ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4866/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4866/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Prin Încheierea din
data de 22 ianuarie 2009 pronunțată în dosarul nr. 3398/2/2008, Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă, a admis cererea formulată de
intimatele-interveniente N.A. și C.V.A., în contradictoriu cu
apelanta-contestatoare M.S. și intimata S.C. V. S.A. prin lichidator judiciar
D.U.A. S.P.RX. și a dispus suspendarea judecării apelului înregistrat sub nr.
3398/2/2008 până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în revendicare ce
formează obiectul dosarului nr. 2079/3/2007 al Curții de Apel București, secția
a IV-a civilă, prin care s-a restituit reclamantelor N.A. și C.V.A. același
imobil ce face obiectul prezentei cauze situat în Municipiul București, sector
1, str. Povernei nr. 19-21.
În drept, instanța
și-a întemeiat încheierea de suspendare pe prevederile art. 244 alin. (1) pct.
1 C. proc. civ., reținându-se că cererea de chemare în judecată formulată de
contestatoarea M.S. este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, însă
cealaltă cerere, pe baza căreia intimatele-interveniente și-au întemeiat
solicitarea de suspendare, are drept obiect acțiunea în revendicare introdusă
de acestea pe calea dreptului comun prin care au solicitat același imobil,
cerere formulată anterior apariției Legii nr. 10/2001, respectiv în anul 1988.
S-a concluzionat că
se impune suspendarea prezentei cauze întemeiată pe dispozițiile Legii nr.
10/2001, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în revendicare promovată
pe dreptul comun, întrucât dezlegarea pricinii ce face obiectul Legii nr.
10/2001, atârnă în tot de existența sau inexistența dreptului ce face obiectul
acțiunii în revendicare prin care s-a solicitat același imobil.
Împotriva încheierii
respective, la data de 2 februarie 2009, a declarat recurs
contestatoarea-apelantă M.S., criticând-o ca fiind nelegală și solicitând
casarea acesteia și trimiterea cauzei la aceeași instanță, în vederea
continuării judecății.
Prin motivele de
recurs depuse odată cu cererea, recurenta a susținut că instanța de apel nu s-a
pronunțat pe cererile de intervenție formulate de N.A. și C.V.A., astfel încât
acestea nu aveau calitatea de a solicita suspendarea cauzei.
Pe fondul cererii de
suspendare s-a criticat încheierea recurată, susținându-se că s-a încălcat
principiul potrivit căruia legea specială (Legea nr. 10/2001) are prioritate
față de legea generală, respectiv dreptul comun (art. 480 C. civ.); că s-a
încălcat Decizia nr. XXX/2008 pronunțată în dosarul nr. 60/2007 al Înaltei
Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite; că s-au încălcat dispozițiile
art. 44, 46 și 184 alin. (2) și (4) din Constituția României; ale art. 2 - 70
volumul II din Legea nr. 157 privind Tratatul de Aderare a României la Uniunea
Europeană, precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la
Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenția europeană a
drepturilor omului, creându-se o discriminare între moștenitorii aceluiași
autor cu privire la același bun.
S-a mai învederat
faptul că, între legea specială și legea generală, legea specială are
prioritate, astfel încât, în situația suspendării contestației întemeiată pe o
lege specială (Legea nr. 10/2001) până la soluționarea unei acțiuni în
revendicare pe dreptul comun, legea specială s-ar goli de conținut, iar
contestația ar rămâne fără obiect, aceasta trebuind să fie soluționată cu
precădere.
S-a menționat și
faptul că, prin încheierea de suspendare recurată, i s-a încălcat dreptul la
moștenire, dreptul de proprietate, dreptul de acces la justiție și i s-a creat
o stare de discriminare evidentă față de moștenitorii aceluiași autor și cu
privire la același bun, care au formulat o acțiune în revendicare pe dreptul
comun introdusă în anul 1998.
În drept, și-a
întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursul
declarat de apelanta-contestatoare M.S. prin prisma criticilor formulate și a
motivului de casare invocat, Înalta Curte constată că este nefondat și-l va
respinge ca atare, avându-se în vedere următoarele considerente:
Dispozițiile art. 244
alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. stipulează faptul că instanța poate suspenda
judecata când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte de existența sau
inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.
Deși aceste
dispoziții lasă instanței un drept de apreciere asupra oportunității luării
măsurii de suspendare a judecății, afirmând posibilitatea iar nu obligativitatea
suspendării, corecta înțelegere a acestor prevederi trimite la concluzia că
măsura se impune a fi luată ori de către opri este vădit că dezlegarea pricinii
depinde, în totul sau în parte, de existența unui drept ce face obiectul altei
judecăți.
