ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1477/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2153 din 22 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată și precizată de reclamantul H.R., în contradictoriu cu pârâta Camera Deputaților, prin care solicita obligarea acesteia la plata diferenței între indemnizația la încetarea raportului de serviciu prin pensionare în condițiile Legii nr. 7/2006, ce i se cuvenea în mod legal, și cea efectiv plătită, precum și a unor daune morale.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Pârâta Camera Deputaților a achiesat la pretențiile reprezentând diferența salarială între indemnizația cuvenită (egală cu 7 salarii lunare brute impozabile) și cea plătită (de 7 salarii lunare de bază), în condițiile în care salariul lunar brut se compune din salariul de bază la care se adaugă sporurile - de vechime, de stabilitate, de confidențialitate si pentru condiții vătămătoare - si din care se scad contribuțiile (asigurări sociale, de sănătate, fond șomaj) si fără a fi incluse compensarea pentru concediul de odihna. În acest sens, pârâta a achiesat la pretenția reclamantului în sensul că diferența cuvenită reclamantului este de 10.094 lei RON, din care însă se scad contribuțiile sociale și impozitul aferent, astfel că totalul diferenței de achitat reclamantului este de 7122 RON, ce urmează a fi achitată părții reclamante, neexistând un refuz de achitare a acesteia.

Din această perspectivă, instanța de fond constată că pârâta nu refuză acordarea acestor drepturi de natură salarială, în temeiul art. 71 din Legea nr. 7/2006, motiv pentru care aceste pretenții au rămas fără obiect prin inexistența unui refuz al autorității publice pârâte de recunoaștere a dreptului reclamantului asupra sumei de 7122 RON. Contradicția părților, reține prima instanță, survine sub aspectul justeței modului de calcul efectuat de pârâtă, reclamantul considerând că nu se impune deducerea contribuțiilor prevăzute de lege din venitul brut de 10.094 RON.

Or, apreciază instanța de fond, este judicioasă poziția pârâtei pentru următoarele argumente: Potrivit art. 71 alin. (1) din Legea nr. 7/2006 (în forma în vigoare la data încetării raporturilor de serviciu dintre părți, 01 octombrie 2007) „Funcționarii publici parlamentari al căror raport de serviciu a încetat pentru motive neimputabile în condițiile art. 62 lit. d) și art. 64, beneficiază de o indemnizație egală cu 7 salarii lunare brute, care se impozitează potrivit legii". În condițiile în care O.U.G. nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, aprobată prin Legea nr. 383/2001, cu modificările ulterioare (la care face trimitere art. 38 din Legea nr. 7/2006) nu conține prevederi speciale privind impozitarea salariilor lunare brute este necesară aplicarea prevederilor generale în materia impozitării veniturilor din salarii.

Or, se arată în considerentele sentinței recurate, conform prevederilor art. 55 alin. (l) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natura obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporara de muncă. Potrivit prevederilor pct. 68 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a art. 55 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G.

nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind sumele primite pentru munca prestată ca urmare a contractului individual de muncă, a contractului colectiv de muncă, precum și pe baza actului de numire, cum sunt: salariile de baza, sporurile și adaosurile de orice fel, indemnizațiile, recompensele și premiile de orice fel, sumele primite pentru concediul de odihnă, sumele primite în caz de incapacitate temporară de munca, orice alte câștiguri in bani și în natură, primite de la angajatori de către angajați, ca plată a muncii lor.

De asemenea, potrivit art. 155 C. muncii „Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri". Totuși, reține prima instanță, conform art. 57 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, impozitul lunar aplicat asupra veniturilor din salarii se determină, la locul unde se află funcția de bază, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul determinate ca diferența intre venitul net din salarii, calculat prin deducerea din venitul brut a contribuțiilor obligatorii aferente unei luni, și deducerea personală acordată pentru luna respectivă, cotizația sindicală plătită în luna respectivă și contribuțiile la fondurile de pensii facultative.

De asemenea, instanța de fond a invocat practica Înaltei Curți de Casație si Justiție în litigii similare, amintind, în acest sens, decizia 2484 din 13 iunie 2008. În consecința, reține instanța de fond, petitul principal se impune a fi respins, cu mențiunea constatării recunoașterii de către pârâtă a dreptului reclamantului la suma de 7122 RON și precizarea achitării acestei sume.

