ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1772/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1772/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea nr. 57/F din 17 mai 2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 6476/109/2012,

a fost respinsă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată

de inculpatul B.M.

Pentru a pronunța această soluție, instanța

a reținut că prin cererea formulată de inculpatul B.M s-a solicitat admiterea cererii

de liberare provizorie sub control judiciar, motivat de faptul că sunt

îndeplinite condițiile prev. de art. 160

2

C. proc. pen., că la

dosarul cauzei nu există date din care să rezulte că inculpatul va săvârși alte

infracțiuni sau ar încerca să influențeze martorii, experții sau probele din

dosar , dacă va fi pus în libertate.

Inculpatul a făcut referire la

hotărârile CEDO, relevante în materie și a depus la dosar acte în

circumstanțiere și hotărâri judecătorești în copie xerox.

Curtea de Apel, analizând cererea de

liberare provizorie sub control judiciar, a constatat că în cauză sunt

îndeplinite condițiile de admisibilitate în principiu, prevăzute de art. 160

6

alin. (2) C. proc. pen.

Procedând la examinarea pe fond a

cererii de liberare provizorie sub control judiciar, curtea de apel a apreciat că

temeiurile ce au determinat luarea măsurii arestării preventive subzistă, în

raport de disp. art. 143 C. proc. pen. rap. la art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

în baza cărora s-a dispus în cauză arestarea preventivă a inculpatului.

S-a constatat că probele

administrate în cauză, evaluate și de către instanța de fond, în hotărârea pronunțată,

justifică presupunerea că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care este

judecat.

Prin rezoluția nr. 8/P/2011 din data

de 24 februarie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție D.N.A. – Serviciul Teritorial Pitești a fost începută urmărirea penală

față de inculpatul B.M. pentru săvârșirea infracțiunilor de folosire a

influenței ori autorității în scopul obținerii pentru sine de bani sau de

foloase necuvenite în formă continuată, faptă prevăzută de art. 13 din Legea

nr. 78/2000, cu aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen.; spălare de bani în

formă continuată, faptă prevăzută de art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu

aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen. și constituire a unui grup infracțional

organizat, faptă prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, toate cu

aplic. disp. art. 33 lit. a) C. pen., reținându-se în fapt că, în anul 2009,

inculpatul C.G., împreună cu învinuiții B.G., P.A., P.V., C.V. și cu inculpații

B.M. și C.S., au constituit un grup infracțional organizat și bine structurat,

pe care cel dintâi l-a condus în perioada 2009 - 2011, cu scopul comiterii unor

infracțiuni de corupție și de spălare a banilor, în vederea obținerii de

beneficii financiare.

Astfel, acuzarea a stabilit, pe baza

probelor administrate până în prezent, că persoanele care erau îndreptățite să

beneficieze de drepturile conferite de Legea nr. 341/2004 au fost constrânse să

încheie contracte de reprezentare, prin care s-au obligat ca, după obținerea

drepturilor în baza aceste legi, să plătească asociației reprezentate de primul

inculpat – ce avea calitatea de secretar de stat în cadrul Secretariatului de

Stat pentru Problemele Revoluționarilor - diverse sume de bani, obținându-se în

acest fel suma de 9.453.390 lei, din care 2.470.000 lei au fost virați în

conturile personale ale inculpatului C.G., iar ulterior transferați în

conturile fiului său, C.G. - Ș.

Probele administrate până la acest

moment au fost în măsură a oferi indicii temeinice, din cele la care se referă

art. 68/1 C. proc. pen., că actele de reprezentare încheiate de către Asociația

Decembrie 1989 Metrou România - reprezentată de inculpatul C.G. - cu membrii

revoluționari au avut drept scop disimularea adevăratei naturi a provenienței

sumelor de bani, în realitate acești bani fiind încasați de inculpat și de ceilalți

acuzați, prin folosirea influenței ori autorității asupra membrilor

revoluționari, aceste sume fiind obținuți pentru aceste persoane, cât și pentru

alții.

Pentru a disimula adevărata natură a

provenienței sumelor de bani, au fost încheiate un număr de 54 de contracte de

împrumut, semnate de inculpatul G.C., ca reprezentant al asociației, prin care

ar fi fost dată spre împrumut suma totală de 5.500.000 lei unor membri

revoluționari, clauzele din contractele de împrumut fiind vădit neconforme cu

realitatea, întrucât majoritatea persoanelor care au semnat contractele își

primiseră deja drepturile în baza Legii nr. 341/2004.

Printre beneficiarii contractelor de

împrumut a fost și inculpatul B.M., care a obținut în acest fel suma de 300.000

lei, cu toate că până la acea dată beneficiase de obținerea indemnizațiilor

restante.

