ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1477/2010

Asupra recursului de

față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 2153 din 22 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

formulată și precizată de reclamantul H.R., în contradictoriu cu pârâta Camera

Deputaților, prin care solicita obligarea acesteia la plata diferenței între

indemnizația la încetarea raportului de serviciu prin pensionare în condițiile

Legii nr. 7/2006, ce i se cuvenea în mod legal, și cea efectiv plătită, precum

și a unor daune morale.

Pentru

a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență,

următoarele:

Pârâta

Camera Deputaților a achiesat la pretențiile reprezentând diferența salarială

între indemnizația cuvenită (egală cu 7 salarii lunare brute impozabile) și cea

plătită (de 7 salarii lunare de bază), în condițiile în care salariul lunar

brut se compune din salariul de bază la care se adaugă sporurile - de vechime,

de stabilitate, de confidențialitate si pentru condiții vătămătoare - si din

care se scad contribuțiile (asigurări sociale, de sănătate, fond șomaj) si fără

a fi incluse compensarea pentru concediul de odihna. În acest sens, pârâta a

achiesat la pretenția reclamantului în sensul că diferența cuvenită

reclamantului este de 10.094 lei RON, din care însă se scad contribuțiile

sociale și impozitul aferent, astfel că totalul diferenței de achitat

reclamantului este de 7122 RON, ce urmează a fi achitată părții reclamante,

neexistând un refuz de achitare a acesteia. Din această perspectivă, instanța

de fond constată că pârâta nu refuză acordarea acestor drepturi de natură

salarială, în temeiul art. 71 din Legea nr. 7/2006, motiv pentru care aceste

pretenții au rămas fără obiect prin inexistența unui refuz al autorității

publice pârâte de recunoaștere a dreptului reclamantului asupra sumei de 7122

RON.

Contradicția

părților, reține prima instanță, survine sub aspectul justeței modului de

calcul efectuat de pârâtă, reclamantul considerând că nu se impune deducerea

contribuțiilor prevăzute de lege din venitul brut de 10.094 RON.

Or,

apreciază instanța de fond, este judicioasă poziția pârâtei pentru următoarele

argumente:

Potrivit

art. 71 alin. (1) din Legea nr. 7/2006 (în forma în vigoare la data încetării

raporturilor de serviciu dintre părți, 01 octombrie 2007) „Funcționarii publici

parlamentari al căror raport de serviciu a încetat pentru motive neimputabile

în condițiile art. 62 lit. d) și art. 64, beneficiază de o indemnizație egală

cu 7 salarii lunare brute, care se impozitează potrivit legii". În

condițiile în care O.U.G. nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a

salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, aprobată

prin Legea nr. 383/2001, cu modificările ulterioare (la care face trimitere

art. 38 din Legea nr. 7/2006) nu conține prevederi speciale privind impozitarea

salariilor lunare brute este necesară aplicarea prevederilor generale în

materia impozitării veniturilor din salarii.

Or,

se arată în considerentele sentinței recurate, conform prevederilor art. 55

alin. (l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si

completările ulterioare, sunt considerate venituri din salarii toate veniturile

în bani și/sau în natura obținute de o persoană fizică ce desfășoară o

activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special

prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea

veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru

incapacitate temporara de muncă. Potrivit prevederilor pct. 68 lit. a) din

Normele metodologice de aplicare a art. 55 alin. (2) din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și

completările ulterioare, veniturile din salarii sau asimilate salariilor

cuprind sumele primite pentru munca prestată ca urmare a contractului

individual de muncă, a contractului colectiv de muncă, precum și pe baza

actului de numire, cum sunt: salariile de baza, sporurile și adaosurile de

orice fel, indemnizațiile, recompensele și premiile de orice fel, sumele

primite pentru concediul de odihnă, sumele primite în caz de incapacitate

temporară de munca, orice alte câștiguri in bani și în natură, primite de la

angajatori de către angajați, ca plată a muncii lor. De asemenea, potrivit art.

155 C. muncii „Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile,

precum și alte adaosuri".

Totuși,

reține prima instanță, conform art. 57 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, impozitul

lunar aplicat asupra veniturilor din salarii se determină, la locul unde se află

funcția de bază, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul determinate

ca diferența intre venitul net din salarii, calculat prin deducerea din venitul

brut a contribuțiilor obligatorii aferente unei luni, și deducerea personală acordată

pentru luna respectivă, cotizația sindicală plătită în luna respectivă și

contribuțiile la fondurile de pensii facultative.

De

asemenea, instanța de fond a invocat practica Înaltei Curți de Casație si Justiție

în litigii similare, amintind, în acest sens, decizia 2484 din 13 iunie 2008.

În

consecința, reține instanța de fond, petitul principal se impune a fi respins,

cu mențiunea constatării recunoașterii de către pârâtă a dreptului reclamantului

la suma de 7122 RON și precizarea achitării acestei sume.

