ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 297/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, A.V.A.S. a solicitat în contradictoriu cu S.I.F.M. SA, ca instanța, în principal să acorde un termen de grație de 18 luni pentru plata voluntară a creanței stabilită prin sentința comercială nr. 25 din 10 februarie 2010. În subsidiar, a solicitat eșalonarea la plată a creanței stabilită prin titlul executoriu sus menționat, pe un termen de 3 luni, în rate egale anuale, începând cu data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri. A mai solicitat, suspendarea provizorie a executării, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (5) din O.G. nr. 22/2002, modificată prin O.U.G.

nr. 4/2001, până la soluționarea cererii de suspendare formulată în condițiile alin. (4) al articolului sus menționat. De asemenea, a mai solicitat suspendarea în continuare, a continuării procedurii de executare silită, în condițiile art. 6 alin. (4) din O.G. nr. 22/2002, până la soluționarea irevocabilă a cererii de față. Prin motivare, s-a arătat că prin sentința comercială nr. 25 din 10 februarie 2010, A.V.A.S. a fost obligată la plata sumei de 1.843.400 lei și a sumei de 22.2550 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, sentința rămânând irevocabilă prin respingerea recursului. Prin art. 1, 2 și 4 din O.G. nr. 22/2002, au fost instituite dispoziții cu caracter imperativ, care exceptează patrimoniul A.V.A.S.

de la urmărirea silită de drept comun. Imposibilitatea executării de bună voie a obligației de plată, se datorează faptului că este ordonator terțiar de credite, care funcționează cu două bugete și datorită faptului că începând din anul 2008, la cererea păgubiților F.N.I. s-a dispus înființarea popririi, ceea ce poate conduce la incapacitate de plată. S.I.F.M. SA, prin întâmpinare a invocat excepția de inadmisibilitate ca urmare a nerespectării condițiilor de formă privind formularea cererii, în sensul neindicării numelui și persoanelor reprezentanților legali, codul fiscal, contul bancar, datele de identificare ale mijloacelor de comunicare, obiectul cererii și valoarea acestuia, temeiurile de fapt și de drept ale cererii.

A mai invocat și excepția de necompetență materială, raportat la calitatea de debitor a A.V.A.S. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. La termenul de judecată din data de 10 martie 2011, urmare precizării cererii de chemare în judecată, Curtea a calificat cererea drept contestație la executare și a respins excepția de necompetență materială. La termenul de judecată din data de 21 aprilie 2011, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de inadmisibilitate. Prin sentința comercială nr. 47 din 21 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca rămase fără obiect cererile de suspendare a executării și a respins ca neîntemeiată contestația la executare.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut că A.V.A.S, deși s-a prevalat de dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, nu a întreprins demersurile necesare în condițiile art. 1, 2 și 4 din O.G. nr. 22/2002 și a formulat prezenta contestație la mai puțin de o lună de la data primirii somației de plată, iar pe de altă parte nu a făcut dovada unui blocaj care să îi pună în dificultate activitatea. În considerarea acestei soluții, Curtea a apreciat netemeinicia cererii de suspendare, precum și a cererii formulată în temeiul art. 6 alin. (5) din O.G. nr. 22/2002. Împotriva acestei sentințe, a formulat recurs, în cadrul termenului legal A.V.A.S., în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc.

civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurată, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii formulată. Criticile recurentei au constat în susținerea că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile O.U.G. nr. 4/2011, prin care a fost modificată O.G. nr. 22/2002, în sensul că această modificare legislativă a ținut cont de dificultățile întâmpinate până în prezent de executarea obligațiilor de plată de către instituțiile publice. Pe de altă parte, modificarea legislativă răspunde și exigențelor principiului unei bune administrări a justiției, consacrat de art. 41 din C.D.F.U.E. Eșalonarea plății și termenele de grație ale instituției debitoare, se înscriu în marja de apreciere a statului, recunoscută de Curtea Constituțională.

