ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4298/2010

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1004 din 04 decembrie 2009, Tribunalul București, secția a II-a penală, a dispus:

În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică din fapta prev. și ped. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. în fapta prev. și ped. de art. 182 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

În baza art. 182 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. l-a condamnat pe inculpatul B.I. la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, în regim de detenție.

A dispus arestarea inculpatului în vederea executării pedepsei.

În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exercitarea drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

A admis constituirile de părți civile.

L-a obligat pe inculpat la plata către partea civilă Spitalul Universitar de Urgență București, cu sediul în București, S.I., a sumei de 1.496,34 RON și dobânda legală aferentă debitului până la achitarea integrală, reprezentând cheltuieli de spitalizare.

A fost obligat inculpatul la plata către partea civilă C.M., a sumei de 6.000 RON, reprezentând daune morale.

În baza art. 118 lit. b) C. pen. a dispus confiscarea specială de la inculpat în folosul statului a cuțitului folosit de inculpat la săvârșirea faptei.

L-a obligat pe inculpat la plata către stat a sumei de 180 RON cheltuieli judiciare.

Tribunalul a reținut că, în fapt, la data de 28 ianuarie 2006 inculpatul B.I. a lovit-o pe partea civilă C.M. de mai multe ori în diferite zone ale corpului și la nivelul ochiului stâng, cu un cuțit, leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare un număr de 50 - 55 zile de îngrijiri medicale.

Totodată, în urma activității infracționale a inculpatului, partea civilă C.M. a prezentat o enucleere a globului ocular stâng, reprezentând pierderea de organ.

Pentru a reține astfel, instanța de judecată a avut în vedere declarațiile inculpatului în care a recunoscut că a lovit-o pe partea civilă C.M. cu un cuțit, depoziții care se coroborează cu depozițiile martorilor P.M. și B.P., precum și cu precizările părții civile C.M. și ale raportului de expertiză medico-legală, cu următoarele precizări:

Instanța a constatat că, deși în rechizitoriu se reține că inculpatul B.I. a prezentat la nivelul mâinii o leziune, totuși, procurorul nu a efectuat cercetări cu privire la împrejurarea care a dus la apariția acestei leziuni, ci doar s-a limitat a afirma că numitul D.C. a acționat în stare de legitimă apărare atunci când l-a lovit pe inculpat cu o coasă, fără însă să observe că, deși recunoaște și reține o astfel de împrejurare, care confirma declarația inculpatului B.I., totuși același aspect nu este relatat de către martorii din acte.

S-a mai reținut că susținerile inculpatului B.I. în sensul că a fost lovit în aceeași împrejurare în care a fost lovită și partea civilă C.M., sunt confirmate și de procesul-verbal, precum și faptul că din procesul-verbal de cercetare la fața locului rezultă că în curtea imobilului situat în București, str. M.E., a fost găsită o coasă improvizată cu lungimea de 50 cm, precum și o bluză de salopetă de culoare albastră, ce prezintă urme de culoare brun roșcată.

Având în vedere că respectiva coasă improvizată și bluza ce prezintă urme de sânge au fost găsite în curtea imobilului unde locuiește numitul D.C., instanța de judecata a apreciat că se constituie într-un nou argument ce pledează pentru susținerea declarației inculpatului B.I., în sensul că este posibil ca membrii familiei lui D.C. să-l fi urmărit și să-l fi atacat.

De altfel, s-a constatat că există contradicții evidente între depozițiile părții civile C.M. și martorii P.M. și B.P., atât cu privire la desfășurarea evenimentelor, cât și cu privire la atitudinea inculpatului, după ce a lovit-o, depozițiile părții civile fiind contrazise de declarațiile martorilor din acte care au declarat că inculpatul B.I. a scos un cuțit din buzunarul de la pantaloni, abia după ce a ieșit cu partea vătămata pe stradă.

Ca atare, s-a apreciat că prin activitatea de urmărire penală, defectuos efectuată, s-au creionat prezumții în favoarea depoziției inculpatului, orice dubiu cu privire la latura materială sau subiectivă a infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată acesta, profitându-i.

Cu privire la forma vinovăției cu care a acționat inculpatul B.I., instanța de judecată a apreciat că se află în prezența unei infracțiuni săvârșite cu praeterintenție.