În

ceea ce privește capătul având ca obiect daune morale, prima instanță a

reținut, de asemenea, că se impune a fi respins, în raport cu soluția dată

capătului principal dar și ținând seama că, referitor la suma de 7122 RON, nu

se poate reține întrunirea cerințelor angajării răspunderii civile delictuale,

în condițiile în care reclamantul a formulat cererea de acordare a diferenței

abia în 30 octombrie 2008, iar pârâta a răspuns prin adresa nr. 56c din 25 noiembrie

2008, poziția acesteia la momentul respectiv fiind rezultatul interpretării

neunitare dată de însăși Curtea de Apel București prevederilor art. 71 din

Legea nr. 7/2006, pentru ca după conturarea soluției, în lumina practicii I.C.C.J.,

pârâta să achieseze la pretențiile cuvenite reclamantului în modalitatea de

calcul impusă de interpretarea dată de instanța supremă.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs

reclamantul, solicitând modificarea ei în sensul obligării Camerei Deputaților la

achitarea în cel mai scurt timp a prejudiciului creat, în cuantum de 10578,96

lei.

În motivarea

recursului s-au susținut, în esență, următoarele:

1.În

raport cu prevederile art. 71 alin. (7) din Legea nr. 7/2006, deducerea din suma

cuvenită a altor contribuții decât impozitul de 16% nu este justificată.

În

justificarea acestei opinii, recurentul a precizat și faptul că, din discuțiile

purtate cu fostul său coleg G.R., aflat în aceeași situație, a rezultat că în

cazul acestuia, pe baza unei hotărâri a Înaltei Curți, s-a reținut numai

impozitul de 16%.

de respingere a acțiunii este neîntemeiată întrucât drepturile recurentului nu

au fost recunoscute nici după mai mult de 15 luni de la pensionare, răspunsul

primit la cererea sa fiind negativ.

la al cărui cuantum s-a achiesat nu a fost achitată, sub acest aspect hotărârea

conținând o gravă eroare.

daunelor morale nu este justificată în condițiile în care petitul principal nu

putea fi respins și suma cuvenită nu a fost achitată nici la 2 ani de la

pensionare.

Examinând

actele dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin

prisma dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar,

Înalta Curte reține că recursul nu este fondat, pentru considerentele în

continuare arătate:

art. 71 alin. (1) din Legea nr. 7/2006 (în forma în vigoare la data încetării

raporturilor de serviciu dintre părți), funcționarii publici parlamentari al

căror raport de serviciu a încetat pentru motive neimputabile, în condițiile art.

62 lit. d) și art. 64, beneficiază de o indemnizație egală cu 7 salarii lunare

brute, care se impozitează potrivi legii.

Sintagma

utilizează de legiuitor nu justifică pretențiile recurentului în sensul aplicării

doar a impozitului de 16%, aceste prevederi legale impunându-se a fi corelate atât

cu prevederile Codului Fiscal, cât și cu cele ale Legilor nr. 19/2000 și 7/2006,

prin prisma cărora pentru veniturile datorate cu acest titlu se datorează și

contribuția de asigurări sociale și de sănătate, cuantumul sumei la a cărei

plată a achiesat pârâta-intimată fiind corect determinat.

Prin

decizia nr. 2484/2008, privind pe G.R., invocată ca precedent judiciar, nu s-a

stabilit că aceste contribuții nu ar fi datorate, dispunându-se doar obligarea Camerei

Deputaților la plata diferenței dintre indemnizația cuvenită ca urmare a

lămuririi sintagmei „ salariul lunar brut” și cea efectiv plătită, impozitată

potrivit legii.

Or,

modalitatea de punere în executare a acestei hotărâri de către Camera

Deputaților, în sensul aplicării numai a impozitului de 16% , chiar dacă ar fi

reală, nu obligă instanța să adopte o soluție contrară prevederilor legale incidente

în materie.

condițiile în care pârâta a recunoscut dreptul reclamantului, în limita sumei

de 7122 lei, declarându-se de acord cu plata acestuia, în mod concret a fost respins

capătul principal al cererii formulate de reclamant.

de 7122 lei a fost încasată de recurent la 5 martie 2010, astfel cum s-a

precizat prin întâmpinarea depusă la dosar, în încheierea de ședință din 8 mai

2008, când a avut loc dezbaterea în fond a cauzei, fiind consemnate concluziile

pârâtei în sensul că suma astfel calculată se va plăti potrivit procedurii

aprobate de Biroul Permanent și nicidecum că ar fi fost plătită.

Redarea

sumară a acestei precizări în considerentele hotărârii nu poate fi interpretată

în modalitatea arătată de recurent și nici nu este de natură a justifica o

eventuală modificare a acesteia numai pe acest considerent, argumentele decisive

ale hotărârii care justifică soluția adoptată fiind cu totul altele.

morale sunt apreciate ca reprezentând o atingere adusă existenței fizice a

persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei,

prestigiului profesional, ș.a.m.d.

În

conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ., sarcina probei în cererea privind

acordarea daunelor morale revine reclamantului, care trebuie să dovedească,

potrivit regulilor din dreptul comun, existența prejudiciului moral încercat, a

caracterului ilicit al faptei pârâtului, săvârșită de acesta cu vinovăție și a

raportului de cauzalitate dintre respectiva faptă și prejudiciul suferit.

În

speță, în raport cu soluția adoptată asupra petitului principal, ținând seama

de conduita părților (reclamantul solicitând acordarea diferenței în discuție numai

la 30 octombrie 2008, iar pârâta achiesând ulterior la pretențiile sale, în

limita impusă de prevederile legale incidente în materie) și în condițiile în

care reclamantul nu a dovedit existența vreunui prejudiciu moral încercat de

acesta, capătul de cerere având ca obiect plata unor daune morale a fost corect

soluționat.

Față

de cele expuse, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă

a Legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul

H.R. împotriva sentinței nr. 2153 din 22 mai 2009 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

martie 2010.