ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 496/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 496/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Deliberând asupra cauzei
civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului
București la data de 23 noiembrie 2012, astfel cum a fost precizată la data de 13
martie 2013 și la data de 25 martie 2013, reclamanții P.A. și P.E.M.
au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice și au solicitat instanței
ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul art. 50
1
din
Legea nr. 10/2001, să oblige pârâtul să îi despăgubească cu suma de 175.161 euro
(echivalent în RON la data plății), reprezentând valoarea de piață a apartamentului
nr. 3 bis al imobilului din București, sector 2, str. A.R.
Prin încheierea de ședință
din data de 23 aprilie 2013, tribunalul a respins excepția prescripției
dreptului material la acțiune, reținând că dreptul reclamanților
la acțiune s-a născut la momentul la care au fost evinși, acesta fiind
cel al pronunțării deciziei civile nr. 7038 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat
în mod irevocabil acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al
imobilului.
Prin sentința civilă
nr. 73 din 21 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția V-a civilă,
a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, și a obligat pârâtul
la plata sumei de 84.166 euro (echivalent în RON la data plății), reprezentând
prețul de piață al apartamentului nr. 3 bis al imobilului din București, str. A.R.,
sector 2, precum și la 800 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această
sentință, tribunalul a reținut că, din verificarea hotărârilor judecătorești
depuse la dosar, rezultă că acțiunea în constatarea nulității absolute
a contractului de vânzare cumpărare prin care, în baza dispozițiilor Legii
nr. 112/1995, reclamanții au dobândit proprietatea apartamentului nr. 3 bis
al imobilului din str. A.R., sector 2, a fost în mod irevocabil respinsă, reținându-se,
printre altele, că ambele părți au fost de bună credință la încheierea
actului.
Prin urmare, este îndeplinită
prima condiție impusă de art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 pentru a se restitui
cumpărătorului prețul de piață al imobilului.
Și cea de a doua condiție,
aceea a desființării contractului de vânzare cumpărare, este îndeplinită, interpretarea
noțiunii de desființare fiind făcută chiar de legiuitor la art. 20 pct. 21 din Legea
nr. 10/2001.
Tribunalul a apreciat
că valoarea de înlocuire nu poate fi decât aceea de la momentul soluționării
prezentei cauze și nu aceea de la momentul la care a fost soluționată
irevocabil acțiunea în revendicare, întrucât acordarea unei sume care depășește
valoarea de piață de la acest moment, când prețurile imobilelor au scăzut
față de cele din anul 2012, ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză.
Împotriva acestei sentințe
au declarat apel atât reclamanții P.A. și P.E.M., cât și pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 347A din 10 septembrie 2014,
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins, ca nefondate ambele
apeluri.
În ceea ce privește apelul
formulat de pârât, instanța de apel a reținut că nu pot fi primite criticile
referitoare la greșita respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune,
deoarece momentul de la care începe să curgă termenul general de prescripție de
trei ani nu este data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, ci data rămânerii
irevocabile a deciziei civile nr. 1523 din 02 octombrie 2008 a Tribunalului București
prin care reclamanții au fost evinși.
Concluziile care se desprind
din alin. (3) al art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt în sensul că legea specială,
Legea nr. 10/2001, a înțeles să acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Economiei
și Finanțelor în toate pricinile privind fie restituirea prețului actualizat, fie
a prețului de piață al imobilului către chiriașii care au dobândit imobile prin
cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 și care au pierdut posesia acestora.
Cât timp legea specială
în materia imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989, Legea nr. 10/2001, stabilește în mod expres cui trebuie adresată cererea având
ca obiect restituirea prețului imobilului, dispozițiile sale se aplică cu prioritate
în raport de dreptul comun, respectiv față de art. 1337 și urm. C. civ., care reglementează
materia evicțiunii și conform căruia persona care are obligația de a restitui prețul
plătit de cumpărătorul evins este vânzătorul.
Curtea de apel a constatat
că și ultimul motiv de apel privind obligarea apelantului – pârât la plata cheltuielilor
de judecată este neîntemeiat deoarece, ca parte căzută în pretenții, în temeiul
dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., pârâtul datorează intimaților – reclamanți
cheltuielile de judecată efectuate în cauză.
În ceea ce privește
apelul formulat de către reclamanți, instanța de apel a apreciat că acesta
este neîntemeiat, întrucât:
Legea nr. 10/2001 care
stabilește în mod expres cui trebuie adresată cererea având ca obiect restituirea
prețului imobilului, cine efectuează plata și în ce temei se aplică cu prioritate
în raport de dreptul comun, respectiv față de art. 1337 și urm. C. civ.
Din examinarea art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, a art. 50.3 și a art. 50^1.1 din Normele metodologice
de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, rezultă
că Ministerul de Finanțe este obligat să plătească valoarea de circulație a imobilului
astfel cum aceasta este stabilită de către instanța de judecată pe baza probelor
administrate (expertize).
