997, astfel că soții I. au cumpărat în mod legal și cu bună-credință

apartamentul.

Al doilea motiv de

recurs invocat de recurente se referă la faptul că decizia recurată cuprinde

motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Astfel, cu toate că

se recunoaște dreptul reclamantelor la despăgubiri pentru bunul pierdut, le-a

fost respinsă acțiunea, precum și calea de atac a apelului, fără a exista o

coerență între argumentele care justifică soluția.

Instanța de apel a

făcut o interpretare a dispozițiilor legale și a motivelor de apel în afara

contextului acțiunii și a cererii de apel, fără a analiza cauza în concret, în

succesiunea actelor normative care s-au succedat, fără să aibă în vedere că

reclamantele au dreptul la despăgubiri în baza Legii nr. 1/2009.

Prin al treilea motiv

de recurs formulat, recurentele au arătat că decizia pronunțată în apel cuprinde

motive străine de natura pricinii, fiind interpretate greșit înscrisurile

deduse judecății, anume hotărârile judecătorești pronunțate în cauză, fiindcă

nu se reține în niciun dispozitiv al niciunei hotărâri reaua-credință.

Al patrulea motiv de

recurs se referă la faptul că instanțele anterioare, respingând cererea

reclamantelor, au încălcat dreptul acestora la despăgubiri pentru pierderea

bunului pe care l-au avut în proprietate - bun în sensul Convenției - fiindcă

au fost proprietari prin cumpărare de la Statul Român.

Recurentele au arătat

că au fost cumpărători de bună-credință, respectând legea în vigoare de la

momentul cumpărării apartamentului, iar titlul lor de proprietate s-a

consolidat și prin neatacarea acestuia cu acțiunea prevăzută de art. 45 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, astfel că actul lor de vânzare-cumpărare are forța

prevăzută de art. 45 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, așa cum a

fost modificată de Legea nr. 1/2009.

Instanța de apel

trebuia să admită apelul, iar pe fond cererea de chemare în judecată și

reclamantele să fie despăgubite integral, pentru bunul imobil de a cărui

proprietate au fost private.

Prin motivul cinci de

recurs, recurentele au arătat că acțiunea formulată în prezenta cauză este

perfect legală, temeinică și fundamentată juridic, iar instanța de fond trebuia

să o admită și să oblige pârâta la plata sumelor stabilite prin expertiza

încuviințată de instanță. Instanța de apel a preluat opinia instanței de fond,

pronunțând o hotărâre nelegală.

Singura concluzie cu

fundament juridic în prezenta cauză este aceea că recurentele-reclamante au

fost de totală bună-credință la cumpărarea apartamentului și trebuie să fie

despăgubite integral.

Al șaselea motiv de

recurs se referă la faptul că instanța de apel nu a analizat aspectele invocate

de reclamante privind împrejurarea că instanța de fond, cu toate că citează

jurisprudența, se abate de la dispozițiile imperative ale Convenției pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, precizate de

Protocolul nr. 11, Protocolul adițional și Protocoalele nr. 4, nr. 6, nr. 7,

nr. 12 și nr. 13.

Astfel, în condițiile

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, recurentele susțin că au

fost private de Statul Român de un bun, astfel că se impune ca prin remediile

propuse de stat să fie despăgubite integral.

Al șaptelea motiv de

recurs se referă la nesocotirea dreptului european, a jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului referitoare la ocrotirea dreptului de

proprietate, care este constantă în sensul celor solicitate de reclamante în

prezenta cauză, sens în care a fost invocată Hotărârea din 22 iunie 2004 a

Curții Europene în cauza Braniowski contra Poloniei.

De asemenea,

recurentele au susținut că au fost încălcate dispozițiile imperative ale Legii

nr. 1/2009 de către ambele instanțe, dispoziții care le îndreptățesc la o

despăgubire la prețul pieței, după standarde internaționale.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

În primul rând, se

constată că, deși recurentele-reclamante se prevalează de dispozițiile art. 304

pct. 8 din C. proc. civ. - interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății - un atare motiv de recurs nu poate fi reținut ca incident, față de

petitul din acțiunea introductivă.

Criticile formulate

nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la

interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, ci la greșita

interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a

deciziei.

Cât privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., se constată că sunt

neîntemeiate criticile formulate de recurente referitoare la faptul că decizia

recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Astfel, din considerentele

instanței de apel rezultă că motivele de fapt și de drept reținute de instanță

sunt coerente și în contextul acțiunii și al cererii de apel, justificând și

argumentând soluția pronunțată.

Celelalte critici

formulate prin cererea de recurs permit încadrarea în dispozițiile art. 304

pct. 9 din C. proc. civ., însă sunt nefondate.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 republicată, cu

modificările și completările ulterioare, "(1)Proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

(2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin

expertiză".

Potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, "cererile sau

acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de

chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar

potrivit art. 50 alin. (3) din același act normativ, "restituirea prețului

prevăzut la alin. (2) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995, cu modificările ulterioare".

Din interpretarea

sistematică a acestor dispoziții legale rezultă că sunt îndreptățiți la

restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare, numai proprietarii, ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în timp

ce proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu

eludarea Legii nr. 112/1995 și au fost anulate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului actualizat al

imobilelor.

Există așadar o

diferență de regim juridic semnificativă între contractele de vânzare-cumpărare

care au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă și cele care

nu au fost anulate.

În speță, prin

acțiunea formulată s-a solicitat restituirea prețului de piață al imobilului ce

a fost dobândit de reclamanți prin contractul de vânzare-cumpărare din 21

ianuarie 1997, a cărui nulitate absolută a fost constatată prin Sentința civilă

nr. 7911 din 17 decembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă

definitivă prin Decizia nr. 2477A din 19 noiembrie 2004 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie și irevocabilă,

prin Decizia nr. 53R din 30 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a

IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Prin urmare, în

condițiile în care împotriva Sentinței civile nr. 7911/2003 au fost exercitate

căile de atac, care au fost respinse, considerentele hotărârilor pronunțate de

instanțele de control judiciar nu puteau fi ignorate în prezenta cauză.

În cuprinsul acestor

hotărâri s-a reținut că imobilul în litigiu nu face parte din categoria celor

preluate cu titlu de către stat și, prin urmare, nu putea fi vândut în temeiul

Legii nr. 112/1995. Instanțele au constatat, de asemenea, pe baza probelor

administrate, că recurentele din prezenta cauză nu se pot prevala de buna lor

credință pentru a salva actul juridic de la sancțiunea nulității.

De aceea, în mod

corect, în fundamentarea soluției din prezenta cauză, instanțele anterioare

s-au raportat și la statuările cu putere de lucru judecat din procesul privind

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Preluând constatările

jurisdicționale din Decizia nr. 53/2007 pronunțată în recurs, referitoare la

reaua-credință a chiriașilor-cumpărători și nerespectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995 la încheierea contractului, curtea de apel a dat în mod corect

eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat al acestei hotărâri

irevocabile, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. raportat la art.

1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ.

Efectul pozitiv al

lucrului judecat, ca prezumție, vine să demonstreze modalitatea în care au fost

dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără

posibilitatea de a se statua diferit într-o nouă judecată.

Este ceea ce în mod

corect a făcut și curtea de apel care, raportându-se la considerentele deciziei

pronunțate în recurs, în litigiul de constatare a nulității contractului de

vânzare-cumpărare al reclamanților din prezenta cauză, a dat eficiență

prezumției de lucru judecat, pe baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată

chestiunea respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților și a poziției subiective a

acestora la momentul contractării.

Cum, în litigiul

anterior, în care reclamanții din prezenta cauză au fost părți, s-a statuat în

mod irevocabil că actul de vânzare-cumpărare al acestora a fost încheiat cu

încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cu rea-credință, statuările pe

acest aspect se impun în prezenta cauză cu valoarea unei prezumții absolute de

adevăr, nemaiputând fi combătute de către reclamanți.

Prin urmare, existând

o hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nulității contractului de

vânzare-cumpărare, prin care s-a reținut reaua lor credință la contractare și

încheierea contractului cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

recurentele-reclamante nu sunt îndreptățite la restituirea prețului de piață al

imobilului obiect al contractului anulat, întrucât nu este îndeplinită condiția

prevăzută în acest sens de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

republicată, aceea a încheierii contractului de vânzare-cumpărare desființat cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Din perspectiva

prevederilor din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei în

contextul cauzei pendinte, se constată că art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție impune ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului

la respectarea bunurilor să fie legală și că principiul legalității implică

existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și

previzibile.

S-a constatat astfel,

drept premisă a propriului raționament juridic, că ingerința în dreptul de

proprietate al recurentelor-reclamante este legală, deoarece a fost dispusă

printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, pronunțată cu respectarea normelor

procedurale instituite de către legiuitorul român. Instanța de apel a reținut

corect că pentru privarea bunului, partea poate obține o despăgubire, care este

prevăzută de lege, respectiv că reclamantele au dreptul să primească prețul

actualizat pentru imobilul în litigiu și că, de altfel, acestea au și primit o

parte din prețul actualizat, în baza unei alte hotărâri judecătorești.

Având în vedere

considerentele expuse, recursul reclamantelor apare ca nefondat și va fi

respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele I.A.V. și I.L. împotriva Deciziei

nr. 50A din 14 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 octombrie 2013.

Procesat de GGC - AS