Eșalonarea la plată, în măsura în care ar fi admisă, urmează a fi reglementată ulterior, prin încheierea unei convenții de eșalonare, ceea ce nu contravine dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O. În mod greșit, instanța de fond, a reținut că A.V.A.S. nu a făcut dovada lipsei de disponibilități bănești, în condițiile în care s-a susținut că începând cu anul 2008, activitatea instituției a fost îngreunată. În ceea ce privește cererea de suspendare a executării, A.V.A.S. a arătat că deși a întreprins toate măsurile legale ce se impun pentru efectuarea de plăți voluntare, cu respectarea termenului de grație prevăzut de O.G. nr. 22/2002, nu și-a putut îndeplini obligațiile de plată de bună voie, având în vedere lipsa de disponibilități bănești, fiind poprit contul A.V.A.S.

În continuare, A.V.A.S. a învederat faptul că până la data intrării în vigoare a O.G. nr. 22/2002, deținea calitatea de ordonator terțiar de credite și nu principal, situație în care devin incidente dispozițiile art. 452 alin. (2) lit. a) C. proc. civ., nefiind supuse executării silite, sumele de bani care sunt supuse unei afectațiuni speciale. Recursul este nefondat. Obiectul cererii de față este reprezentat de contestația la executare formulată de către A.V.A.S., generată de punerea în executare a sentinței comerciale nr. 25 din 1 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, prin care se tinde la amânarea executării, prin acordarea unui termen de grație sau prin executarea fracțională a titlului executoriu, cu suspendarea executării.

În ceea ce privește cererea de acordare a unui termen de grație de 18 luni și/sau eșalonare a plății, pentru ca A.V.A.S. să efectueze în mod voluntar plata sumelor datorate, actul normativ reprezentat de O.G. nr. 22/2002, impune respectarea unei anumite conduite, stabilită prin art. 2 din O.G. nr. 22/2002 și anume întreprinderea demersurilor necesare în termen de 6 luni de la primirea somației de plată, în situația în care instituția publică nu dispune de fondurile necesare plății. Aceste dispoziții impun stabilirea unei soluții clare pentru îndeplinirea obligațiilor sale, pentru asigurarea unei garanții ferme a îndeplinirii obligațiilor de plată. Deși recurenta încearcă să acrediteze ideea că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile O.U.G.

nr. 4/2011, fiind eludat însuși scopul legii, Înalta Curte constată că posibilitatea amânării sau eșalonării obligației de plată este o măsură care nu poată fi dispusă decât cu respectarea prevederilor art. 1, 2 și 4 din același act normativ. Astfel, recurenta trebuia să prezinte, în concret situația de fapt care să justifice posibilitatea reală de a efectua plata, iar prezentarea popririi conturilor la solicitarea păgubiților F.N.I., în anul 2008, nu este de natură să justifice luarea acestei măsuri. În consecință, funcționarea eficientă a instituțiilor publice, nu poate fi analizată decât în contextul întregului act normativ reprezentat de O.G. nr. 22/2002 și nu în mod necondiționat, cum sugerează recurenta.

În ceea ce privește cererea privind suspendarea executării, Înalta Curte constată că argumentele recurentei au vizat îndeplinirea cerințelor prevăzute de O.G. nr. 22/2002 și anume întreprinderea măsurilor legale ce se impun pentru efectuarea de plăți voluntare și respectarea termenului de grație instituit de ordonanță. Aspectele invocate a fi îndeplinite de către recurentă au constituit considerente care au fost analizate de către instanță, fiind constatate a fi neîndeplinite de către instituția publică, astfel încât aceste motive nu pot constitui temei pentru admiterea cererii de suspendare. Pentru admiterea acesteia, recurenta trebuia să demonstreze prejudiciul iminent care trebuia protejat în patrimoniul A.V.A.S.

Cu referire la critica prin care recurenta arată că până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 4/2011, A.V.A.S. era ordonator terțiar de credite și nu ordonator principal de credite, instituția funcționând cu două bugete, astfel încât sumele din conturile A.V.A.S. nu sunt supuse executării silite prin poprire, patrimoniul fiind exceptat de la urmărirea de drept comun, Înalta Curte constată că în oricare situație, recurenta se supune dispozițiilor art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002. Dispoziția sus evocată, asigură recurentei sursele de finanțare pentru acoperirea creanțelor față de debitori, în sensul că ordonatorii principali de credite bugetare au obligația de a dispune toate măsurile care se impun, inclusiv virări de credite bugetare, care se pot face pe tot parcursul anului bugetar.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A.V.A.S. împotriva sentinței comerciale nr. 47 din 21 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2012.