În ceea ce privește capătul având ca obiect daune morale, prima instanță a reținut, de asemenea, că se impune a fi respins, în raport cu soluția dată capătului principal dar și ținând seama că, referitor la suma de 7122 RON, nu se poate reține întrunirea cerințelor angajării răspunderii civile delictuale, în condițiile în care reclamantul a formulat cererea de acordare a diferenței abia în 30 octombrie 2008, iar pârâta a răspuns prin adresa nr. 56c din 25 noiembrie 2008, poziția acesteia la momentul respectiv fiind rezultatul interpretării neunitare dată de însăși Curtea de Apel București prevederilor art. 71 din Legea nr. 7/2006, pentru ca după conturarea soluției, în lumina practicii I.C.C.J., pârâta să achieseze la pretențiile cuvenite reclamantului în modalitatea de calcul impusă de interpretarea dată de instanța supremă.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea ei în sensul obligării Camerei Deputaților la achitarea în cel mai scurt timp a prejudiciului creat, în cuantum de 10578,96 lei. În motivarea recursului s-au susținut, în esență, următoarele: 1.În raport cu prevederile art. 71 alin. (7) din Legea nr. 7/2006, deducerea din suma cuvenită a altor contribuții decât impozitul de 16% nu este justificată. În justificarea acestei opinii, recurentul a precizat și faptul că, din discuțiile purtate cu fostul său coleg G.R., aflat în aceeași situație, a rezultat că în cazul acestuia, pe baza unei hotărâri a Înaltei Curți, s-a reținut numai impozitul de 16%.

2. Soluția de respingere a acțiunii este neîntemeiată întrucât drepturile recurentului nu au fost recunoscute nici după mai mult de 15 luni de la pensionare, răspunsul primit la cererea sa fiind negativ. 3. Suma la al cărui cuantum s-a achiesat nu a fost achitată, sub acest aspect hotărârea conținând o gravă eroare. 4. Neacordarea daunelor morale nu este justificată în condițiile în care petitul principal nu putea fi respins și suma cuvenită nu a fost achitată nici la 2 ani de la pensionare.

Examinând actele dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reține că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate: 1. Potrivit art. 71 alin. (1) din Legea nr. 7/2006 (în forma în vigoare la data încetării raporturilor de serviciu dintre părți), funcționarii publici parlamentari al căror raport de serviciu a încetat pentru motive neimputabile, în condițiile art. 62 lit. d) și art. 64, beneficiază de o indemnizație egală cu 7 salarii lunare brute, care se impozitează potrivi legii.

Sintagma utilizează de legiuitor nu justifică pretențiile recurentului în sensul aplicării doar a impozitului de 16%, aceste prevederi legale impunându-se a fi corelate atât cu prevederile Codului Fiscal, cât și cu cele ale Legilor nr. 19/2000 și 7/2006, prin prisma cărora pentru veniturile datorate cu acest titlu se datorează și contribuția de asigurări sociale și de sănătate, cuantumul sumei la a cărei plată a achiesat pârâta-intimată fiind corect determinat. Prin decizia nr. 2484/2008, privind pe G.R., invocată ca precedent judiciar, nu s-a stabilit că aceste contribuții nu ar fi datorate, dispunându-se doar obligarea Camerei Deputaților la plata diferenței dintre indemnizația cuvenită ca urmare a lămuririi sintagmei „ salariul lunar brut” și cea efectiv plătită, impozitată potrivit legii.

Or, modalitatea de punere în executare a acestei hotărâri de către Camera Deputaților, în sensul aplicării numai a impozitului de 16% , chiar dacă ar fi reală, nu obligă instanța să adopte o soluție contrară prevederilor legale incidente în materie. 2. În condițiile în care pârâta a recunoscut dreptul reclamantului, în limita sumei de 7122 lei, declarându-se de acord cu plata acestuia, în mod concret a fost respins capătul principal al cererii formulate de reclamant. 3. Suma de 7122 lei a fost încasată de recurent la 5 martie 2010, astfel cum s-a precizat prin întâmpinarea depusă la dosar, în încheierea de ședință din 8 mai 2008, când a avut loc dezbaterea în fond a cauzei, fiind consemnate concluziile pârâtei în sensul că suma astfel calculată se va plăti potrivit procedurii aprobate de Biroul Permanent și nicidecum că ar fi fost plătită.

Redarea sumară a acestei precizări în considerentele hotărârii nu poate fi interpretată în modalitatea arătată de recurent și nici nu este de natură a justifica o eventuală modificare a acesteia numai pe acest considerent, argumentele decisive ale hotărârii care justifică soluția adoptată fiind cu totul altele. 4. Daunele morale sunt apreciate ca reprezentând o atingere adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, ș.a.m.d. În conformitate cu dispozițiile art. 1169 C. civ., sarcina probei în cererea privind acordarea daunelor morale revine reclamantului, care trebuie să dovedească, potrivit regulilor din dreptul comun, existența prejudiciului moral încercat, a caracterului ilicit al faptei pârâtului, săvârșită de acesta cu vinovăție și a raportului de cauzalitate dintre respectiva faptă și prejudiciul suferit.

În speță, în raport cu soluția adoptată asupra petitului principal, ținând seama de conduita părților (reclamantul solicitând acordarea diferenței în discuție numai la 30 octombrie 2008, iar pârâta achiesând ulterior la pretențiile sale, în limita impusă de prevederile legale incidente în materie) și în condițiile în care reclamantul nu a dovedit existența vreunui prejudiciu moral încercat de acesta, capătul de cerere având ca obiect plata unor daune morale a fost corect soluționat. Față de cele expuse, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a Legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul H.R. împotriva sentinței nr. 2153 din 22 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2010.