Astfel, instanța s-a raportat la zonele de pe corp unde au fost aplicate loviturile, în cauza dedusă judecății loviturile date de inculpat nevizând zone vitale care, potrivit raportului de expertiză medico-legală efectuat în cauză, nu au pus în primejdie viața părții civile C.M.

De asemenea, s-a reținut că obiectul folosit - briceagul, deși prin natura lui ar avea aptitudinea de a produce suprimarea vieții, totuși din modul cu care a fost folosit, plăgile nefiind penetrante, rezultă că inculpatul nu a dorit sa-i suprime viața părții civile.

Împrejurarea că în timpul urmăririi penale, inculpatul a declarat ca a amenințat că o omoară pe partea civilă, nu a fost privită, în opinia instanței de judecată, în mod singular, fără raportare la întreaga situație de fapt, în condițiile în care s-a reținut că este probabil ca inculpatul să fi fost atacat de membrii familiei numitului D.C., iar o astfel de afirmație să fi fost făcută în încercarea de a-i opri să mai înainteze.

De asemenea, a apreciat instanța de judecată că mai interesează în stabilirea poziției subiective a inculpatului și poziția acestuia față de partea civilă, faptul că aceasta a mai plecat și înainte de la inculpat, tot la numitul D.C., dar s-a reîntors și au continuat să conviețuiască împreună cu inculpatul, pentru ca apoi sa plece din nou, ceea ce creează prezumția pentru un observator obiectiv că dacă inculpatul ar fi fost atât de afectat de relațiile amoroase ale concubinei sale și ar fi intenționat să o ucidă, acesta nu ar fi mers acasă la concubinul părții civile pentru a o lua și a o aduce acasă, ci ar fi putut să o atace în altă împrejurare, fără sa fie expus.

Pentru aceste considerente, instanța de judecată a apreciat că fapta inculpatului B.I. întrunește în drept elementele de conținut constitutiv al infracțiunii de vătămare corporală gravă, prev. și ped. de art. 182 alin. (2) C. pen., iar nu pe cele ale tentative la omor calificat, prev. și ped. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., motiv pentru care în baza art. 334 C. proc. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice.

În raport de încadrarea juridică dată faptei reținute în sarcina inculpatului, instanța a aplicat acestuia o pedeapsă, la individualizare având în vedere criteriile generale de individualizare stabilite de art. 72 C. pen., și anume circumstanțele reale în care fapta a fost săvârșită (relațiile preexistente între inculpat și partea civilă, atitudinea și acțiunile concubinului părții civile și ale familiei acestuia), gradul concret de pericol social pe care l-a prezentat fapta, urmările socialmente periculoase produse prin săvârșirea faptei (împrejurarea că partea civilă și-a pierdut un ochi), precum și circumstanțele personale ale inculpatului, care a avut o atitudine sinceră, s-a prezentat în fața instanței de judecată la fiecare termen de judecată, nu este încadrat în muncă, este cunoscut cu antecedente penale.

Din fișa de cazier judiciar a inculpatului a rezultat ca acesta a mai fost condamnat anterior la o pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 1171 din 30 iunie 2000 pronunțată de Judecătoria Buftea, definitivă prin Decizia penală nr. 2041/2000 a Curții de Apel București, fapta dedusă judecații fiind săvârșită în stare de recidivă postexecutorie, motiv pentru care instanța a reținut în sarcina inculpatului și aplicarea dispozițiilor art. 37 lit. b) C. pen.

Tot în circumstanțiere, instanța de judecată a reținut și precizările referatului de evaluare întocmit în cauză de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul București, potrivit cărora situația inculpatului B.I. e caracterizată de un regres comportamental, exprimat prin perpetuarea conduitei infracționale, de lipsa unor surse constante de venit și de capacități și abilități deficitar dezvoltate.

Față de circumstanțele reale în care fapta a fost săvârșită și față de circumstanțele personale ale inculpatului, instanța a apreciat ca o pedeapsă orientată spre 4 ani închisoare este îndestulătoare pentru reeducarea acestuia.

Față de toate aceste considerente, instanța de judecată a apreciat că scopul preventiv și educativ al pedepsei rezultante ce a fost aplicată inculpatului B.I., poate fi atins numai prin executarea pedepsei în regim de detenție.

