ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4587/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 1 iulie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantele I.L. și I.A.V. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la restituirea prețului de piață al imobilului (apartamentul nr. x cu dependințe și teren aferent) situat în București, sectorul 2, I.S.P.I. În vederea stabilirii competenței materiale a instanței de judecată, reclamantele au apreciat că valoarea de piață a imobilului este de 200.000 euro.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Prin Sentința nr. 1749 din 12 octombrie 2012 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și cererea formulată de reclamante.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în raport de dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) și alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, că pârâtului Ministerul Finanțelor Publice i s-a conferit, în virtutea legii, o legitimare procesuală pasivă specială, distinctă de calitatea de parte în contractul desființat ori rămas fără efecte ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare și care nu derivă din această convenție, ci dintr-o prevedere expresă și specială a unui act normativ reparator. În acest context, s-a apreciat că dispozițiile legale indicate consacră, în mod derogator de la dreptul comun și de la regulile evicțiunii, legitimarea procesuală pasivă, precum și responsabilitatea pe fond a unei instituții care nu a fost parte în contractul desființat, astfel că tribunalul a constatat că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

Pe fond, tribunalul a reținut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 21 februarie 1997 reclamanții au achiziționat prin cumpărare de la Stat prin SC F. SA imobilul (apartamentul nr. x cu dependințe și teren aferent) situat în București, sectorul 2, I.S.P.I. În luna august 1999, soțul I.M. a decedat, astfel că moștenitoare a sa, alături de I.L., este și fiica I.A.V., reclamantă în cauza de față. Prin Decizia nr. 53R din 30 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pronunțată în recurs în Dosarul nr. 6573/1/2005 s-a admis acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997 și s-a hotărât anularea contractului de vânzare-cumpărare asupra apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a încălcării unor dispoziții imperative a Legii nr. 112/1995.

Astfel, s-a stabilit cu putere de lucru judecat asupra nerespectării prevederilor legale ale Legii nr. 112/1995 prin decizia irevocabilă sus-menționată, în special având în vedere preluarea nevalabilă de către stat a acestui bun, reaua-credință a vânzătorului, lipsa diligențelor din partea cumpărătorilor la dobândirea acestui imobil. Prin raportare la prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că acțiunea nu este întemeiată. Din dispozițiile legale pe care reclamanții și-au întemeiat pretenția reprezentată de restituirea prețului de piață al imobilului, tribunalul a reținut că au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului numai foști chiriași cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu statul cu respectarea dispozițiilor legii menționate.

Dimpotrivă, foștii chiriași care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 cu consecința că aceste contracte au fost anulate nu pot solicita acordarea prețului de piață al imobilului. Aceștia au dreptul doar la restituirea prețului actualizat plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare anulat. Soluția rezultă în mod evident din coroborarea dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cu cele ale art. 50 alin. (2) și (2 1 ) din același act normativ.

În speța de față, prima instanță a reținut că reclamanții nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, ci în cea prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece s-a hotărât anularea contractului de vânzare-cumpărare asupra apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a încălcării unor dispoziții imperative a Legii nr. 112/1995 Tribunalul a apreciat că aceeași concluzie de respingere a acțiunii se impune și analizând prezenta cerere din prisma prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care, reclamanții beneficiau la momentul admiterii acțiunii în constatarea nulității absolute de un bun actual în sensul acestui text, constând în contractul de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997, având ca obiect apartamentul nr. x cu dependințe și teren aferent situat în București, sectorul 2, I.S.P.I., astfel încât prin efectul Deciziei nr. 53R din 30 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pronunțată în recurs în Dosarul nr. 6573/1/2005, în planul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

reclamanții ar fi fost privați de acest bun în sensul frazei a doua din primul alineat al art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Velikovi și alții c. Bulgariei din 15 martie 2007). Tribunalul a constatat că sunt deplin aplicabile în prezenta cauză considerentele și principiile Deciziei Costescu c. României din 3 martie 2009 și Tudor Tudor c. României din 24 martie 2009, sub aspectul posibilității reclamanților de a obține în dreptul intern o despăgubire pentru privarea de proprietate suferită ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare. Prin Decizia nr. 50A din 14 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante, reținându-se că sentința apelată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie.

