ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1582/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta

M.E. a chemat în judecată Consiliul Legislativ, solicitând:

- obligarea pârâtului

la recalcularea și plata drepturilor salariale ce i se cuvin, reprezentând indemnizația

egală cu șapte salarii lunare brute care se plătesc funcționarilor publici parlamentari

al căror raport de serviciu a încetat în condițiile art. 62 lit. d) din Legea

nr. 7/2007;

- actualizarea sumei ce

i se cuvine cu rata medie lunară a inflației începând cu data de 27 aprilie 2009

până la plata efectivă a acesteia.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că s-a pensionat începând cu luna septembrie 2006, potrivit

art. 62 lit. d) din Legea nr. 7/2006, iar prin Legea nr. 113/2009 intrată în vigoare

la 27 aprilie 2009, prevederile art. 71 alin. (1) din Legea nr. 7/2006 au fost completate

printr-o nouă teză „prin salariu lunar brut se înțelege salariul de bază brut lunar

și sporurile din ultima luna de activitate”.

Tot în Legea nr. 113/2009,

la art. III s-a prevăzut că aceste prevederi se aplică și funcționarilor publici

parlamentari care s-au pensionat până la data intrării în vigoare a legii.

fond

Prin sentința civilă nr.

2262 din 23 martie 2011 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ

și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea, a fost obligat pârâtul Consiliul Legislativ

la plata către reclamant a sumei de 13.300 RON cu titlu de diferențe indemnizație

egală cu șapte salarii brute, sumă care se impozitează conform art. 73 alin.

(1) din Legea nr. 7/2006, republicată.

A fost respinsă în rest

acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

În motivarea soluției,

instanța de fond a reținut că față de precizarea din art. 71 alin. (1) din Legea

nr. 7/2006, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 113/2009, autoritatea pârâtă

datorează reclamantei diferențele salariale calculate prin includerea sporurilor

din ultima lună de activitate.

Modificarea Legii nr.

7/2005 prin Legea nr. 113/2009 nu a vizat art. 90 din Legea nr. 7/2006 care a reglementat

expres aplicarea prevederilor art. 42 și art. 71-73 din Lege tuturor funcționarilor

publici din Consiliul Legislativ, articol prin care s-a realizat asimilarea funcționarilor

publici din Consiliul Legislativ cu funcționarii publici parlamentari, cărora li

se aplică prevederile art. III din Legea nr. 113/2009.

S-a reținut că existența

unor lacune ale legii în privința sursei cheltuielilor bugetare nu aduce atingere

drepturilor câștigate în temeiul legii și nu conduce la interpretarea în sensul

înlăturării drepturilor.

Însă, au fost considerate

întemeiate apărările pârâtului cu privire la cuantumul sumei datorate deoarece față

de salariul brut și sporurile de care beneficia din totalul sumei de 35.469 RON,

reclamanta încasând suma de 22.169 RON la data încetării raportului de serviciu,

pârâta datorează suma de 13.300 RON.

Și solicitarea reclamantei

de a fi obligată pârâta la actualizarea sumelor a fost apreciată ca neîntemeiată.

Legea nr. 113/2009 a prevăzut,

în art. III alin. (2), eșalonarea cheltuielilor rezultate din aplicarea legii în

cursului anilor 2009 și 2010, iar reclamanta a acționat în judecată în anul 2010

și pentru că nu se prevede un termen de acordare, nu se poate dispune actualizarea.

Acordarea cheltuielilor

de judecată a fost respinsă pentru că autoritatea pârâtă a justificat refuzul de

plată prin modul de interpretare al Legii nr. 113/2009, iar acordarea cheltuielilor

de judecată ar greva și mai mult fondurile bugetare.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs atât reclamanta M.E., cât și pârâtul Consiliul Legislativ.

I. În recursul declarat

de reclamanta M.E. s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în

sensul obligării autorității pârâte și la reactualizarea sumei până la data plății

efective și la plata cheltuielilor de judecată.