Prin urmare, valoarea
de înlocuire nu poate fi decât aceea de la momentul soluționării cauzei și nu aceea
de la momentul la care acțiunea în revendicare a fost soluționată irevocabil.
Împotriva acestei decizii,
în termen legal au declarat și motivat recurs atât reclamanții P.A. și P.E.M.,
cât și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Reclamanții Recurs
P.A. și P.E.M. formulează următoarele critici de nelegalitate, pe care le întemeiază
pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Instanța de apel a apreciat
în mod greșit textele legale cuprinse în Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 250/2007,
așa cum au fost modificate prin H.G. nr. 923/2010.
Nicăieri în aceste texte
legale nu se prevede momentul la care trebuie stabilită valoarea prețului de piață
pentru apartamentele în a căror drept de proprietate diferite persoane au fost evinse.
Când textele legale nu
prevăd aceste aspecte, vidul legislativ trebuie completat cu prevederile generale
din C. civ., respectiv cu art. 1344 C. civ. și art. 1701 noul C. civ.
Scopul art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 este acela de a crea posibilitatea cumpărătorului de a înlocui
bunul imobil cu unul de aceeași valoare și, cum Ministerul Finanțelor nu își îndeplinește
obligația de bunăvoie (așa cum ar fi normal, adică imediat după evingere),
ci doar ca urmare a obligării sale printr-o hotărâre judecătorească, este evident
ca prețul de piață cu care va fi despăgubit cumpărătorul trebuie sa fie cel de la
data evingerii sale.
Mai mult, prezenta acțiune
a fost promovată imediat după data evingerii - evingerea s-a produs la data de 15
noiembrie 2012, iar acțiunea a fost introdusă la data de 23 noiembrie 2012. Cum
acțiunea introdusă reprezintă o punere în întârziere a debitorului obligației, și
cum debitorul obligației nu și-a îndeplinit-o de bună voie, este și mai mult necesar
ca data evingerii să fie data de referință pentru stabilirea valorii despăgubirii.
Pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice critică hotărârea instanței de apel pentru următoarele motive,
întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
a. Instanța de apel
a soluționat în mod eronat excepția prescripției dreptului material la acțiune
al reclamanților.
Astfel, Legea nr. 1/2009
pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, prin introducerea unui nou
articol, respectiv art. 50
1
, a reglementat și dreptul proprietarilor
ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor
Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile, de a obține restituirea prețului de piața al imobilului, stabilit conform
standardelor internaționale de evaluare.
Acest act normativ a fost
publicat în M. Of., Partea l nr. 63/03.02.2009 și a intrat în vigoare la data de
06 februarie 2009
Prin urmare, dreptul cumpărătorilor
evinși de a cere restituirea prețului plătit pentru imobilul în litigiu s-a
născut la data la care actul normativ mai sus menționat a intrat în vigoare (06
februarie 2009), acest drept fiind supus termenului general de prescripție prevăzut
de Decretul nr. 167/1958 (lege aplicabilă în prezentul litigiu).
b. Hotărârea instanței
de apel este criticabilă în ceea ce privește menținerea obligării Ministerului Finanțelor
Publice la plata prețului de piață al imobilului, fără a avea în vedere
dispozițiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres și limitativ situațiile în
care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului
de piața plătit de către chiriași.
Astfel, pentru a fi aplicabile
dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și pentru ca Ministerul Finanțelor
Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piața plătit de chiriași
în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere
să fie întrunite cumulativ două condiții și anume: încheierea contractelor de vânzare
cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și
ca aceste contracte de vânzare cumpărare să fi fost desființate printr-o hotărâre
judecătorească definitivă și irevocabilă.
Condiția privind
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 nu este îndeplinită, întrucât preluarea
imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel ca dispozițiile Legii
nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză.
Nerespectarea dispozițiilor
Legii nr. 112/1995 de către reclamanți rezidă în faptul că urmărind să încheie un
contract de vânzare cumpărare aveau obligația de a cunoaște care este titlul de
proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărătoare
al unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligențe
pentru a afla situația juridică a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligențe
ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără
titlu valabil și prin urmare nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.
În plus, în speța de față
s-a statuat prin hotărâre judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a
realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente
și, prin urmare, încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995.
Nici cea de-a doua condiție
prevăzută imperativ de lege nu este îndeplinită deoarece deposedarea reclamanților
de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni
în revendicare, contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza prevederilor Legii
nr. 112/1995 între reclamanți și Primăria Municipiului București nefiind anulat
printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
c. În mod eronat instanța
a menținut plata cheltuielilor de judecată în sarcina pârâtului, atâta timp cât
nu se poate reține o culpă procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, care
nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență și care nu se face vinovat
de declanșarea litigiului.