În baza art. 350 C. proc. pen., instanța a dispus arestarea inculpatului în vederea executării pedepsei, iar în baza art. 71 C. pen. a interzis acestuia, pe durata executării pedepsei, exercițiul drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

Sub acest aspect, instanța a apreciat că dispozițiile legale în discuție trebuie interpretate și aplicate prin prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor adiționale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului care, în conformitate cu disp. art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituția României, fac parte din dreptul intern.

Astfel, față de jurisprudența constantă a Curții (Sabou și Pârcălab c. României, Hirst c. Marii Britanii), instanța a constatat că materia pedepselor accesorii este guvernată de principiul individualizării judiciare, conform căruia sancțiunile penale care constau în aplicarea interdicțiilor cu efect restrictiv asupra drepturilor și libertăților fundamentale, nu pot fi interzise ope legis, ci doar în măsura în care infracțiunea care a atras condamnarea nu este străină aspectelor privind exercitarea drepturilor cu privire la care a fost aplicată pedeapsa accesorie.

În lumina acestor considerații, față de natura faptei comise și de modul concret de săvârșire, instanța a apreciat că în cauză se impune îndepărtarea inculpatului de la activitățile care presupun dreptul său de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, precum și dreptul său de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.

Pe latura civilă, instanța de judecată a apreciat ca fiind întemeiate constituirile de părți civile, fiind evidentă legătura de cauzalitate între fapta săvârșită de către inculpat și cheltuielile necesare pentru spitalizarea părții civile C.M.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, care a solicitat desființarea hotărârii pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând menținerea încadrării juridice date faptei inculpatului prin rechizitoriu, respectiv în infracțiunea de tentativă la omor calificat, prev. de art. 20 rap. la art. 174 și art. 175 lit. i) C. pen., din probele administrate rezultând intenția inculpatului de a ucide victima, și, în măsura în care nu s-ar admite această solicitare, s-a solicitat reținerea dispozițiilor agravantei prev. de art. 182 alin. (3), față de intenția inculpatului de a produce urmările prevăzute de art. 182 alin. (2) C. pen., Parchetul solicitând totodată, ca o consecință a acestei încadrări juridice, aplicarea unei pedepse între minimul și maximul prevăzut de lege pentru această infracțiune, în raport de circumstanțele reale și personale ale inculpatului.

Inculpatul a criticat la rândul său hotărârea sub aspectul legalității și temeiniciei, acesta solicitând în principal achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., față de lipsa probelor temeinice care să dovedească faptul că partea vătămată a fost lovită de inculpat și orice dubiu profită inculpatului și, în subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei aplicate, cu reținerea de circumstanțe atenuante, față de circumstanțele reale și personale și suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Prin Decizia penală nr. 98 din 4 mai 2010, Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 379 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul B.I. împotriva Sentinței penale nr. 1004 din data de 4 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 7338/3/2009.

A desființat, în parte, sentința penală apelată și, în fond, rejudecând:

A redus cuantumul pedepsei aplicate inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare.

A făcut aplicarea art. 71 și 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

A înlăturat dispoziția privind arestarea inculpatului.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. pen. a respins, ca nefondat, apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul București declarat împotriva aceleiași sentințe.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare din apel au rămas în sarcina statului.

S-a dispus ca onorariul apărătorului din oficiu în cuantum de 200 RON să se avanseze din fondul Ministerului Justiției.

Analizând actele dosarului și sentința penală apelată prin prisma motivelor invocate și din oficiu, sub toate aspectele de drept și de fapt, în conformitate cu disp. art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel a constatat că instanța de fond a analizat probele administrate în cauză și a reținut în mod corect atât situația de fapt, cât și încadrarea juridică a faptei săvârșite de inculpat.

Astfel, s-a reținut că din procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșa foto aferentă, declarațiile părții vătămate C.M., ale inculpatului B.I., ale martorilor P.M., B.P., D.C., din actele medicale depuse și raportul de constatare medico-legală privind partea vătămată, a rezultat că la data de 28 ianuarie 2006, în timp ce se afla în afara curții de unde o luase forțat pe partea vătămată C.M., inculpatul B.I. a aplicat lovituri de cuțit acesteia la nivelul ochiului stâng, feței și brațelor, leziunile produse necesitând 50 - 55 de zile de îngrijiri medicale, fără a-i pune în primejdie viața, inculpatul provocându-i în același context și enucleerea globului ocular stâng, care constituie pierdere de organ și reprezintă infirmitate fizică posttraumatică, apreciindu-se că fapta întrunește atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 alin. (2) C. pen.