Astfel, conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit în conformitate cu standardele internaționale de evaluare. În cauza de față, prin Sentința civilă nr. 7911/2003 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin respingerea apelurilor și a recursurilor declarate, a fost admisă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997, drept urmare a constatării încălcării unor dispoziții imperative ale Legii nr. 112/1995.

Prin aceste hotărâri, s-a stabilit astfel cu putere de lucru judecat că, în speță, contractul a cărui nulitate se solicită a se constata, a fost încheiat la începutul anului 1997, înainte de soluționarea cererii formulate de către reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995 și că, pârâtele ar fi putut afla situația exactă a solicitării reclamantei printr-o simplă verificare, prin intermediul vânzătorului, ele cunoscând chiar situația formulării unei astfel de cereri. De asemenea, prin Decizia nr. 53/2007 de respingere a recursurilor declarate cu privire la cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare în cauză, s-a reținut că, înstrăinând apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost încălcate prevederile acestei legi, și că recurentele nu pot fi considerate dobânditori de bună-credință.

Așadar, reclamanții nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, ci în cea prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cât timp contractul de vânzare-cumpărare asupra apartamentului în cauză a fost constatat nul, drept urmare a încălcării dispozițiilor imperative din Legea nr. 112/1995. Instanța de apel a reținut că, prin criticile formulate, practic apelantele au invocat nelegalitatea hotărârii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce în fapt, nu este posibil, nemaiputându-se analiza aspectele reținute deja, cu putere de lucru judecat. Curtea de apel a mai reținut că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii, ori străine de natura pricinii, așa cum se pretinde de către apelante.

Astfel, s-a arătat că reclamantele se încadrează în dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acestea având dreptul să primească prețul actualizat pentru imobilul în cauză, iar în ceea ce privește acest preț, așa cum acestea au arătat chiar în ședința publică de la 14 februarie 2013, o parte din prețul actualizat a fost și primit de către reclamante, în baza unei alte hotărâri judecătorești. A mai reținut curtea de apel că instanța europeană a stabilit în Cauza Turcu contra României, că o persoană aflată în situația reclamantelor, poate să solicite despăgubiri din partea vânzătorului, în temeiul C. civ. pentru evicțiune, ori chemând în garanție Statul în procesul intentat împotriva sa, ori prin introducerea unei acțiuni separate în acest sens, această cale de atac fiind disponibilă atât în teorie, cât și în practică, potrivit jurisprudenței naționale.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele I.A.V. și I.L., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 din C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantele au susținut că decizia recurată este lipsită de fundament juridic, fiind dată cu aplicarea greșită a legii și cu încălcarea legii, față de dispozițiile imperative din Legea nr. 1/2009 care reglementează evicțiunea. Recurentele au arătat că soții I. au respectat Legea nr. 112/1995 la momentul cumpărării apartamentului de la Statul Român, iar desființarea contractului de vânzare-cumpărare reprezintă o naționalizare, în lipsa unei despăgubiri reale, fiind contrară întregii legislații și practici a Curții Europene a Drepturilor Omului.

S-a arătat că soții I. au avut un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel că le este aplicabilă legea reparatorie - Legea nr. 1/2009, având dreptul la despăgubiri, la valoarea stabilită prin expertiză. Recurentele au susținut că instanțele nu au analizat un aspect determinant în ceea ce privește legalitatea cumpărării apartamentului, față de ceea ce practica instanțelor a statuat cu privire la buna-credință, anume data cumpărării, față de legislația aplicabilă. Au arătat că contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 21 ianuarie 1997, anterior datei de 4 februarie 1997, data intrării în vigoare a H.G. nr. 11/1997, astfel că soții I. au cumpărat în mod legal și cu bună-credință apartamentul.

