ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1838/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1838/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursurilor
de față;
Prin cererea
înregistrată sub nr. 4081/83/2005 pe rolul Tribunalului Satu-Mare, secția comercială
și de contencios administrativ, reclamanta SC B.T. SRL a chemat în judecată pe
pârâtul K.T. solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța pârâtul să
fie obligat la plata sumei de 1.266.287.885 lei reprezentând debite neachitate,
penalități de întârziere și dobândă legală, calculate până la data de 15 august
2005.
Ulterior reclamanta a
solicitat introducerea in cauză și a pârâtei K.D.
Pârâtul K.T. a
formulat cerere reconvențională solicitând instanței ca prin sentința ce o va
pronunța să o oblige pe pârâtă să încheie contractul autentic de
vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 100 situat în București, la prețul de
74.000 lei, în caz contrar hotărârea să țină loc de act autentici de
vânzare-cumpărare; să fie obligată pârâta la încheierea unui contract de
cesiune pentru un nr. de 11.200 mii de acțiuni deținute de către pârâtă la SC C.
SA Satu-Mare, iar în caz contrar să pronunțe o hotărâre care să țină loc de
contract de cesiune; să constate că pârâta le datorează suma de 150.000 lei reprezentând
cota din profitul grupului de firme B.T. SRL București, cota din profitul
sucursalei Satu-Mare a SC B.T., comisionul de succes cuvenit pentru încheierea
contractului de asociere în participațiune dintre SC B.T. SRL București și
Primăria Satu-Mare pentru construirea obiectivului „I. Satu-Mare”, pe o
suprafață de 13.000 mp.
Prin sentința civilă
nr. 2833/LC/20 decembrie 2006 a Tribunalului Satu-Mare, secția comercială și de
contencios administrativ, a fost disjunsă cererea principală formulată de
reclamanta SC B.T. SRL de cererea reconvențională formulată de pârâtul K.T.
Împotriva acestei
sentințe au declarat apel K.T. și K.D. iar prin decizia nr. 19/C din 6 martie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a fost anulat
apelul, ca netimbrat.
Recursul declarat de
pârâții K.T. și K.D. împotriva acestei decizii, a fost respins prin decizia nr.
3144 din 16 octombrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
comercială, în dosarul nr. 336/35/2007.
Ca urmare, cererea
reconvențională formulată de către reclamanții reconvenționali K.T. și K.D. a
fost înregistrată sub nr. 8082/83/2006 pe rolul Tribunalului Satu-Mare, secția comercială
și de contencios administrativ.
Prin sentința
comercială nr. 215/LC din 7 mai 2009 a Tribunalului Satu-Mare, secția comercială
și de contencios administrativ, a fost respinsă cererea reclamanților.
Pentru a se pronunța
astfel, prima instanță a reținut, în esență, că din probele administrate nu a
rezultat că pârâta s-ar fi obligat să înstrăineze imobilul din litigiu către
reclamanți, în contabilitatea societății pârâte nefiind evidențiată nicio sumă
cu titlu de preț pentru respectivul apartament, tranzacția invocată de către
reclamanți neavând la bază o hotărârea a AGA a SC B.T. SRL București, persoană
fizică B.S. nedovedind că acesta a fost mandatat expres de către pârâtă să
încheie actul respectiv.
În ce privește
celelalte capete de cerere s-a reținut că nu au fost dovedite.
Împotriva încheierii
din 7 februarie 2008 a Tribunalului Satu-Mare dată în dosarul nr. 8082/83/2006,
au formulat recurs reclamanții, iar prin decizia nr. 273/COM din 30 iunie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost
respins recursul, ca inadmisibil.
Împotriva sentinței
215/LC din 7 mai 2009 a Tribunalului Satu-Mare, au declarat apel reclamanții.
Prin decizia nr. 87/A-C/28
septembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ
și fiscal, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a
apelantei K.D.; a fost respins apelul formulat de către aceasta; a fost admis
apelul declarat de către K.T. a fost schimbată în parte sentința apelată; a fost
admisă în parte cererea formulată de reclamantul K.T. împotriva pârâtei SC B.T.
SRL; a fost obligată pârâtă să încheie cu reclamantul un contract autentic de
vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul situat în București, sector 1,
înscris în C.F. nr. 20509 București sector 1 sub nr. top 55/100, în caz contrar
hotărârea urmând să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare; a fost
obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 80.000 lei reprezentând cota
din profitul grupului de firme B.T. SRL București; au fost menținute celelalte
dispoziții ale sentinței; a fost obligată intimata SC B.T. SRL la 10862 lei
cheltuieli de judecată către reclamantul K.T.