S-a reținut că inculpatul a recunoscut în principiu săvârșirea faptei, arătând că partea vătămată este concubina sa de 17 ani, având împreună 2 copii, motivând săvârșirea faptei prin conduita părții vătămate, care îl înșela cu nepotul său D.C., părăsindu-l și mutându-se cu acesta, arătând totodată că cei 2 copii au rămas în grija sa. Declarațiile inculpatului au suferit ulterior modificări, acesta încercând să-și minimalizeze culpa și să invoce faptul că a fost determinat și provocat să săvârșească fapta de către partea vătămată și concubinul acesteia, împreună cu familiile lor, inculpatul necontestând însă în niciuna dintre declarațiile sale ulterioare faptul că a folosit cuțitul împotriva părții vătămate.

Referitor la motivul de apel invocat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București în ceea ce privește nelegalitatea sentinței față de încadrarea juridică a faptei inculpatului, s-a apreciat că acest motiv de apel este nefondat și că în mod întemeiat instanța de fond a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tentativă la omor calificat în infracțiunea de vătămare corporală gravă în raport de probele administrate în cauză.

S-a reținut că, pentru ca o acțiune să caracterizeze latura obiectivă a omorului, este necesar ca acea acțiune să posede o anumită forță distructivă, respectiv să fie aptă să provoace moartea unei persoane în anumite condiții, ținându-se seama de instrumentul folosit, numărul de lovituri aplicate, intensitatea acestora, orientarea acestor lovituri în raport de zonele vitale ale corpului, așadar zona vizată, relațiile dintre agresor și victimă, atitudinea ulterioară a făptuitorului, situația în care lasă victima, iar sub aspectul laturii subiective, infracțiunea de omor se caracterizează prin intenția de a ucide, activitatea făptuitorului fiind orientată spre acest rezultat specific, moartea victimei, intenție care la rândul său se poate analiza în raport de elementele anterior arătate, respectiv perseverența cu care inculpatul a aplicat loviturile în funcție de zonele vitale sau nu spre care loviturile au fost orientate, de instrumentele folosite și de intensitatea cu care acestea au fost aplicate.

Tot astfel, s-a reținut că, pentru a se stabili cu certitudine intenția de a ucide, se analizează toate împrejurările în care au fost aplicate loviturile și se analizează întreg contextul în funcție de aspectele anterior invocate, deoarece atât teoria, cât și practica au demonstrat că doar faptul că inculpatul a aplicat victimei lovituri cu un obiect apt a produce moartea, într-o zonă vitală a corpului, nu demonstrează „per se" intenția de ucidere, atâta timp cât din datele dosarului ar rezulta alte elemente care ar dovedi contrariul.

În cauza de față, s-a reținut că inculpatul a aplicat trei lovituri de cuțit la nivelul feței părții vătămate, o lovitură la nivelul mâinii stângi, în timp ce cu cealaltă mână o ținea pe aceasta de păr, numai în momentul în care a fost la rândul său agresat de alte trei persoane, care au intervenit în sprijinul părții vătămate, reținându-se totodată că anterior, conduita inculpatului a fost de asemenea una violentă, însă s-a rezumat la bruscarea și tragerea forțată a părții vătămate din casă, respectiv târârea acesteia până la stradă, de păr, toate aceste aspecte dovedind exercitarea unor acte de violență, iar nu a intenției de ucidere.

Curtea de Apel a mai reținut că declarațiile părții vătămate în care aceasta a arătat că inculpatul a folosit cuțitul imediat după ce a luat-o cu forța din casă sunt contrazise sub aceste aspecte de declarațiile martorilor, care au arătat în mod constant că inculpatul a scos cuțitul doar când se aflau pe stradă, după ce a scos-o pe partea vătămată din casă și din curte, respectiv când aceștia erau deja pe stradă, martorii omițând din depozițiile lor faptul că au intervenit, la rândul lor, agresiv asupra inculpatului și rezumându-se la a arăta că au intervenit și au tras și ei de partea vătămată spre a-l împiedica pe inculpat să o ia.