S-a invocat faptul că

soluția instanței de fond este greșită în ceea ce privește respingerea cererii de

reactualizare a sumei datorate pentru că nu s-a făcut distincție între noțiuni/momente

distincte:

- dreptul pretins s-a

născut la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 113/2009, dar devenea exigibil

în cursul anilor 2009-2010;

- pentru că textul nu

dispune cu privire la reactualizarea sumelor nu se poate dispune respingerea acțiunii,

iar dezlegarea problemei se face în baza legislației în vigoare;

- fiind în discuție o

datorie bănească, în caz de nereactualizare s-ar reduce treptat valoarea acesteia

prin trecerea timpului și ca efect al inflației;

- potrivit art. 1088

C. civ., obligațiile ce au ca obiect o sumă de bani sunt supuse reactualizării sub

forma dobânzii legale.

În ceea ce privește momentul

de la care operează reactualizarea, deși pot exista mai multe momente, s-a solicitat

recalcularea pe baza dobânzii legale, cel puțin de la data introducerii acțiunii.

Referitor la respingerea

cererii de acordare a cheltuielilor de judecată se critică soluția instanței de

fond deoarece:

- nu există nicio prevedere

legală care să scutească autoritățile publice de la plata cheltuielilor de judecată,

iar dispozițiile legii contenciosului administrativ se completează cu cele ale C.

proc. civ.;

- în baza art. 274 C.

proc. civ., autoritatea pârâtă este în culpă procesuală și se impune acordarea cheltuielilor

de judecată, iar art. 275 C. proc. civ. nu este aplicabil față de conținutul întâmpinării;

- neacordarea cheltuielilor

de judecată pentru argumente extra-legale nu poate fi primită.

II. În recursul declarat

de Consiliul Legislativ se critică soluția instanței de fond pentru admiterea în

parte a acțiunii.

S-a arătat că potrivit

normelor de tehnică legislativă, prevederile art. II-IV din Legea nr. 113/2009 sunt

reglementări de sine stătătoare care nu fac corp comun cu Legea nr. 7/2006 și nu

se aplică și funcționarilor publici din cadrul Consiliului Legislativ.

Or, potrivit art. 90 din

Legea nr. 7/2006, funcționarilor publici din cadrul Consiliului Legislativ le sunt

aplicabile numai unele dispoziții din Legea nr. 7/2006, nu și dispozițiile proprii

ale Legii nr. 113/2009 prevăzute în art. II-IV din acest act normativ.

În speță, nu este vorba

de reglementarea unor drepturi care nu pot fi considerate câștigate prin lipsa dispozițiilor

aplicabile funcționarilor publici din cadrul Consiliului Legislativ.

S-a solicitat admiterea

recursului și să se constate că hotărârea este netemeinică și nelegală.

recurs

După examinarea motivelor

de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul

declarat de Consiliul Legislativ și va admite recursul declarat de reclamanta M.E.

pentru următoarele considerente:

I. Criticile din motivele

de recurs invocate de Consiliul Legislativ sunt nefondate și recursul va fi respins.

Așa cum a subliniat și

instanța de fond, reclamanta s-a pensionat în baza art. 62 lit. d) din Legea

nr. 7/2006 privind Statutul funcționarului public parlamentar, cu modificările și

completările ulterioare, începând cu luna septembrie 2006.

La momentul pensionării,

potrivit art. 73 alin. (1) din Legea nr. 7/2006, reclamanta a beneficiat de o indemnizație

egală cu 7 salarii lunare brute, care se impozitează potrivit legii.

Acest text a fost completat

prin Legea nr. 113/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 7/2006 privind

Statutul funcționarului public parlamentar cu o teză ultimă: „În sensul prezentului

articol, prin salariu lunar brut se înțelege salariul de bază brut lunar și sporurile

din ultima lună de activitate”.