Pentru a se pronunța
astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
În ce privește
excepția lipsei calității procesuale active a apelantei K.D. aceasta este
întemeiată deoarece, acțiunea reconvențională ce a fost disjunsă din dosarul
nr. 4081/2005 al Tribunalului Satu-Mare a fost formulată doar de K.T.
În ce privește fondul
cauzei s-a reținut că prin înscrisul intitulat „declarație” numitul B.S.,
acționar al pârâtei, a declarat că a primit suma de 680.000.000 lei de la
reclamantul K.T., reprezentând contravaloarea apartamentului nr. 101 situat în
București sector 1 precizându-se că actul de vânzare-cumpărare se va încheia la
cererea reclamantului, oricând în semestrul doi a anului 2002, acest înscris
purtând și ștampila SC B.T. SRL.
Dat fiind faptul că
numitul B.S. a devenit administrator unic al pârâtei, fiind și acționar
majoritar cu o cotă de 93,74% din capitalul social și că această înțelegere a
fost încheiată după dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului de
către societatea pârâtă, rezultă că înțelegerea părților a fost în sensul de a
se înstrăina apartamentul deținut de către pârâtă în București, sector 1,
pentru suma de 680.000.000 lei, fiind întrunite elementele de validitate
prevăzute de art. 946-948 C. civ.
În ce privește
numărul de apartament s-a reținut că doar din greșeală s-a trecut nr. 101,
deoarece, din înscrisurile aflate la dosar rezultă că pârâta a deținut în
proprietate apartamentul nr. 100 și nu nr. 101, iar reclamantul a folosit
apartamentul cu nr. 100 și nu cel cu nr. 101.
În ce privește lipsa
unei autorizări prealabile a AGA a societății pârâte, s-a reținut că nu era
necesară o astfel de hotărâre, deoarece potrivit art. 70 din LSC
administratorii pot îndeplinii toate operațiunile cerute pentru aducerea la
îndepliniri a obiectului de activitate al societății, inclusiv acte juridice
încheiate cu terții.
Referitor la plata
prețului, din înscrisul intitulat declarație rezultă că B.S. ar fi primit suma
de 680.000.000 lei, la interogatoriu acesta recunoscând că a scris și semnat
actul, deși a contestat că nu a primit suma de bani, fără însă a justifica ce
anume l-a determinat să semneze respectivul înscris în condițiile în care nu ar
fi încasat bani.
Împrejurarea că
respectiva sumă de bani nu a fost înregistrată în documentele contabile ale
societății pârâte, nu are relevanță, devreme ce banii au fost predați
reprezentantului legal al societății, acesta având obligația să-i înregistreze
în contabilitatea societății.
În ce privește cota
parte din profitul firmei la care reclamantul ar fi fost îndreptățit s-a
reținut că, din probele administrate, a rezultat că reclamantul a fost angajat
la data de 15 iunie 2001 în calitate de director general al pârâtei cu un
salariu lunar de 18.500.000 lei însă, deși nu a existat o înțelegere scrisă,
exista o înțelegere verbală în sensul că directorii și administratorii firmelor
ce făceau parte din cadrul grupului B. beneficiau de o cotă parte din profitul
firmelor de care răspundeau, cotă parte ce era cuprinsă între 10 și 20% din
profit.
Cum din probe a
rezultat că reclamantul a solicitat firmei acordarea sumei de 800.000.000 lei,
însă societatea pârâtă, deși i-a livrat materiale de construcție în contul
acestei sume, totuși i-a facturat aceste materiale, s-a reținut că societatea
pârâtă îi datorează suma de 80.000 lei, în baza art. 969 C. civ., reprezentând
cota parte din profitul grupului de firme la care a fost director general.
În ce privește
cererile privind plata comisionului de succes privind construirea obiectivului
„I. Satu-Mare” și respectiv cesiunea unui nr. de 11200 acțiuni deținute de
către pârâtă la SC C.M.T. SA, s-a reținut că acestea sunt neîntemeiate, nefiind
dovedite.
Referitor la
deducerea din suma pe care pârâta o datorează reclamantului, a contravalorii
materialelor de construcție achiziționate, s-a reținut că aceasta a rămas fără
obiect, deoarece, din procesul-verbal de distribuire a prețului din 10 mai 2010
încheiat în dosarul execuțional nr. 56/2008 al BEJ D.G.R. rezultă că pârâta l-a
executat silit pe reclamant recuperând suma pe care acesta o datora.