Înalta Curte urmează să
admită recursurile declarate, să caseze decizia recurată și să trimită cauza
spre rejudecare aceleiași instanțe pentru următoarele considerente:
Este necontestat în prezentul
litigiu că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1997, încheiat
în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului București, prin mandatar
SC R. SA, reclamanții P.A. și P.E.M. au dobândit dreptul de proprietate asupra
apartamentului nr. 3 bis situat în București, str. A.R., sector 2.
Prin sentința civilă
nr. 1523 din 02 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a
civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 183A din 21 februarie 2011 a Curții
de Apel București, secția a III-a civilă, și irevocabilă prin decizia
nr. 7038 din 15 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă
și de proprietate intelectuală, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul
Ț.V.F. și au fost obligați pârâții P.A. și P.E.M. să lase reclamantului
în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul dobândit prin contractul
de vânzare-cumpărare din 28 ianuarie 1997.
Restituirea prețului achitat
în temeiul unui contract de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995
către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiție, dreptul de proprietate
asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50-50
1
din
Legea nr. 10/2001, legea distingând între situația contractelor încheiate cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995 și cea a contractelor încheiate cu eludarea dispozițiilor
acesteia.
În cauza de față,
curtea de apel a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea
prețului de piață al apartamentului nr. 3 bis situat în str. A.R., sector
2, București. În ceea ce privește cuantumului acestui preț, instanța
de apel a confirmat soluția primei instanței în sensul că valoarea apartamentului
la a cărei restituire sunt îndreptățiți reclamanții este cea de la
momentul efectuării expertizei în prezenta cauză (14 octombrie 2013), iar nu cea
de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care reclamanții au pierdut
proprietatea asupra imobilului (15 noiembrie 2012).
Curtea de apel și-a
întemeiat soluția adoptată în privința momentului la care urmează a fi
evaluat apartamentul în litigiu pe prevederile art. 50
1
din Legea
nr. 10/2001, art. 50.3 și art. 50^1.1 din H.G. nr. 250/2007 prin care au fost
aprobate Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Aceste prevederi legale
stipulează că prețul de piață al imobilelor urmează a fi stabilit prin
expertiză, conform standardelor internaționale de evaluare, și că această
expertiză va fi dispusă de instanța de judecată.
Însă, niciuna dintre părți
nu a contestat în cauză că evaluarea apartamentului urmează a se face pe baza unei
expertize dispuse de instanță și care urmează a avea în vedere standardele
internaționale de evaluare. Chestiunea de drept asupra căreia părțile
au puncte de vedere diferite este aceea a datei la care urmează să se raporteze
expertiza: data întocmirii raportului de expertiză sau data la care foștii
proprietari ai imobilelor dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995 au pierdut dreptul
de proprietate asupra apartamentelor.
Or, nicăieri în cuprinsul
dispozițiilor legale citate de instanța de apel nu este prevăzută această
dată. De aceea, nu se poate deduce, așa cum a procedat instanța de apel,
că prevederile legale pe care le-a menționat în cuprinsul deciziei recurate
susțin concluzia că data la care urmează a fi evaluat apartamentul în litigiu
este data efectuării raportului de expertiză.
Cât timp, interpretarea
textelor legale indicate în cuprinsul hotărârii recurate nu conduce la soluția
adoptată de curtea de apel, în măsura în care aprecia că valoarea apartamentului
la a cărei restituire sunt îndreptățiți reclamanții este cea de la
data întocmirii raportului de expertiză, instanța de apel avea obligația
de a justifica dezlegarea la care s-a oprit în privința momentului la care
urmează a fi făcută evaluarea apartamentului.
Aceasta, cu atât mai mult
cu cât, reclamanții au susținut prin motivele de apel că data la care
urmează a fi stabilită valoarea apartamentului în litigiu este data rămânerii irevocabile
a hotărârii prin care au pierdut proprietatea și posesia imobilului. Or, curtea
de apel nu a înlăturat argumentat aceste critici ale reclamanților, ci s-a
oprit la o soluție contrară, pe care însă a justificat-o prin texte de lege
care nu reglementează chestiunea de drept în discuție.
Prin urmare, în temeiul
art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta
Curte va admite recursurile declarate în cauză, va casa decizia recurată și
va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel.
Cu ocazia rejudecării
cauzei, instanța de apel va stabili, prin interpretarea normelor aplicabile,
care este data în raport cu care se stabilește valoarea apartamentului în litigiu,
răspunzând susținerilor părților formulate în acest sens.
Înalta Curte nu va analiza
recursul declarat de pârât, ci îl va admite formal, urmând ca aspecte invocate de
această parte să fie avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate
de reclamanții P.A. și P.E.M. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva
deciziei civile nr. 347 A din 10 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția
a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Casează decizia recurată
și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 19 februarie 2015.