ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 297/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 297/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Curții de Apel București, A.V.A.S. a solicitat în contradictoriu cu S.I.F.M.
SA, ca instanța, în principal să acorde un termen de grație de 18 luni pentru
plata voluntară a creanței stabilită prin sentința comercială nr. 25 din 10 februarie
2010.
În subsidiar, a solicitat eșalonarea
la plată a creanței stabilită prin titlul executoriu sus menționat, pe un
termen de 3 luni, în rate egale anuale, începând cu data rămânerii irevocabile
a prezentei hotărâri.
A mai solicitat, suspendarea
provizorie a executării, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (5) din
O.G. nr. 22/2002, modificată prin O.U.G. nr. 4/2001, până la soluționarea
cererii de suspendare formulată în condițiile alin. (4) al articolului sus
menționat. De asemenea, a mai solicitat suspendarea în continuare, a
continuării procedurii de executare silită, în condițiile art. 6 alin. (4) din
O.G. nr. 22/2002, până la soluționarea irevocabilă a cererii de față.
Prin motivare, s-a arătat că prin
sentința comercială nr. 25 din 10 februarie 2010, A.V.A.S. a fost obligată la plata sumei de 1.843.400 lei și a sumei de 22.2550 lei cu titlu de
cheltuieli de judecată, sentința rămânând irevocabilă prin respingerea
recursului. Prin art. 1, 2 și 4 din O.G. nr. 22/2002, au fost instituite
dispoziții cu caracter imperativ, care exceptează patrimoniul A.V.A.S. de la
urmărirea silită de drept comun. Imposibilitatea executării de bună voie a
obligației de plată, se datorează faptului că este ordonator terțiar de
credite, care funcționează cu două bugete și datorită faptului că începând din
anul 2008, la cererea păgubiților F.N.I. s-a dispus înființarea popririi, ceea
ce poate conduce la incapacitate de plată.
S.I.F.M. SA, prin întâmpinare a
invocat excepția de inadmisibilitate ca urmare a nerespectării condițiilor de
formă privind formularea cererii, în sensul neindicării numelui și persoanelor
reprezentanților legali, codul fiscal, contul bancar, datele de identificare
ale mijloacelor de comunicare, obiectul cererii și valoarea acestuia, temeiurile
de fapt și de drept ale cererii. A mai invocat și excepția de necompetență
materială, raportat la calitatea de debitor a A.V.A.S.
Pe fondul cauzei a solicitat
respingerea cererii ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 10
martie 2011, urmare precizării cererii de chemare în judecată, Curtea a
calificat cererea drept contestație la executare și a respins excepția de
necompetență materială.
La termenul de judecată din data de 21
aprilie 2011, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de inadmisibilitate.
Prin sentința comercială nr. 47 din 21
aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca
rămase fără obiect cererile de suspendare a executării și a respins ca
neîntemeiată contestația la executare.
Pentru a dispune astfel, Curtea a
reținut că A.V.A.S, deși s-a prevalat de dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.G.
nr. 22/2002, nu a întreprins demersurile necesare în condițiile art. 1, 2 și 4
din O.G. nr. 22/2002 și a formulat prezenta contestație la mai puțin de o lună
de la data primirii somației de plată, iar pe de altă parte nu a făcut dovada
unui blocaj care să îi pună în dificultate activitatea.
În considerarea acestei soluții,
Curtea a apreciat netemeinicia cererii de suspendare, precum și a cererii formulată
în temeiul art. 6 alin. (5) din O.G. nr. 22/2002.
Împotriva acestei sentințe, a formulat
recurs, în cadrul termenului legal A.V.A.S., în temeiul motivului de
nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 și 304
1
C. proc. civ.,
prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei
recurată, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii formulată.
Criticile recurentei au constat în
susținerea că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile O.U.G. nr.
4/2011, prin care a fost modificată O.G. nr. 22/2002, în sensul că această
modificare legislativă a ținut cont de dificultățile întâmpinate până în
prezent de executarea obligațiilor de plată de către instituțiile publice. Pe
de altă parte, modificarea legislativă răspunde și exigențelor principiului
unei bune administrări a justiției, consacrat de art. 41 din C.D.F.U.E.
Eșalonarea plății și termenele de
grație ale instituției debitoare, se înscriu în marja de apreciere a statului,
recunoscută de Curtea Constituțională. Eșalonarea la plată, în măsura în care
ar fi admisă, urmează a fi reglementată ulterior, prin încheierea unei
convenții de eșalonare, ceea ce nu contravine dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O.
