ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4218/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin sentința nr. 39 din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara a fost respinsă contestația reclamantului K.E.S. formulată în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Timiș împotriva hotărârii nr. 10596 din 8 iulie 2009 emisă de pârâtă. Pentru a pronunța această hotărâre instanța, investită cu soluționarea acțiunii introductive, a reținut că, prin hotărârea atacată, pârâta a respins cererea reclamantului de recunoaștere a calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000, întrucât nu a fost dovedită calitatea de persoană strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu. Analizând actele dosarului, Curtea a reținut că reclamantul s-a născut la data de 5 noiembrie 1940 în Arad, județul Arad, iar în anul 1944 reclamantul locuia împreună cu mama, bunica și fratele său în localitatea C., județul Timiș.

Reclamantul a susținut că la data de 2 august 1944 a părăsit teritoriul României, împreună cu familia sa, hotărând să se refugieze în Cehia datorită represaliilor la care erau supuși cetățenii de naționalitate germană de către forțele sovietice, însă instanța de fond a constatat că nu rezultă din nici un înscris ori alt mijloc de probă aflat la dosar că reclamantul a fost strămutat din motive etnice. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală. Reclamantul a arătat că s-a refugiat împreună cu familia sa în Cehia, localitatea P. și au locuit până la data de 13 septembrie 1945, când s-au reîntors acasă, în localitatea C., județul Timiș.

A susținut că a suferit persecuții din motive etnice și a prezentat în acest sens acte doveditoare. Intimata Casa Județeană de Pensii a Județului Timiș a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât nu rezultă că recurentul și familia acestuia au părăsit din motive etnice teritoriul României, nefiind justificat motivul pentru care au ajuns în Cehia și s-au reîntors în România, căci nu a fost în nici un mod dovedită persecuția de natură etnică. Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Potrivit prevederilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945 a suferit persecuții din motive etnice , aflându-se în una din situațiile prevăzute de lege, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate. De asemenea, potrivit art. 2 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul ordonanței, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice, această categorie incluzând și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat ori au făcut obiectul unui schimb de populație ca urmare a unui tratat bilateral.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat faptul că nu există la dosar niciun alt înscris ori declarație care să poată fi coroborată cu faptul reclamat. Înalta Curte a constatat că recurentul-reclamant nu a făcut dovada că îndeplinește condițiile de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, întrucât la data 2 august 1944, când recurentul pretinde că a fost nevoit să părăsească localitatea de domiciliu, datorită persecuțiilor la care era supusă familia sa, România era aliata Germaniei, astfel încât nu se pune problema persecuțiilor la care erau supuse persoanele de naționalitate germană.

Mai mult, din punct de vedere al evenimentelor istorice, raportându-ne la date și fapte concrete, armata română a întors armele împotriva Germaniei hitleriste la data de 23 august 1944, dată care nu poate fi contestată, astfel încât susținerea reclamantului că ar fi fost supus unor persecuții etnice, mai înainte de această dată nu poate fi primită și va fi respinsă ca nefondată, văzând actele și lucrările dosarului. Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de K.E.S. împotriva sentinței nr. 39 din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2010.