Al doilea motiv de recurs invocat de recurente se referă la faptul că decizia recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii. Astfel, cu toate că se recunoaște dreptul reclamantelor la despăgubiri pentru bunul pierdut, le-a fost respinsă acțiunea, precum și calea de atac a apelului, fără a exista o coerență între argumentele care justifică soluția. Instanța de apel a făcut o interpretare a dispozițiilor legale și a motivelor de apel în afara contextului acțiunii și a cererii de apel, fără a analiza cauza în concret, în succesiunea actelor normative care s-au succedat, fără să aibă în vedere că reclamantele au dreptul la despăgubiri în baza Legii nr. 1/2009.

Prin al treilea motiv de recurs formulat, recurentele au arătat că decizia pronunțată în apel cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind interpretate greșit înscrisurile deduse judecății, anume hotărârile judecătorești pronunțate în cauză, fiindcă nu se reține în niciun dispozitiv al niciunei hotărâri reaua-credință. Al patrulea motiv de recurs se referă la faptul că instanțele anterioare, respingând cererea reclamantelor, au încălcat dreptul acestora la despăgubiri pentru pierderea bunului pe care l-au avut în proprietate - bun în sensul Convenției - fiindcă au fost proprietari prin cumpărare de la Statul Român.

Recurentele au arătat că au fost cumpărători de bună-credință, respectând legea în vigoare de la momentul cumpărării apartamentului, iar titlul lor de proprietate s-a consolidat și prin neatacarea acestuia cu acțiunea prevăzută de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel că actul lor de vânzare-cumpărare are forța prevăzută de art. 45 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată de Legea nr. 1/2009. Instanța de apel trebuia să admită apelul, iar pe fond cererea de chemare în judecată și reclamantele să fie despăgubite integral, pentru bunul imobil de a cărui proprietate au fost private. Prin motivul cinci de recurs, recurentele au arătat că acțiunea formulată în prezenta cauză este perfect legală, temeinică și fundamentată juridic, iar instanța de fond trebuia să o admită și să oblige pârâta la plata sumelor stabilite prin expertiza încuviințată de instanță.

Instanța de apel a preluat opinia instanței de fond, pronunțând o hotărâre nelegală. Singura concluzie cu fundament juridic în prezenta cauză este aceea că recurentele-reclamante au fost de totală bună-credință la cumpărarea apartamentului și trebuie să fie despăgubite integral. Al șaselea motiv de recurs se referă la faptul că instanța de apel nu a analizat aspectele invocate de reclamante privind împrejurarea că instanța de fond, cu toate că citează jurisprudența, se abate de la dispozițiile imperative ale Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, precizate de Protocolul nr. 11, Protocolul adițional și Protocoalele nr. 4, nr. 6, nr. 7, nr. 12 și nr. 13. Astfel, în condițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, recurentele susțin că au fost private de Statul Român de un bun, astfel că se impune ca prin remediile propuse de stat să fie despăgubite integral.

Al șaptelea motiv de recurs se referă la nesocotirea dreptului european, a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la ocrotirea dreptului de proprietate, care este constantă în sensul celor solicitate de reclamante în prezenta cauză, sens în care a fost invocată Hotărârea din 22 iunie 2004 a Curții Europene în cauza Braniowski contra Poloniei. De asemenea, recurentele au susținut că au fost încălcate dispozițiile imperative ale Legii nr. 1/2009 de către ambele instanțe, dispoziții care le îndreptățesc la o despăgubire la prețul pieței, după standarde internaționale. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: În primul rând, se constată că, deși recurentele-reclamante se prevalează de dispozițiile art. 304 pct. 8 din C. proc.

civ. - interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății - un atare motiv de recurs nu poate fi reținut ca incident, față de petitul din acțiunea introductivă. Criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei. Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., se constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de recurente referitoare la faptul că decizia recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii. Astfel, din considerentele instanței de apel rezultă că motivele de fapt și de drept reținute de instanță sunt coerente și în contextul acțiunii și al cererii de apel, justificând și argumentând soluția pronunțată.