Prin ordonanța nr. 8/P/2011 din data

de 27 februarie 2012, a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de inculpatul

B.M., pentru săvârșirea infracțiunilor mai sus-menționate.

Arestarea preventivă a acuzatului

fost dispusă prin încheierea nr. 24/CC din 28 februarie 2012 a Tribunalului

Argeș, temeiul în baza căruia a fost luată această măsură față de inculpat

fiind cel prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

S-a reținut, de asemenea, că în

cauză sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

întrucât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului

este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatului nu

prezenta pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura și

gravitatea faptei, precum și împrejurările în care se presupune că inculpatul a

săvârșit infracțiunea.

În privința temeiniciei cererii, s-a

constatat că, deși sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 160

2

C.

proc. pen., o liberare provizorie sub control judiciar nu poate asigura o

realizare efectivă a scopului măsurii preventive, așa cum rezultă din disp.

art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

S-a mai apreciat că până în prezent nu

a fost depășită durata rezonabilă a unei detenții provizorii, având în vedere

circumstanțele concrete ale cauzei, existând indicii precise cu privire la un

interes public real care, fără a aduce atingere prezumției de nevinovăție, are

o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de

libertate.

Împotriva încheierii nr. 57/F din 17

mai 2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și

de familie, pronunțată în dosarul nr. 6476/109/2012, în termen legal, a declarat

recurs inculpatul B.M., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii

atacate și admiterea cererii de liberare provizorie sub control, judiciar.

Concluziile formulate de

reprezentantul parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt

al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri,

urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte, examinând recursul

declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei,

constată că acesta nu este fondat pentru considerentele ce urmează.

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate

împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la

infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica

sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la

judecată ori de la executarea pedepsei.

În alin. (2) al articolului

menționat, legiuitorul a arătat că scopul măsurile preventive poate fi realizat

și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau prin cauțiune.

Deși nu este o măsură preventivă,

liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare

a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind același

și anume buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.

Din analiza prevederilor art. 136 alin.

(2) C. proc. pen., coroborate cu cele ale art. 160

2

C. proc. pen.

rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se

cer a fi îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la

faptul că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a

persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a

doua condiție pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii în comiterea

căreia este bănuit inculpatul.

Sub acest aspect, potrivit disp.

art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control

judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor, săvârșite din culpă, precum și

în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii ce nu depășește 18 ani”.

Condiția negativă vizează comportamentul

inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.

Dispozițiile art. 160

2

C.

proc. pen., prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu una obligatorie

(legea folosește sintagma „se poate acorda”), inculpatul având doar o vocație la

beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată îndeplinirea

condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunității

lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.

Acordarea acestei facilități legale

nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocație, instanța

nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare în

orice situație.

Dimpotrivă, instanței i se cere prin

alin. (2) al art. 160

2

C. proc. pen., să verifice și să examineze existența

datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să

săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului, prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori

distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

În opinia instanței, expresia „date”

conținută în textul de lege anterior menționat nu se referă la existența unor

probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete

rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare,

la infracțiunea pretins a fi comisă, care să îndreptățească temerea, să o

justifice.

Prin urmare, instanței i se cere să

fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, iar pe de altă parte,

de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracțională.

Legea nu prevede care sunt acele

criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei

cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curți, instanța trebuie

să e raporteze la gravitatea faptei, la circumstanțele concrete ale cauzei, la

urmările produse, precum și la datele care caracterizează inculpatul.

Instanța poate refuza liberarea dacă

apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului

penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi

menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu

respectarea , pe toată durata procesului, a principiului proporționalității

între măsura preventivă și gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene

a Drepturilor Omului, în art.5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată

sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol,

are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii.

Punerea în libertate poate fi subordonată

unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege sensul dispoziției

enumerate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel,

s-a apreciat că este esențial, ca în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva

căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă

intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele

rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea

fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de

principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5

paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau

aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă

instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea unei

fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata

acesteia nu a depășit limita rezonabilă.

Raportând datele speței, dedusă

judecății la dispozițiile cuprinse în legea națională, corelate cu prevederile

art. 5 paragraf 3 din CEDO, Înalta Curte apreciază, astfel cum a dispus și

instanța de fond, că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit

inculpatului B.M., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel

cum este reglementat în art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se

menținerea măsurii arestării preventive.

Se reține, de asemenea, că

circumstanțele personale ale recurentului inculpat au fost avute în vedere de

către instanța de fond, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente

pentru a justifica punerea în libertate.

Pentru considerentele expuse,

apreciind încheierea atacată ca fiind legală și temeinică, în temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul B.M.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, în care se va include și onorariul apărătorului desemnat din oficiu,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M.

împotriva încheierii nr. 57/F din 17 mai 2012 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 6476/109/2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 25 mai 2012.