Împotriva acestei
decizii au formulat recurs atât reclamantul K.T. cât și pârâta SC B.T. SRL.
I. În recursul său
reclamantul K.T. a adus următoarele critici deciziei recurate.
În mod greșit
instanța de apel a respins capetele de cerere privind cota din profit și
comisioane de succes, pe considerentul că aceste clauze nu au fost specificate
în contractul de muncă, forma scrisă nefiind o condiție
ad validitatem
a
obligației, existența clauzei fiind dovedită prin declarațiile a doi martori.
La fel de greșită
este și soluția cu privire la cesiunea unui nr. 11200 de acțiuni deținute de către
pârâtă la SC C.M.T. SA, și în această situație obligația nu trebuia să fie
dovedită printr-un contract formal, convenția fiind dovedită tot prin
declarațiile a doi martori.
Deși pârâta a fost
obligată la plata sumei de 80.000 lei reprezentând cota parte din profit, nu a
fost obligată și la plata dobânzilor legale de la data la care respectiva sumă
era datorată.
În mod greșit s-a
respins capătul de cerere privind deducerea contravalorii materialelor de
construcție, pe motiv că pârâta a executat această sumă în dosarul execuțional
nr. 56/2008 al BEJ D.G., deoarece executarea silită a fost anulată pe calea
contestației la executare.
II. În recursul său
pârâta SC B.T. SRL a adus următoarele critici deciziei recurate.
Instanța de apel a
interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul
lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Astfel, în mod
eronat, a reținut instanța de apel că înscrisul intitulat „declarație”
reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare, cu privire la
apartamentul nr. 100 situat în București.
Această concluzie a
fost reținută datorită neobservării probelor administrate în cauză, respectiv a
contractului de închiriere nr. 87 din 22 ianuarie 2002, a contractului de închiriere nr. 15/2003, și a contractului nr. 2 din 22 septembrie 2003
încheiat între pârâtă și SC C.C.P. SRL, acte din care se poate trage concluzia
că reclamantul nu s-a considerat proprietar al apartamentului respectiv,
devreme ce a încheiat, ulterior datei pretinse ca fiind cea a încheierii
contractului de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, respectivele
contracte.
Mai mult, chiar dacă
actul intitulat „declarație” ar fi fost semnat cu intenția de a produce efecte
juridice, acesta a devenit caduc odată cu semnarea contractului de
vânzare-cumpărare nr. 2 din 22 septembrie 2003, acesta fiind semnat de către
reclamant în numele și pentru SC C.C.P. SRL.
Recurenta pârâtă
susține însă că și acest din urmă contract este nul absolut, deoarece nu sunt
îndeplinite condițiile de fond și de formă cerute de lege, acesta nefiind
încheiat în formă autentică, așa cum ar fi trebuit, dat fiind faptul că cele
două părți erau societăți comerciale.
De altfel, datorită
faptului că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de plată a prețului, pârâta
a sancționat această stare de fapt, prin stornarea facturii fiscale nr. 2445676
din 29 noiembrie 2003.
Hotărârea
instanței de apel este lipsită de temei legal și da fost dată cu încălcarea și
aplicarea greșită a legii.
Astfel, prin cererea
introductivă reclamantul nu a solicitat stabilirea naturii juridice a
documentului intitulat „declarație”, însă instanța de apel a stabilit că acesta
reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare.
Se mai susține de
către societatea pârâtă că, în mod greșit, instanța de apel a admis proba cu
martori pentru dovedirea convenției privind plata sumei de 80.000 lei,
reprezentând cotă din profitul grupului de firme B.T., încălcând astfel
dispozițiile art. 1191 alin. (1) C. civ. și ale art. 55 C. com.
Reclamantul nu a fost
niciodată angajat al grupului de firme, ci doar al SC B.T. SRL.
Analizând decizia
recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că
ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează.
I. Cu privire la recursul
reclamantului K.T.:
Primele două
critici nu pot fi reținute, deoarece, acestea vizează netemeinicia deciziei
recurate, instanța de apel reținând că respectivele capete de cerere, cele
vizând cota parte din profit, comisionul de succes și cesiunea unui nr. 11200
acțiuni deținute de către pârâtă la SC C.M.T. SA, nu au fost dovedite.
Recurentul-reclamant
susține că această soluție este greșită, deoarece din probele administrate în
cauză, respectiv din declarațiile unor martori, ar rezulta existența
respectivelor înțelegeri.