Ținând seama de contextul în care inculpatul a acționat, s-a apreciat că intenția acestuia a fost doar aceea de a o duce cu forța, acasă, la domiciliul conjugal, pe partea vătămată, momentul folosirii cuțitului, doar după intervenția celorlalte persoane asupra sa și a părții vătămate, zonele în care inculpatul a aplicat loviturile de cuțit și intensitatea acestora, atestate de concluziile expertizei medico-legale, dovedind că intenția inculpatului nu a fost aceea de ucidere a părții vătămate.

Prin urmare, Curtea de Apel a reținut că inculpatul a urmărit doar vătămarea părții vătămate, nu uciderea acesteia, iar încadrarea juridică legală este cea reținută de instanța de fond, în disp. art. 182 alin. (2) C. pen.

De asemenea, s-a apreciat că nu pot fi reținute nici disp. alin. (3) ale art. 182, așa cum a solicitat procurorul de ședință, în măsura în care s-ar reține totuși disp. art. 182 C. pen., care arată că dacă se urmărește producerea consecințelor arătate la alin. (2) fapta dobândește un caracter mai grav, întrucât din probele administrate nu se poate reține că inculpatul a urmărit producerea rezultatului, adică infirmitatea părții vătămate prin pierderea globului ocular stâng.

În ceea ce privește motivul de apel invocat de inculpat în principal, în sensul achitării sale pe temeiul prev. de art. 10 lit. c) C. proc. pen., s-a apreciat că acesta nu este fondat, solicitarea apărătorului inculpatului fiind de altfel în dezacord cu solicitarea inculpatului însuși, care a recunoscut constant că a aplicat loviturile de cuțit părții vătămate, din toate probele administrate în cauză rezultând fără dubii că inculpatul este cel care a lovit partea vătămată și a provocat leziunile traumatice constatate.

Referitor la motivul de apel invocat în subsidiar, vizând individualizarea pedepsei aplicate și reținerea de circumstanțe atenuante, cu diminuarea pedepsei aplicate, s-a apreciat că acesta este fondat doar sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate, nu însă și în ceea ce privește reținerea circumstanțelor atenuante. S-a reținut astfel că Tribunalul a dat eficiență criteriilor de individualizare a pedepsei prev. de art. 72 C. pen., dar nu a acordat suficientă semnificație criteriului relativ la persoana și conduita procesuală a inculpatului în procesul penal.

S-a reținut astfel că inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei, a dat declarații, pe care și le-a modificat pe parcursul procesului penal, recunoscând însă constant loviturile pe care le-a aplicat, încercând să-și nuanțeze poziția prin conduita necorespunzătoare a părții vătămate, care nu i-a fost fidelă și l-a înșelat chiar cu nepotul său, lăsându-l să crească atât cei 2 copii pe care îi au împreună, cât și un alt copil al părții vătămate rezultat dintr-o relație anterioară a acesteia.

Totodată, s-a reținut că inculpatul a avut conduita agresivă și urmare a intervenției familiei părții vătămate, având în vedere, de asemenea, că inculpatul a suferit la rândul său agresiuni, constatate chiar de organele de poliție la momentul prezentării inculpatului imediat după săvârșirea faptei, agresiuni pentru care nu a formulat plângere, asumându-și în acest mod propria sa culpă, dar care nu pot fi trecute cu vederea la analiza conduitei procesuale a inculpatului și la analiza situației personale specifice a inculpatului, aceste aspecte nefiind avute în vedere de instanța de fond și nefiind valorificate corespunzător.

S-a apreciat, însă, că nu se impune în cauză reținerea de circumstanțe atenuante, atitudinea procesuală a inculpatului fiind analizată și valorificată odată cu analiza criteriilor de individualizare a pedepsei aplicate, conform art. 72 C. pen., inculpatul fiind recidivist, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, astfel că nu poate fi reținută conduita bună a acestuia anterior săvârșirii prezentei fapte. Solicitarea inculpatului de a dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei nu a putut fi reținută în raport de starea de recidivă postexecutorie prev. de art. 37 lit. b) C. pen., reținută față de condamnarea anterioară suferită de inculpat.