În mod greșit, instanța de fond, a
reținut că A.V.A.S. nu a făcut dovada lipsei de disponibilități bănești, în
condițiile în care s-a susținut că începând cu anul 2008, activitatea
instituției a fost îngreunată.
În ceea ce privește cererea de
suspendare a executării, A.V.A.S. a arătat că deși a întreprins toate măsurile
legale ce se impun pentru efectuarea de plăți voluntare, cu respectarea
termenului de grație prevăzut de O.G. nr. 22/2002, nu și-a putut îndeplini
obligațiile de plată de bună voie, având în vedere lipsa de disponibilități
bănești, fiind poprit contul A.V.A.S.
În continuare, A.V.A.S. a învederat
faptul că până la data intrării în vigoare a O.G. nr. 22/2002, deținea
calitatea de ordonator terțiar de credite și nu principal, situație în care
devin incidente dispozițiile art. 452 alin. (2) lit. a) C. proc. civ., nefiind
supuse executării silite, sumele de bani care sunt supuse unei afectațiuni
speciale.
Recursul este nefondat.
Obiectul cererii de față este
reprezentat de contestația la executare formulată de către A.V.A.S., generată
de punerea în executare a sentinței comerciale nr. 25 din 1 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, prin care se tinde la amânarea executării,
prin acordarea unui termen de grație sau prin executarea fracțională a titlului
executoriu, cu suspendarea executării.
În ceea ce privește cererea de
acordare a unui termen de grație de 18 luni și/sau eșalonare a plății, pentru
ca A.V.A.S. să efectueze în mod voluntar plata sumelor datorate, actul normativ
reprezentat de O.G. nr. 22/2002, impune respectarea unei anumite conduite,
stabilită prin art. 2 din O.G. nr. 22/2002 și anume întreprinderea demersurilor
necesare în termen de 6 luni de la primirea somației de plată, în situația în
care instituția publică nu dispune de fondurile necesare plății.
Aceste dispoziții impun stabilirea
unei soluții clare pentru îndeplinirea obligațiilor sale, pentru asigurarea
unei garanții ferme a îndeplinirii obligațiilor de plată.
Deși recurenta încearcă să acrediteze
ideea că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile O.U.G. nr.
4/2011, fiind eludat însuși scopul legii, Înalta Curte constată că
posibilitatea amânării sau eșalonării obligației de plată este o măsură care nu
poată fi dispusă decât cu respectarea prevederilor art. 1, 2 și 4 din același
act normativ.
Astfel, recurenta trebuia să prezinte,
în concret situația de fapt care să justifice posibilitatea reală de a efectua
plata, iar prezentarea popririi conturilor la solicitarea păgubiților F.N.I.,
în anul 2008, nu este de natură să justifice luarea acestei măsuri.
În consecință, funcționarea eficientă
a instituțiilor publice, nu poate fi analizată decât în contextul întregului
act normativ reprezentat de O.G. nr. 22/2002 și nu în mod necondiționat, cum
sugerează recurenta.
În ceea ce privește cererea privind
suspendarea executării, Înalta Curte constată că argumentele recurentei au
vizat îndeplinirea cerințelor prevăzute de O.G. nr. 22/2002 și anume
întreprinderea măsurilor legale ce se impun pentru efectuarea de plăți
voluntare și respectarea termenului de grație instituit de ordonanță. Aspectele
invocate a fi îndeplinite de către recurentă au constituit considerente care au
fost analizate de către instanță, fiind constatate a fi neîndeplinite de către
instituția publică, astfel încât aceste motive nu pot constitui temei pentru
admiterea cererii de suspendare. Pentru admiterea acesteia, recurenta trebuia
să demonstreze prejudiciul iminent care trebuia protejat în patrimoniul
A.V.A.S.
Cu referire la critica prin care
recurenta arată că până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 4/2011,
A.V.A.S. era ordonator terțiar de credite și nu ordonator principal de credite,
instituția funcționând cu două bugete, astfel încât sumele din conturile A.V.A.S.
nu sunt supuse executării silite prin poprire, patrimoniul fiind exceptat de la
urmărirea de drept comun, Înalta Curte constată că în oricare situație,
recurenta se supune dispozițiilor art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002.
Dispoziția sus evocată, asigură recurentei sursele de finanțare pentru
acoperirea creanțelor față de debitori, în sensul că ordonatorii principali de
credite bugetare au obligația de a dispune toate măsurile care se impun,
inclusiv virări de credite bugetare, care se pot face pe tot parcursul anului
bugetar.
În raport de aceste considerente, în
temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de A.V.A.S. împotriva sentinței comerciale nr. 47 din 21 aprilie 2011
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
27 ianuarie 2012.