Hotărârea instanței
de apel nu mai poate fi examinată, din punct de vedere al temeiniciei sale, în
calea de atac extraordinară a recursului, deoarece pct. 10 și 11 ale art. 304 C.
proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.
Critica cu privire
la neobligarea societății pârâte la plata dobânzii legale, raportat la suma de
800.000 lei, reprezentând cota parte din profit, nu poate fi reținută, deoarece
reclamantul-recurent nu a solicitat și plata dobânzilor legale, instanța
neputând acorda ceea ce nu s-a cerut, fiind ținută de principiul
disponibilității părților cu privire la cererea de învestire a instanței.
Nu poate fi
reținută nici critica cu privire la nededucerea contravalorii materialelor de
construcție, deoarece, pe de o parte, această critică vizează temeinicia
hotărârii, or, așa cum s-a arătat mai sus, hotărârea instanței de apel nu mai
poate fi analizată sub acest aspect, iar pe de altă parte, recurentul-reclamant
nici nu a produs o probă, în fața instanței de apel, în sensul celor susținute.
Mai mult, nici în
fața instanței de recurs nu a solicitat proba cu înscrisuri, probă permisă de
art. 305 C. proc. civ.
II. În ce privește
recursul pârâtei SC B.T. SRL:
Instanța de apel a
făcut o corectă interpretare a înscrisului intitulat „declarație”, aflat la
fila 7 din dosarul primei instanțe, considerând că acesta reprezintă o
promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare privind apartamentul nr. 100
situat în București sector 1.
La data semnării
acestui înscris persoana fizică B.S. avea calitatea de acționar majoritar, dar
și de administrator al societății pârâte, astfel că el putea să încheie în mod
valabil o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare privind imobilul
respectiv.
Susținerile
recurentei-pârâte, în sensul că respectivul înscris nu ar reprezenta o
promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare din cauza faptului că, ulterior
întocmirii acestui înscris, reclamantul a încheiat două contracte de închiriere
privind același imobil dar și un act de vânzare-cumpărare în numele SC C.C.P.
SRL, nu pot fi reținute deoarece, la aceea dată relațiile dintre părți erau
normale, iar reclamantul nu ceruse încă să se încheie actul de
vânzare-cumpărare, așa cum se specifică în contractul de promisiune bilaterală
de vânzare-cumpărare, încheierea contractelor de închiriere neavând
semnificația faptului că înscrisul intitulat „declarație”, nu ar reprezenta o
promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare.
Mai mult, chiar
recurenta-pârâtă susține că și contractul nr. 2 din 22 septembrie 2003 este nul
absolut, astfel că aceasta nu poate susține, pe de o parte, nulitatea absolută
a acestui contract, iar pe de altă parte să invoce existența acestui contract
ca o probă în sensul greșitei reținerii a înscrisului intitulat „declarație” ca
fiind o promisiune de vânzare-cumpărare.
Nici cea de-a doua
critică nu poate fi reținută:
Prin cererea
reconvențională formulată, devenită cerere principală în urma disjungerii,
reclamantul a invocat, ca temei al cererii sale, tocmai existența înscrisului
intitulat „declarație”, situație în care atât prima instanță cât și instanța de
apel erau obligate să stabilească natura juridică a acestui act, instanța de
apel fiind cea care a interpretat în mod corect acest înscris, stabilind că
reprezintă o promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare.
Nici critica
referitoare la admisibilitatea probei cu martori privind existența convenției
de participare a reclamantului la profitul societății pârâte, cu o cotă parte,
nu poate fi reținută, deoarece potrivit art. 46 C. com., obligațiunile
comerciale se probează cu acte autentice, acte sub semnătură privată, facturi
acceptate, corespondență, telegrame, registrele părților, cu martori – chiar în
cazurile prevăzute de art. 1191 C. civ., prin orice alte mijloace admisă de
legea civilă.
Prin urmare, dată
fiind natura comercială a litigiului, instanța de apel a administrat o probă
permisă de lege, dată fiind natura relațiilor pe care reclamantul le-a avut cu
societatea pârâtă, fiind dovedit faptul că această convenție a existat, nu
numai în ceea ce-l privește pe reclamant dar și cu privire la alte persoane, care
au deținut funcții similare celei deținute de reclamant.
Având în vedere cele
de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge
ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate,
recursurile declarate de reclamantul K.T. și respectiv pârâta SC B.T. SRL,
împotriva deciziei nr. 87/2010-A/C din 28 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de
Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședința publică,
astăzi 12 mai 2011.