Pe de altă parte, s-a constatat că instanța de fond a aplicat în mod greșit disp. art. 350 alin. (1) C. proc. pen. și a dispus arestarea inculpatului, confundând instituția prev. de art. 350, care are în vedere exclusiv măsurile preventive, cu instituția executării pedepsei, după rămânerea definitivă a hotărârii, astfel că a fost înlăturată această nelegalitate a hotărârii.

Împotriva deciziei penale anterior menționate au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul B.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul parchetului a fost întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 17 și 14 C. proc. pen., hotărârile pronunțate în cauză fiind criticate pentru greșita încadrare juridică a faptei săvârșite de inculpat (în sensul că fapta comisă constituie tentativă la infracțiunea de omor calificat) și pentru greșita individualizare a pedepsei aplicate acestuia.

Recursul declarat de inculpatul B.I. a avut la bază cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 10 și 14 C. proc. pen., susținându-se că în mod greșit instanța nu s-a pronunțat cu privire la reținerea dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen. și că se impune reducerea pedepsei.

Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Examinând recursurile declarate în cauză prin prisma cazurilor de casare invocate, dar și din oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că este întemeiat doar recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, recursul declarat de inculpatul B.I. fiind nefondat pentru considerentele care urmează.

În ceea ce privește prima critică formulată de parchet, respectiv cea circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., se constată că instanța de fond și cea de prim control judiciar au reținut în mod corect situația de fapt, în deplină concordanță cu probele administrate în cauză, încadrarea juridică a faptei nefiind, însă, corectă.

Astfel, din însăși situația de fapt reținută de instanțe, rezultă că acțiunile inculpatului întrunesc elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor calificat, în sensul că, după ce a luat-o pe partea vătămată cu forța din curtea concubinului acesteia, constatând că se opune întoarcerii la fostul domiciliu comun și că în sprijinul ei au intervenit mai multe persoane, acesta i-a aplicat mai multe lovituri cu un cuțit în zona feței, a brațelor și toracelui, în urma loviturilor primite, partea vătămată suferind mai multe leziuni superficiale, însă și o pierdere a unui organ (constând în enucleerea globului ocular), necesitând pentru vindecare 50- 55 zile de îngrijiri medicale, leziuni care nu i-au pus în primejdie viața.

Hotărâtoare în efectuarea distincției dintre tentativa la infracțiunea de omor și infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C. pen., este forma vinovăției cu care a fost săvârșită fapta, iar la stabilirea formei vinovăției cu care a fost săvârșită infracțiunea trebuie avute în vedere, în mod cumulativ, aspectele referitoare la obiectul vulnerant folosit, regiunea corpului unde i-au fost aplicate loviturile părții vătămate și intensitatea loviturii aplicate.

Se impune a fi avute în vedere și împrejurările în care a fost comisă fapta, reținându-se în acest sens că inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri părții vătămate, în zone vitale (torace și cap), rezultând, de asemenea, și răni specifice acțiunilor de autoapărare la nivelul mâinii stângi, cu un obiect apt să producă leziuni care să conducă la deces.

Faptul că plăgile nu au fost penetrante, dovedind o intensitate mai redusă a loviturilor, nu conduce la concluzia că inculpatul nu a intenționat să o ucidă pe partea vătămată, ținând cont și de conjunctura în care s-au petrecut evenimentele, precipitarea cu care a acționat inculpatul, în condițiile în care partea vătămată se apăra cu îndârjire, în sprijinul ei intervenind mai multe persoane, printre care și D.C., care l-au lovit pe inculpat cu o coasă și cu pietre.

Astfel fiind, este lesne de presupus că inculpatul, chiar dacă a acționat cu intenția de a suprima viața părții vătămate, nu a putut să-și ducă la îndeplinire rezoluția infracțională, fiind împiedicat de celelalte părți implicate în conflict, în mod direct, prin acțiunile specifice de apărare ale părții vătămate, cât și indirect, prin atacarea inculpatului, fapt care a condus la distragerea atenției acestuia de la scopul urmărit.

