ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3751/2010

Asupra recursului

penal de față constată:

Prin încheierea de ședință de la 13 octombrie

2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr.

38737/3/2010 (2626/2010), s-a dispus, printre altele, în conformitate cu

prevederile art. 300

2

C. proc. pen., cu referire la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., menținerea stării de arest a apelantului

intimat inculpat A.G., trimis în judecată sub acuzația săvârșirii în stare de

recidivă postexecutorie a infracțiunii de tentativă la omor prevăzută de art.

20 raportat la art. 174 C. pen., constatându-se că temeiurile care au

determinat arestarea inițială justifică în continuare privarea de libertate,

având în vedere natura, gravitatea și modalitatea de săvârșire a faptei

reținute în sarcina sa.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul A.G., criticând

dispoziția instanței de apel sub aspectul greșitei aprecieri privind

necesitatea menținerii sale în arest preventiv.

A fost menționată în

acest sens comportarea sinceră a inculpatului în fața organelor judiciare,

constând în autodenunțarea sa, precum și situația personală a inculpatului care

are în întreținere un copil minor.

Examinând încheierea

atacată în raport de criticile formulate, dar și din oficiu, sub toate

aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat, pentru

considerentele ce urmează:

Din actele dosarului

se reține că recurentul inculpat este acuzat de săvârșirea infracțiunii de

tentativă la omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., constând

în aceea că, în noaptea de 21/22 mai 2010, pe fondul consumului de alcool,

inculpatul a înjunghiat partea vătămată G.V.P. în abdomen, producându-i leziuni

care au pus în pericol viața victimei și au necesitat 25 - 30 zile de îngrijiri

medicale.

Arestarea preventivă

a fost dispusă pe temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în

considerarea existenței unor indicii serioase în sensul vinovăției persoanei în

cauză și a necesității protejării ordinii publice de sentimentul de

insecuritate generat de lăsarea în libertate a unui inculpat acuzat de

săvârșirea unei tentative de omor.

Ulterior, măsura

preventivă a fost succesiv menținută față de inculpat, inclusiv subsecvent

condamnării în primă instanță pronunțată de Tribunalul București, cât și în

cadrul procedurii din apel, prin încheierea ce formează obiectul recursului de

față.

Analizând temeiurile

care au stat la baza luării măsurii arestării preventive față de recurentul

inculpat, Înalta Curte constată că acestea se mențin și justifică în continuare

privarea de libertate, așa cum în mod întemeiat a apreciat și instanța de apel.

Infracțiunea reținută

în sarcina inculpatului se caracterizează printr-un grad deosebit de ridicat de

pericol social, având în vedere circumstanțele săvârșirii faptei - pe fondul

consumului de alcool, modalitatea de comitere - prin aplicarea de lovituri

repetate cu un cuțit, și consecința produsă - leziuni ce au pus în primejdie

viața victimei, în actul de inculpare reținându-se că inculpatul ar fi acționat

împotriva victimei, fără ca aceasta din urmă să fi avut o atitudine

provocatorie față de inculpat.

Natura și gravitatea

deosebită a infracțiunii de care inculpatul este acuzat și împrejurările

concrete în care se reține că acesta a acționat demonstrează o periculozitate

socială sporită și justifică în continuare concluzia că prin lăsarea sa în

libertate se pune în pericol siguranța publică, având în vedere potențialul

risc de repetare a infracțiunii în contextul în care faptele de violență

înregistrează o amploare crescută, fiind intens mediatizate cazuri similare în

care au fost implicate, de obicei, persoane aflate sub influența băuturilor

alcoolice.

Un argument în plus

în acest sens este perseverența infracțională a inculpatului în săvârșirea unor

infracțiuni de violență, fapta fiind săvârșită în stare de recidivă

postexecutorie atrasă de condamnare și executarea unei pedepse aplicate tot

pentru săvârșirea unei infracțiuni de același fel.

În consecință,

reținând că cercetarea judecătorească nu a adus modificări asupra situației

inițial reținute pentru a repune în discuție temeiurile care au determinat

arestarea inițială, temeiuri care se mențin și în prezent pentru considerentele

anterior expuse, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a dat

eficiență dispozițiilor art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. menținând

starea de arest a inculpatului, circumstanțele invocate în favoare nefiind

decisive în analiza ce privește valabilitatea continuării prevenției.

Așa fiind, în temeiul

art. 385

15

pct. (1) lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat A.G. și va dispune

obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul A.G. împotriva încheierii din 13

octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în

Dosarul nr. 38737/3/2010 (2626/2010).

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 25 octombrie 2010.

Procesat

de GGC - CT