ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4114/2011

Deliberând, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., asupra contestației în anulare de față, reține următoarele:

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr.

3284 din 26 mai 2010, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 525 din 27 octombrie 2009 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pentru

motivele ce urmează:

Prin cererea de chemare

în judecată, reclamanții au indicat ca temei de drept prevederile art. 50 din Legea

nr. 10/2001, învederând instanței faptul că au încheiat cu Primăria Municipiului

București, prin mandatar SC H.N. SA, un contract de vânzare-cumpărare în baza Legii

nr. 112/1995, care, prin sentința civilă nr. 1739 din 05 februarie 1998 a Judecătoriei

Sectorului 1 București, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2025 din 06

februarie 2006, pronunțata de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a

fost desființat, constatându-se nulitatea acestuia; a fost admisă cererea formulată

de către numitul A.V. și au fost obligați reclamanții din prezenta cauză să lase

în deplina proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1, în cauză

operând principiul repunerii părților în situația anterioară. Conform acestui principiu,

tot ceea ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât

părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-ar

fi încheiat, iar acest lucru se poate face prin restituirea prestațiilor, respectiv,

prin restituirea lucrului de către cumpărător, și prin restituirea prețului de către

vânzător.

Potrivit art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul

la restituirea prețului actualizat al imobilelor, restituire ce se efectuează de

Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Astfel, în mod corect

instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor, față de prevederile legii speciale care statuează

și cu privire la persoana juridică obligată la restituirea prețului actualizat.

În mod corect instanța

de apel a reținut că art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 a fost introdus ulterior

promovării acțiunii – 26 martie 2008, prin Legea nr. 1/2009 care prevede că, în

situația în care au fost eludate prevederile legale, chiriașul are dreptul la restituirea

prețului actualizat [art. 50 alin. (2) din lege], iar în situația în care contractul

se anulează, dacă a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor acestei legi, el

are dreptul la restituirea prețului de piață [art. 50 alin. (2

1

) din

lege] conform standardelor internaționale de evaluare (art. 50

1

din lege),

în ambele situații, despăgubirile acordându-se de Ministerul Economiei și Finanțelor

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Ori, nulitatea absolută

a unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu încălcarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, constatată prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

are ca efect lipsirea în tot a actului juridic, de efectele în vederea cărora a

fost încheiat, din cauza nesocotirii dispozițiilor legale edictate pentru perfectarea

sa valabilă. Cum nulitatea operează cu efect retroactiv (ex tunc), principiul restabilirii

situației anterioare ce guvernează efectele nulității, impune restituirea prestațiilor

efectuate în baza actului desființat

.

Critica recurentului referitoare

la antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, conform art. 1337 și urm.

C. civ., de asemenea, urmează a fi înlăturată ca nefondată, întrucât premisa acestui

tip de răspundere (care este una contractuală), presupune valabilitatea contractului

de vânzare cumpărare și pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor

preferabile invocate de un terț asupra obiectului vânzării.

Cum dispozițiile art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată (forma de dinaintea modificării

prin Legea nr. 1/2009), prevăd că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor

Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, Înalta Curte constată că decizia recurată

este dată cu corecta aplicare a legii.

Este real că restituirea

prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum ce cârmuiește

efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între

părțile contractante, însă, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă

de la această regulă, instituind, prin textul anterior citat, o subrogație legală

a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului).

Această prevedere legală

își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a sumelor

încasate de vânzător (unitatea administrativ teritorială) cu titlu de preț de la

chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat

către aceștia, pentru cazul desființării contractului, în ambele situații - fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

Critica prin care se invocă

faptul că recurentul nu ar trebui să plătească întregul preț reactualizat, fără

a se ține seama de comisionul de 1% încasat de SC H.N. SA, este neîntemeiată, câtă

vreme art. 50 alin. (3) din Legea nr. 1/2009 reglementează restituirea prețului,

după caz, prețul de piață al imobilelor sau prețul actualizat plătit de chiriași,

în integralitatea sa, fără a se reține comisionul de 1% încasat de unitatea ce administra

bunul.

Ministerul Finanțelor

Publice, prin cererea formulată la 01 septembrie 2010, întemeiată pe dispozițiile

art. 318 C. proc. civ., a solicitat retractarea deciziei arătate cu motivarea că

instanța a omis să se pronunțe cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs în

susținerea căruia a adus mai multe argumente.

Astfel, decizia civilă

dată de instanța de apel este criticabilă și în ceea ce privește respingerea motivului

de apel privind obiecțiunile formulate de recurentul-pârât la raportul de expertiza

pe considerentul ca aceste obiecțiuni au fost respinse motivat „întrucât acestea

s-au referit la indicele de inflație aplicat”, fără însă a avea în vedere faptul

că tocmai acest aspect trebuia lămurit, ținând seama de faptul că legea prevede

că restituirea prețului se face conform Normelor metodologice de aplicare unitară

a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, potrivit cărora: „actualizarea

sumelor se va face prin aplicarea indicelui anual de inflație din anul plății la

anul introducerii acțiunii.”

Prin urmare, recurentul

a arătat, în mod clar, că expertul nu a ținut cont tocmai de aceste prevederi legale

la întocmirea expertizei, acesta fiind și motivul de apel, precum și motivul obiecțiunilor

formulate, respectiv aplicarea greșită a indicelui de inflație.

Având în vedere că prețul

plătit de către reclamanți în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30

septembrie 1996 a fost de 26.422.005 ROL, rezultă că suma obținută în urma reactualizării

prețului plătit cu indicele prețurilor de consum pentru perioada octombrie 1996-septembrie

2008, calculată în conformitate cu dispozițiile legale mai sus arătate, este în

cuantum de 577.188.699 ROL (57.718,87 RON) și nu în cuantum de 74.089 RON, cât a

fost calculată, cu nesocotirea legii, de către experta C.G. și însușită în mod greșit

de către instanța de fond și cea de apel.

Intimații, deși legal

citați, nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte, analizând

calea extraordinară de atac, o va respinge pentru argumentele ce succed.

Anularea unei decizii

pronunțată de instanța de recurs în temeiul art. 318 teza a II-a C. proc. civ. poate

fi dispusă numai dacă instanța nu a cercetat deloc una din criticile formulate de

recurent.

Instanța de recurs nu

este obligată să răspundă separat la fiecare dintre argumentele invocate, fiind

îndreptățită să răspundă printr-un considerent comun.

Contestatoarea susține,

în esență, că instanța nu a răspuns motivului de recurs referitor la modalitatea

de calcul a prețului plătit la achiziționarea bunului în temeiul Legii nr. 112/1995.

Or, din considerentele

deciziei rezultă că instanța a analizat această critică atunci când a dezvoltat

argumentele cu privire la dispozițiile art. 50 și 50

1

din Legea nr. 10/2001,

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 și art. 1337 C. civ., cu referire la restituirea

prestațiilor reciproce, mai precis a sumei ce urmează a fi restituită cumpărătorului.

Înalta Curte, pentru considerentele

ce preced, reținând că dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. nu sunt incidente

în cauză, va respinge contestația în anulare formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului

București împotriva deciziei nr. 3284 din 26 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 mai 2011.