Trebuie observat, în acest sens, faptul că partea vătămată a suferit două leziuni la nivelul mâinii stângi și că în urma acțiunilor îndreptate împotriva inculpatului, acesteia i-a fost amputat un deget.

Mai mult, după săvârșirea faptei, conștientizând gravitatea faptelor sale, inculpatul s-a predat organelor de poliție, fiind convins să a suprimat viața părții vătămate, în acest sens fiind întocmit un proces-verbal.

Chiar dacă s-ar accepta raționamentul instanței, în sensul că, în mod deliberat, inculpatul a aplicat loviturile cu o intensitate redusă, tocmai pentru a nu ucide victima, în speță ar fi incidente tot dispozițiile care reglementează tentativa la infracțiunea de omor, săvârșită însă în forma în vinovăție a intenției indirecte.

Singura situație în care fapta inculpatului ar putea constitui infracțiunea de vătămare corporală gravă este aceea prezentată de acesta în declarația din 28 ianuarie 2006, în care a arătat că a acționat cu intenția de a o sluți pe partea vătămată, prin scoaterea unui ochi, în scopul despărțirii acesteia de D.C., în acest caz încadrarea juridică corectă fiind cea prevăzută de art. 182 alin. (2) și (3) C. pen. și nu cea reținută de instanță - art. 182 alin. (2) C. pen., însă, chiar dacă s-ar accepta această variantă a inculpatului, ne-am afla, de asemenea, în fața unei tentative la infracțiunea de omor, săvârșită în forma de vinovăție a intenției indirecte, dat fiind faptul că acesta nu putea, în mod obiectiv, să lovească cu precizie un anumit organ al părții vătămate, pentru motivele expuse anterior și confirmat și de numărul leziunilor și de dispunerea acestora pe o suprafață întinsă, putând atinge zone vitale ale corpului victimei.

Mai mult, chiar inculpatul a renunțat la această apărare, atât în fața procurorului prin declarația din data de 20 noiembrie 2008, cât și în fața instanței de fond, unde a prezentat o cu totul altă versiune a derulării evenimentelor, în sensul că, de fapt, a vrut să se apere de D.C. și de rudele acestuia și a gesticulat cu cuțitul, lovind-o din greșeală pe partea vătămată.

Această versiune este vădit neadevărată, fiind contrazisă de declarațiile anterioare ale inculpatului, de declarațiile părții vătămate și ale martorilor audiați, cât și de faptul că, deși încerca să se apere de agresiunea martorilor, a lovit-o „întâmplător", de opt ori, doar pe partea vătămată, nicio altă persoană nefiind rănită.

Potrivit art. 69 C. proc. pen. declarațiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în speță. Din analiza textului de lege se desprind mai multe concluzii: în primul rând declarațiile inculpatului trebuie să se coroboreze cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Ca atare, nu se cere coroborarea acestora cu proba în întregul ei, ci doar cu, anumite fapte sau împrejurări ce se pot desprinde din analiza acesteia. În al doilea rând, se cere ca verificarea susținerilor inculpatului să se facă în raport de ansamblul probelor existente în cauză. Cu alte cuvinte, acele fapte și împrejurări să se regăsească în cea mai mare parte din probe, să aibă un caracter de repetabilitate. Chiar și în acest context, instanța are facultatea, iar nu obligația, de a reține declarațiile inculpatului, câtă vreme legiuitorul a folosit sintagma „declarațiile pot servi" iar nu „servesc" doar această ultimă expresie fiind cea care imprimă un caracter imperativ.

Coroborând toate probele administrate în ambele faze ale procesului penal, instanța este datoare să examineze cauza acordând întâietate principiului preeminenței dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că încadrarea juridică corectă a faptei săvârșite de inculpat este cea prevăzută de dispozițiile art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.

În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, se reține că aceasta nu se face în mod arbitrar de către instanța de judecată, ci ținând cont de normele prevăzute în C. pen., care stabilește anumite criterii de individualizare expres reglementate de art. 72 C. pen., printre acestea enumerându-se și personalitatea inculpatului și împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală. În literatura juridică s-a precizat că acest criteriu de individualizare a pedepsei privește un complex de date referitoare la situația sau calitatea infractorului (capacitatea psihofizică, vârsta, ocupația, nivel cultural, antecedente penale, conduita după săvârșirea faptei), criteriu care reflectă cerința ca sancțiunea penală, ca reacție împotriva răului pricinuit prin săvârșirea unei infracțiuni să fie proporțională cu particularitățile făptuitorului împotriva căruia se aplică, fundamentându-se prin urmare ideea de personalizare a pedepsei, adică a fixării pedepsei concrete în raport cu particularitățile persoanei infractorului amplu cunoscute.

Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuși un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră, el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu studiat după anumite reguli și criterii precis determinate.

Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă, consacrarea explicită a principiului individualizării sancțiunii, așa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanță.

De altfel, ca să-și poată îndeplini funcțiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei.

Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.

În speță, se apreciază că la stabilirea cuantumului pedepsei principale, se impune a fi avute în vedere și consecințele faptei săvârșite de inculpat, respectiv, faptul că partea vătămată a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 50 - 55 de zile de îngrijiri medicale, inculpatul provocându-i în același context și enucleerea globului ocular stâng, care constituie pierdere de organ și reprezintă infirmitate fizică posttraumatică.

Astfel fiind, se apreciază o pedeapsă în cuantum de patru ani închisoare, cu menținerea modalității de executare în regim de detenție este aptă să conducă la realizarea scopului preventiv-educativ al pedepsei, așa cum este prevăzut de art. 52 C. pen.

Având în vedere că la individualizarea judiciară a pedepsei trebuie avute în vedere și împrejurările care atenuează răspunderea penală, precum și împrejurările în care sunt comise faptele (relațiile preexistente intre inculpat și partea civilă, atitudinea și acțiunile concubinului părții civile și ale familiei acestuia), în raport și de persoana inculpatului, care a avut o atitudine sinceră și s-a prezentat în fața instanței de judecată la fiecare termen de judecată, a recunoscut săvârșirea faptei, a dat declarații, pe care și le-a modificat pe parcursul procesului penal, recunoscând însă constant loviturile pe care le-a aplicat, încercând să-și nuanțeze poziția prin conduita necorespunzătoare a părții vătămate, care nu i-a fost fidelă și l-a înșelat chiar cu nepotul său, lăsându-l să crească atât cei 2 copii pe care îi au împreună, cât și un alt copil al părții vătămate rezultat dintr-o relație anterioară a acesteia, se apreciază că în cauză se impune a se da eficiență dispozițiilor art. 74 alin. alin. (2) C. pen.

Față de argumentele expuse, se constată că recursul declarat de inculpatul B.I. este neîntemeiat, atât din prisma reținerii dispozițiilor art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., cât și a dispozițiilor art. 385

9

alin. (1) pct. 10 din același cod, referitoare la împrejurarea că că în mod greșit instanța nu s-ar fi pronunțat cu privire la reținerea dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen. În acest ultim sens, se constată că în speță nu se impune reținerea circumstanței atenuate legale a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., având în vedere că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de acest text de lege, instanța de prim control judiciar pronunțându-se, de altfel, asupra acestui aspect atunci când a apreciat că nu se impune reținerea de circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului.

Astfel fiind, constatând că în mod greșit instanțele au apreciat că fapta inculpatului B.I. constituie infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., în baza art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se va admite recursul declarat de parchet, se vor casa, în parte, ambele hotărâri pronunțate în cauză, urmând ca, în baza art. 334 C. proc. pen., să fie schimbată încadrarea juridică dată faptei din infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) din același cod în aceea prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 74 alin. (2) C. pen., text de lege în baza căruia inculpatul va fi condamnat la o pedeapsă de 4 ani închisoare, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

Totodată, neputând fi primite criticile formulate de inculpat, recursul acestuia va fi respins, ca nefondat, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și plata onorariului apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei penale nr. 98 din 4 mai 2010 a Curții de Apel București, secția I penală.

Casează, în parte, decizia atacată și Sentința penală nr. 1004 din 4 decembrie 2009 a Tribunalului București, secția a II-a penală, numai sub aspectul încadrării juridice dată faptei și al pedepsei aplicate inculpatului B.I..

În baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică dată faptei din infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. în tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 74 alin. (2) C. pen. și condamnă pe inculpatul B.I. la pedeapsa de 4 ani închisoare.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.I. împotriva aceleiași decizii.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 30 noiembrie 2010.