ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 297/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, A.V.A.S. a solicitat în contradictoriu cu S.I.F.M.

SA, ca instanța, în principal să acorde un termen de grație de 18 luni pentru

plata voluntară a creanței stabilită prin sentința comercială nr. 25 din 10 februarie

2010.

În subsidiar, a solicitat eșalonarea

la plată a creanței stabilită prin titlul executoriu sus menționat, pe un

termen de 3 luni, în rate egale anuale, începând cu data rămânerii irevocabile

a prezentei hotărâri.

A mai solicitat, suspendarea

provizorie a executării, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (5) din

O.G. nr. 22/2002, modificată prin O.U.G. nr. 4/2001, până la soluționarea

cererii de suspendare formulată în condițiile alin. (4) al articolului sus

menționat. De asemenea, a mai solicitat suspendarea în continuare, a

continuării procedurii de executare silită, în condițiile art. 6 alin. (4) din

O.G. nr. 22/2002, până la soluționarea irevocabilă a cererii de față.

Prin motivare, s-a arătat că prin

sentința comercială nr. 25 din 10 februarie 2010, A.V.A.S. a fost obligată la plata sumei de 1.843.400 lei și a sumei de 22.2550 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată, sentința rămânând irevocabilă prin respingerea

recursului. Prin art. 1, 2 și 4 din O.G. nr. 22/2002, au fost instituite

dispoziții cu caracter imperativ, care exceptează patrimoniul A.V.A.S. de la

urmărirea silită de drept comun. Imposibilitatea executării de bună voie a

obligației de plată, se datorează faptului că este ordonator terțiar de

credite, care funcționează cu două bugete și datorită faptului că începând din

anul 2008, la cererea păgubiților F.N.I. s-a dispus înființarea popririi, ceea

ce poate conduce la incapacitate de plată.

S.I.F.M. SA, prin întâmpinare a

invocat excepția de inadmisibilitate ca urmare a nerespectării condițiilor de

formă privind formularea cererii, în sensul neindicării numelui și persoanelor

reprezentanților legali, codul fiscal, contul bancar, datele de identificare

ale mijloacelor de comunicare, obiectul cererii și valoarea acestuia, temeiurile

de fapt și de drept ale cererii. A mai invocat și excepția de necompetență

materială, raportat la calitatea de debitor a A.V.A.S.

Pe fondul cauzei a solicitat

respingerea cererii ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 10

martie 2011, urmare precizării cererii de chemare în judecată, Curtea a

calificat cererea drept contestație la executare și a respins excepția de

necompetență materială.

La termenul de judecată din data de 21

aprilie 2011, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de inadmisibilitate.

Prin sentința comercială nr. 47 din 21

aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca

rămase fără obiect cererile de suspendare a executării și a respins ca

neîntemeiată contestația la executare.

Pentru a dispune astfel, Curtea a

reținut că A.V.A.S, deși s-a prevalat de dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.G.

nr. 22/2002, nu a întreprins demersurile necesare în condițiile art. 1, 2 și 4

din O.G. nr. 22/2002 și a formulat prezenta contestație la mai puțin de o lună

de la data primirii somației de plată, iar pe de altă parte nu a făcut dovada

unui blocaj care să îi pună în dificultate activitatea.

În considerarea acestei soluții,

Curtea a apreciat netemeinicia cererii de suspendare, precum și a cererii formulată

în temeiul art. 6 alin. (5) din O.G. nr. 22/2002.

Împotriva acestei sentințe, a formulat

recurs, în cadrul termenului legal A.V.A.S., în temeiul motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ.,

prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei

recurată, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii formulată.

Criticile recurentei au constat în

susținerea că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile O.U.G. nr.

4/2011, prin care a fost modificată O.G. nr. 22/2002, în sensul că această

modificare legislativă a ținut cont de dificultățile întâmpinate până în

prezent de executarea obligațiilor de plată de către instituțiile publice. Pe

de altă parte, modificarea legislativă răspunde și exigențelor principiului

unei bune administrări a justiției, consacrat de art. 41 din C.D.F.U.E.

Eșalonarea plății și termenele de

grație ale instituției debitoare, se înscriu în marja de apreciere a statului,

recunoscută de Curtea Constituțională. Eșalonarea la plată, în măsura în care

ar fi admisă, urmează a fi reglementată ulterior, prin încheierea unei

convenții de eșalonare, ceea ce nu contravine dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O.

În mod greșit, instanța de fond, a

reținut că A.V.A.S. nu a făcut dovada lipsei de disponibilități bănești, în

condițiile în care s-a susținut că începând cu anul 2008, activitatea

instituției a fost îngreunată.