Deși recurentul Consiliul

Legislativ invocă faptul că prevederile art. II-IV din Legea nr. 113/2009 ar fi

un act normativ distinct de Legea nr. 7/2006 și nu s-ar aplica și funcționarilor

publici din cadrul Consiliului Legislativ, din interpretarea prevederilor legale

nu rezultă o asemenea concluzie.

Ca urmare a modificărilor

aduse de Legea nr. 113/2009 a fost republicată Legea nr. 7/2006 dar au fost menținute

prevederile referitoare la aplicarea dispozițiilor acestei legi (Legea nr. 7/2006)

și funcționarilor publici din cadrul Consiliului Legislativ și membrilor acestuia.

Astfel, în art. 94 alin. (1) din Legea nr. 7/2006, așa cum a fost republicată în

2009, se prevede că dispozițiile art. 73-75 (fost art. 71-73) din Lege, se aplică

funcționarilor publici din cadrul Consiliului Legislativ.

Faptul că la republicare

a fost inserată o notă în care au fost reproduse prevederile art. II-IV din Legea

nr. 113/2009, aceasta nu face inaplicabile modificările aduse Legii nr. 7/2006 și

funcționarilor publici din cadrul Consiliului Legislativ pentru că chiar în notă

se precizează că sunt reproduse numai prevederile care nu au fost încorporate în

textul republicat al Legii nr. 7/2006, or, modificarea art. 71 alin. (1) [devenit

art. 73 alin. (1) după republicare] a fost încorporată în cuprinsul legii și îi

este aplicabilă și reclamantei.

II. Recursul declarat

de reclamanta M.E. este fondat.

Instanța de fond, deși

a admis acțiunea reclamantei, a respins cererea de reactualizare a sumei și acordarea

cheltuielilor de judecată, dar soluția este dată cu aplicarea greșită a legii, motiv

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nu se poate invoca drept

argument al respingerii cererii de acordare a sumelor reactualizate faptul că legea

nu prevede un termen de acordare deoarece se recunoaște un drept, iar pentru că

acesta vizează drepturi bănești, sumele ce vor fi acordate se impun a fi actualizate

începând cu data cererii adresate instanței de judecată și până la data plății efective

pentru că numai în acest fel se poate acoperi paguba produsă de refuzul autorității

publice de acordare a drepturilor recunoscute de lege.

Art. 8 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 prevede că „persoana vătămată într-un drept recunoscut

de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită

de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns

în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului,

repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea,

se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat

într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin

refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare

a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea

dreptului sau interesului legitim”.

Pentru a fi reparată paguba

cauzată, se impune reactualizarea sumelor datorate și neplătite de autoritatea pârâtă.

Este nejustificată din

punct de vedere legal și neacordarea cheltuielilor de judecată, în condițiile admiterii,

cel puțin parțial, a acțiunii reclamantei de către instanța de fond.

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ. „Partea care cade în pretenții va fi

obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Pentru că a fost obligat Consiliul Legislativ la plata diferențelor

bănești prevăzute de lege, atunci se impune și obligarea la plata cheltuielilor

de judecată efectuate de reclamantă în fața instanței de fond, respectiv suma de

500 RON.

Vor fi menținute celelalte

dispoziții ale sentinței referitoare la recunoașterea dreptului de a beneficia de

prevederile art. 71 alin. (1) din Legea nr. 7/2006 [art. 71 alin. (3), după republicare].

În baza art. 274 C. proc.

civ. va fi obligat Consiliul Legislativ și la plata cheltuielilor de judecată în

recurs, respectiv la plata sumei de 500 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta M.E. împotriva sentinței nr. 2262 din 23 martie 2011 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că obligă pârâtul Consiliul Legislativ la reactualizarea cu rata

inflației a sumei de plată către reclamantă începând cu 12 aprilie 2010 - data introducerii

acțiunii și până la data plății efective.

Obligă pârâtul la plata

sumei de 500 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Obligă recurentul-pârât

Consiliul Legislativ la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă

M.E., cheltuieli efectuate în recurs.

Respinge recursul declarat

de pârâtul Consiliul Legislativ împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie

2012.