Celelalte critici formulate prin cererea de recurs permit încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., însă sunt nefondate. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare, "(1)Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

(2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză". Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, "cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar potrivit art. 50 alin. (3) din același act normativ, "restituirea prețului prevăzut la alin. (2) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale rezultă că sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, numai proprietarii, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în timp ce proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 și au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului actualizat al imobilelor.

Există așadar o diferență de regim juridic semnificativă între contractele de vânzare-cumpărare care au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă și cele care nu au fost anulate. În speță, prin acțiunea formulată s-a solicitat restituirea prețului de piață al imobilului ce a fost dobândit de reclamanți prin contractul de vânzare-cumpărare din 21 ianuarie 1997, a cărui nulitate absolută a fost constatată prin Sentința civilă nr. 7911 din 17 decembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2477A din 19 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie și irevocabilă, prin Decizia nr. 53R din 30 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Prin urmare, în condițiile în care împotriva Sentinței civile nr. 7911/2003 au fost exercitate căile de atac, care au fost respinse, considerentele hotărârilor pronunțate de instanțele de control judiciar nu puteau fi ignorate în prezenta cauză. În cuprinsul acestor hotărâri s-a reținut că imobilul în litigiu nu face parte din categoria celor preluate cu titlu de către stat și, prin urmare, nu putea fi vândut în temeiul Legii nr. 112/1995. Instanțele au constatat, de asemenea, pe baza probelor administrate, că recurentele din prezenta cauză nu se pot prevala de buna lor credință pentru a salva actul juridic de la sancțiunea nulității. De aceea, în mod corect, în fundamentarea soluției din prezenta cauză, instanțele anterioare s-au raportat și la statuările cu putere de lucru judecat din procesul privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Preluând constatările jurisdicționale din Decizia nr. 53/2007 pronunțată în recurs, referitoare la reaua-credință a chiriașilor-cumpărători și nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului, curtea de apel a dat în mod corect eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat al acestei hotărâri irevocabile, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. raportat la art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ. Efectul pozitiv al lucrului judecat, ca prezumție, vine să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit într-o nouă judecată.

Este ceea ce în mod corect a făcut și curtea de apel care, raportându-se la considerentele deciziei pronunțate în recurs, în litigiul de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților din prezenta cauză, a dat eficiență prezumției de lucru judecat, pe baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată chestiunea respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților și a poziției subiective a acestora la momentul contractării. Cum, în litigiul anterior, în care reclamanții din prezenta cauză au fost părți, s-a statuat în mod irevocabil că actul de vânzare-cumpărare al acestora a fost încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și cu rea-credință, statuările pe acest aspect se impun în prezenta cauză cu valoarea unei prezumții absolute de adevăr, nemaiputând fi combătute de către reclamanți.

Prin urmare, existând o hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare, prin care s-a reținut reaua lor credință la contractare și încheierea contractului cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, recurentele-reclamante nu sunt îndreptățite la restituirea prețului de piață al imobilului obiect al contractului anulat, întrucât nu este îndeplinită condiția prevăzută în acest sens de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, aceea a încheierii contractului de vânzare-cumpărare desființat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Din perspectiva prevederilor din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei în contextul cauzei pendinte, se constată că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție impune ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală și că principiul legalității implică existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile. S-a constatat astfel, drept premisă a propriului raționament juridic, că ingerința în dreptul de proprietate al recurentelor-reclamante este legală, deoarece a fost dispusă printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, pronunțată cu respectarea normelor procedurale instituite de către legiuitorul român.

Instanța de apel a reținut corect că pentru privarea bunului, partea poate obține o despăgubire, care este prevăzută de lege, respectiv că reclamantele au dreptul să primească prețul actualizat pentru imobilul în litigiu și că, de altfel, acestea au și primit o parte din prețul actualizat, în baza unei alte hotărâri judecătorești. Având în vedere considerentele expuse, recursul reclamantelor apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele I.A.V. și I.L. împotriva Deciziei nr. 50A din 14 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2013. Procesat de GGC - AS