Prin urmare,
suspendarea judecății, în condițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.,
poate fi luată de instanța de judecată atunci când există dovezi că se poartă o
altă judecată care privește existența unor chestiuni prejudiciale, a căror
soluționare ar avea o influență hotărâtoare asupra rezolvării procesului.
Aceste dispoziții
legale au fost interpretate și aplicate corect de către instanța de apel, în
mod întemeiat Curtea de Apel București dispunând, prin încheierea recurată,
suspendarea contestației formulată în baza Legii nr. 10/2001 de contestatoarea
M.S., până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în revendicare formulată pe
dreptul comun de reclamantele N.A. și C.V.A., având ca obiect același imobil.
Suspendarea dispusă
de instanța de apel este întemeiată, întrucât soluționarea contestației
întemeiată pe Legea nr. 10/2001 depinde întru totul de soluționarea acțiunii în
revendicare formulată pe dreptul comun și prin care s-a solicitat același
imobil.
Aceasta întrucât
acțiunea în revendicare a fost introdusă pe dreptul comun doar de reclamantele
C.V.A. și N.A. în anul 1998, cu circa trei ani de zile înainte de apariția
Legii nr. 10/2001, astfel încât nu se mai aplică principiul potrivit căruia
legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, are prioritate față de dreptul
comun, respectiv acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., precum
și prevederile Deciziei nr. XXX/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
Secțiile Unite.
Aceasta întrucât
acțiunile în curs de judecată, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate
de stat sau de alte persoane juridice în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -
22 decembrie 1989, continuă să fie soluționate pe baza dreptului comun pe care
s-au întemeiat, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită renunță la
judecarea cauzei sau solicită suspendarea acesteia, așa cum rezultă din
interpretarea dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În același timp, nu a
fost încălcat nici principiul „specialia generalibus derogant" prin raportare
la Decizia nr. XXX din 9 iunie 2008 pronunțată în dosarul nr. 60/2007 de către
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, întrucât decizia
respectivă se referă la admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe
dispozițiile dreptului comun formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.
10/2001, iar acțiunea în revendicare, pentru care s-a dispus suspendarea
contestației întemeiată pe această lege specială, a fost introdusă în anul
1988, cu mult timp înainte de intrarea în vigoare a acesteia, în cursul lunii
februarie a anului 2001.
De asemenea, nu se
poate susține faptul că, prin menținerea încheierii prin care s-a dispus
suspendarea contestației formulată în baza Legii nr. 10/2001, contestatoarei i
se încalcă dreptul de proprietate și dreptul de moștenire asupra imobilului
solicitat, cât și dreptul de acces la justiție, întrucât, după încetarea
temeiului de drept în baza căruia s-a dispus suspendarea, cererea având ca
obiect Legea nr. 10/2001 își reia cursul, recurenta putând să-și susțină
drepturile fundamentale solicitate în dosarul respectiv.
Prin urmare,
trimiterea efectuată de recurentă la încălcarea prevederilor constituționale
(art. 44, 46 și art. 184 alin. (2) și alin. (4)); ale Legii nr. 157/2005 de
aprobare a Tratatului de Aderare a României la Uniunea Europeană, precum și
încălcarea an. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului și a art. 1 din
Primul Protocol Adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, sunt
străine de natura pricinii, neavând relevanță ca suport legal în criticile
aduse încheierii de suspendare recurate, în condițiile în care, prin încheierea
respectivă, nu s-a soluționat fondul pricinii, ci a fost întrerupt doar
temporar cursul judecării.
În ceea ce privește
aspectele de ordin procedural invocate de recurentă, se constată, de asemenea,
că sunt neîntemeiate, întrucât, prin Încheierea din 25 iunie 2003 pronunțată în
dosarul nr. 1318/2002 într-un ciclu anterior al cauzei, Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă, a admis, în principiu, cererea de intervenție
formulată de intervenientele N.S. și C.V.F., cererea fiind calificată ca una de
intervenție accesorie, în favoarea intimatei S.C V. S.A., cerere admisă
definitiv prin Decizia civilă nr. 47 din 20 ianuarie 2004 a aceleiași instanțe.
De asemenea, nu
prezintă relevanță juridică nici faptul că, în prezent, acțiunea în revendicare
pe baza căreia s-a suspendat contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001 a fost
soluționată irevocabil prin Decizia civilă nr. 7388 din 9 iulie 2009 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,
recurenta-contestatoare având posibilitatea să solicite repunerea pe rol a
cauzei, conform dispozițiilor art. 244 alin. (2) C. proc. civ.
În consecință, față
de cele arătate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivul de casare
prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin.
(1) C. proc. civ., recursul declarat de apelanta-contestatoare M.S. se va
respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de contestatoarea M.S. împotriva Încheierii de
ședință din 22 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința
publică din 1 octombrie 2010.
Procesat de GGC - DG