În ceea ce privește cererea de

suspendare a executării, A.V.A.S. a arătat că deși a întreprins toate măsurile

legale ce se impun pentru efectuarea de plăți voluntare, cu respectarea

termenului de grație prevăzut de O.G. nr. 22/2002, nu și-a putut îndeplini

obligațiile de plată de bună voie, având în vedere lipsa de disponibilități

bănești, fiind poprit contul A.V.A.S.

În continuare, A.V.A.S. a învederat

faptul că până la data intrării în vigoare a O.G. nr. 22/2002, deținea

calitatea de ordonator terțiar de credite și nu principal, situație în care

devin incidente dispozițiile art. 452 alin. (2) lit. a) C. proc. civ., nefiind

supuse executării silite, sumele de bani care sunt supuse unei afectațiuni

speciale.

Recursul este nefondat.

Obiectul cererii de față este

reprezentat de contestația la executare formulată de către A.V.A.S., generată

de punerea în executare a sentinței comerciale nr. 25 din 1 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, prin care se tinde la amânarea executării,

prin acordarea unui termen de grație sau prin executarea fracțională a titlului

executoriu, cu suspendarea executării.

În ceea ce privește cererea de

acordare a unui termen de grație de 18 luni și/sau eșalonare a plății, pentru

ca A.V.A.S. să efectueze în mod voluntar plata sumelor datorate, actul normativ

reprezentat de O.G. nr. 22/2002, impune respectarea unei anumite conduite,

stabilită prin art. 2 din O.G. nr. 22/2002 și anume întreprinderea demersurilor

necesare în termen de 6 luni de la primirea somației de plată, în situația în

care instituția publică nu dispune de fondurile necesare plății.

Aceste dispoziții impun stabilirea

unei soluții clare pentru îndeplinirea obligațiilor sale, pentru asigurarea

unei garanții ferme a îndeplinirii obligațiilor de plată.

Deși recurenta încearcă să acrediteze

ideea că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile O.U.G. nr.

4/2011, fiind eludat însuși scopul legii, Înalta Curte constată că

posibilitatea amânării sau eșalonării obligației de plată este o măsură care nu

poată fi dispusă decât cu respectarea prevederilor art. 1, 2 și 4 din același

act normativ.

Astfel, recurenta trebuia să prezinte,

în concret situația de fapt care să justifice posibilitatea reală de a efectua

plata, iar prezentarea popririi conturilor la solicitarea păgubiților F.N.I.,

în anul 2008, nu este de natură să justifice luarea acestei măsuri.

În consecință, funcționarea eficientă

a instituțiilor publice, nu poate fi analizată decât în contextul întregului

act normativ reprezentat de O.G. nr. 22/2002 și nu în mod necondiționat, cum

sugerează recurenta.

În ceea ce privește cererea privind

suspendarea executării, Înalta Curte constată că argumentele recurentei au

vizat îndeplinirea cerințelor prevăzute de O.G. nr. 22/2002 și anume

întreprinderea măsurilor legale ce se impun pentru efectuarea de plăți

voluntare și respectarea termenului de grație instituit de ordonanță. Aspectele

invocate a fi îndeplinite de către recurentă au constituit considerente care au

fost analizate de către instanță, fiind constatate a fi neîndeplinite de către

instituția publică, astfel încât aceste motive nu pot constitui temei pentru

admiterea cererii de suspendare. Pentru admiterea acesteia, recurenta trebuia

să demonstreze prejudiciul iminent care trebuia protejat în patrimoniul

A.V.A.S.

Cu referire la critica prin care

recurenta arată că până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 4/2011,

A.V.A.S. era ordonator terțiar de credite și nu ordonator principal de credite,

instituția funcționând cu două bugete, astfel încât sumele din conturile A.V.A.S.

nu sunt supuse executării silite prin poprire, patrimoniul fiind exceptat de la

urmărirea de drept comun, Înalta Curte constată că în oricare situație,

recurenta se supune dispozițiilor art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002.

Dispoziția sus evocată, asigură recurentei sursele de finanțare pentru

acoperirea creanțelor față de debitori, în sensul că ordonatorii principali de

credite bugetare au obligația de a dispune toate măsurile care se impun,

inclusiv virări de credite bugetare, care se pot face pe tot parcursul anului

bugetar.

În raport de aceste considerente, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de A.V.A.S. împotriva sentinței comerciale nr. 47 din 21 aprilie 2011

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 ianuarie 2012.