ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2520/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București

la data de 20 aprilie 2007, sub nr. 2784/2/2007, reclamantul Sindicatul Național

al Polițiștilor și Vameșilor „P.L." , în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Administrației și Internelor, Autoritatea pentru Străini și Ministerul Economiei

și Finanțelor, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei reprezentând prima

de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu,

după caz, pe anii 2004, 2005 și 2006 actualizată cu indicele de inflație de la data

scadenței și până la data efectuării plății, pentru membrii de sindicat afiliați

la reclamant, cu motivarea că odată cu expirarea duratei de suspendare a aplicării

prevederilor privind dreptul la prima de concediu, obligația corelativă dreptului

consfințit prin lege devine executorie.

Prin sentința civilă

nr. 2215 din 20 septembrie 2007, Curtea Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul Sindicatul Național

al Polițiștilor și Vameșilor „P.L." București în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Internelor și Reformei Administrative, Autoritatea pentru Străini și

Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum a fost formulată și restrânsă.

A obligat pârâtul la plata

către reclamanți a sumelor reprezentând primă de concediu, pentru anii 2004, 2005

și 2006 actualizată cu rata inflației la data plății efective.

A respins ca neîntemeiată

cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.

A obligat pârâtul la 7.000

RON cheltuieli de judecată către reclamanți.

Prin încheierea de ședință

din 7 februarie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ

și fiscal, a admis cererea de lămurire a sentinței civile nr. 2215 din 20

septembrie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 2784/2/2007, formulată de Ministerul Economiei

și Finanțelor în calitate de chemat în garanție.

A lămurit sentința

nr. 2215/2007 în sensul că acțiunea reclamanților A.G., A.L. și alții - reprezentați

de Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „P.L." București, a fost

admisă astfel cum a fost formulată și restrânsă numai în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Internelor și Reformei Administrative și Oficiul Român pentru Imigrări

nu și cu Ministerul Economiei și Finanțelor, reclamanții renunțând la judecată față

de acesta.

Pentru a pronunța sentința

civilă mai sus menționată, instanța de fond a reținut că dreptul la prima de concediu

a fost acordat prin legea care a intrat în vigoare la data de 08 ianuarie 2000 și

care nu a fost abrogată până în prezent.

Odată cu expirarea duratei

de suspendare a aplicării prevederilor legale, obligația corelativă dreptului consfințit

prin lege devine executorie.

Dreptul la acțiune se

naște din momentul încetării perioadei de suspendare - 31 decembrie 2006, astfel

că excepția prescripției nu poate fi aplicată.

Astfel cum s-a pronunțat

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005,

nu se poate contesta existența dreptului pe perioada în care aplicarea prevederilor

a fost suspendată deoarece ar fi încălcate dispozițiile art. 53 din Constituția

revizuită (art. 49 din Constituția României anterioară) privind cazurile în care

se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementările art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, s-ar încălca

principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.

Împotriva sentinței civile

susmenționate a declarat recurs Oficiul Român pentru Imigrări din cadrul Ministerului

Internelor și Reformei Administrative, care a motivat, în esență, că sentința recurată

a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor imperative ale Legii nr. 507/2003,

Legii nr. 511/2004 și Legii nr. 379/2005.

Examinând cauza în raport

cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, pentru considerentele care se vor arăta în continuare.

În conformitate cu art.

37 alin. (1) teza 1 din O.G. nr. 38/2003, aprobată prin Legea nr. 353/2003 privind

salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, „la plecarea în concediu de odihnă,

polițistul primește o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu”.

Ulterior, aplicarea acestei

prevederi legale a fost suspendată prin art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003

privind bugetul de stat pe anul 2004 până la 31 decembrie 2004, prin art. 8

alin. (7) din Legea nr. 511/2004 privind bugetul de stat pe anul 2005 până la 31

decembrie 2005 și prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005 privind bugetul de

stat pe anul 2006 până la 31 decembrie 2006.

Succesiunea în timp a

actelor normative la care s-a făcut referire impune a se reține că dreptul polițiștilor

la prima pentru

concediul

de odihnă, instituit prin art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 și-a produs efectele

începând cu data menționată, suspendarea exercițiului acestui drept neechivalând

cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată

existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege care

prevede acest drept.

De altfel, fiind un drept

câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu putea fi anulată

prin actele normative menționate.

Așa fiind, un atare drept

nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a

fost suspendat, iar nu

înlăturat.

În atare situație, concluzia

ce se impune este aceea de a se considera că prevederile O.G. nr. 38/2003, astfel

cum a fost aprobată prin Legea nr. 353/2003, au fost numai suspendate, amânate,

prin acte normative temporare, emise datorită unor condiții financiare deosebite.

Față de cele ce preced,

în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat,

menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Oficiul Român pentru Imigrări din cadrul Ministerului Internelor și Reformei

Administrative împotriva sentinței civile nr. 2215 din 20 septembrie 2007 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 iunie 2008.