ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3751/2010

Asupra recursului penal de față constată: Prin încheierea de ședință de la 13 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 38737/3/2010 (2626/2010), s-a dispus, printre altele, în conformitate cu prevederile art. 300 2 C. proc. pen., cu referire la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., menținerea stării de arest a apelantului intimat inculpat A.G., trimis în judecată sub acuzația săvârșirii în stare de recidivă postexecutorie a infracțiunii de tentativă la omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., constatându-se că temeiurile care au determinat arestarea inițială justifică în continuare privarea de libertate, având în vedere natura, gravitatea și modalitatea de săvârșire a faptei reținute în sarcina sa.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul A.G., criticând dispoziția instanței de apel sub aspectul greșitei aprecieri privind necesitatea menținerii sale în arest preventiv. A fost menționată în acest sens comportarea sinceră a inculpatului în fața organelor judiciare, constând în autodenunțarea sa, precum și situația personală a inculpatului care are în întreținere un copil minor. Examinând încheierea atacată în raport de criticile formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează: Din actele dosarului se reține că recurentul inculpat este acuzat de săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., constând în aceea că, în noaptea de 21/22 mai 2010, pe fondul consumului de alcool, inculpatul a înjunghiat partea vătămată G.V.P.

în abdomen, producându-i leziuni care au pus în pericol viața victimei și au necesitat 25 - 30 zile de îngrijiri medicale. Arestarea preventivă a fost dispusă pe temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în considerarea existenței unor indicii serioase în sensul vinovăției persoanei în cauză și a necesității protejării ordinii publice de sentimentul de insecuritate generat de lăsarea în libertate a unui inculpat acuzat de săvârșirea unei tentative de omor. Ulterior, măsura preventivă a fost succesiv menținută față de inculpat, inclusiv subsecvent condamnării în primă instanță pronunțată de Tribunalul București, cât și în cadrul procedurii din apel, prin încheierea ce formează obiectul recursului de față.

Analizând temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive față de recurentul inculpat, Înalta Curte constată că acestea se mențin și justifică în continuare privarea de libertate, așa cum în mod întemeiat a apreciat și instanța de apel. Infracțiunea reținută în sarcina inculpatului se caracterizează printr-un grad deosebit de ridicat de pericol social, având în vedere circumstanțele săvârșirii faptei - pe fondul consumului de alcool, modalitatea de comitere - prin aplicarea de lovituri repetate cu un cuțit, și consecința produsă - leziuni ce au pus în primejdie viața victimei, în actul de inculpare reținându-se că inculpatul ar fi acționat împotriva victimei, fără ca aceasta din urmă să fi avut o atitudine provocatorie față de inculpat.

Natura și gravitatea deosebită a infracțiunii de care inculpatul este acuzat și împrejurările concrete în care se reține că acesta a acționat demonstrează o periculozitate socială sporită și justifică în continuare concluzia că prin lăsarea sa în libertate se pune în pericol siguranța publică, având în vedere potențialul risc de repetare a infracțiunii în contextul în care faptele de violență înregistrează o amploare crescută, fiind intens mediatizate cazuri similare în care au fost implicate, de obicei, persoane aflate sub influența băuturilor alcoolice. Un argument în plus în acest sens este perseverența infracțională a inculpatului în săvârșirea unor infracțiuni de violență, fapta fiind săvârșită în stare de recidivă postexecutorie atrasă de condamnare și executarea unei pedepse aplicate tot pentru săvârșirea unei infracțiuni de același fel.

În consecință, reținând că cercetarea judecătorească nu a adus modificări asupra situației inițial reținute pentru a repune în discuție temeiurile care au determinat arestarea inițială, temeiuri care se mențin și în prezent pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. menținând starea de arest a inculpatului, circumstanțele invocate în favoare nefiind decisive în analiza ce privește valabilitatea continuării prevenției. Așa fiind, în temeiul art. 385 15 pct. (1) lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat A.G. și va dispune obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.G. împotriva încheierii din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 38737/3/2010 (2626/2010). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 octombrie 2010. Procesat de GGC - CT