ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2484/2012

Asupra recursului

de față,

În baza lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 20 iulie 2012

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și

de familie, a respins ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control

judiciar formulată de inculpatul C.R.

Pentru a dispune

astfel Curtea de Apel a reținut că inculpatul C.R. a fost arestat preventiv la data

de 12 iunie 2011, temeiul luării măsurii arestării preventive împotriva acestuia

fiind acela prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., măsura fiind menținută de

instanța de judecată învestită cu soluționarea pe fond a cauzei și apoi prin sentința

penală nr. 29 din 02 februarie 2012 pronunțată de aceeași instanță.

În opinia instanței

de apel, poziția de recunoaștere a faptelor adoptată de inculpat prin solicitarea

de a fi judecat în procedura simplificată prevăzută de art. 320

1

C. proc.

pen., nu constituie un argument hotărâtor pentru admiterea cererii de liberare provizorie

sub control judiciar.

Curtea a considerat

că prin lăsarea în libertate a inculpatului C.R. se poate periclita bunul mers în

continuare al procesului penal, în condițiile în care prin apelul declarat în cauză

de către parchet, unul dintre motivele invocate este și acela al înlăturării circumstanțelor

atenuante reținute în sarcina inclusiv a inculpatului C.R., ca și obligarea acestuia

la suportarea prejudiciului cauzat prin infracțiunile reținute în sarcina sa.

De asemenea, curtea

a apreciat că nu poate fi trecut cu vederea riscul real ca inculpatul C.R., cetățean

moldovean, să se sustragă de la judecată, în condițiile în care, a fost deja condamnat

de prima instanță la o pedeapsă privativă de libertate și nu are un domiciliu sau

o reședință pe teritoriul României, unde să poată fi puse în practică măsurile de

supraveghere adiacente liberării provizorii.

Eventualitatea

aplicării unei astfel de sancțiuni penale și imposibilitatea ca inculpatul să fie

extrădat din Republica Moldova în România (tratatul de asistență judiciară dintre

cele două țări prevăzând că acestea nu-și extrădează proprii cetățeni), sunt argumente

puternice privind existența acestui risc de sustragere de la judecată.

Din acest motiv,

curtea a considerat că nu sunt suficiente garanțiile pe care le oferă inculpatul

că rude ale sale i-ar asigura o locuință în București.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs inculpatul C.R. solicitând admiterea lui, casarea încheierii

și pe fond, admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Examinând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

C. proc. pen., Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește

cererea de liberare provizorie sub control judiciar Înalta Curte constată că, în

concordanță cu prevederile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

dispozițiile art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. prevăd posibilitatea instanței

de judecată de a acorda liberarea provizorie sub control judiciar în cazul infracțiunilor

intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.

Astfel, instanța de judecată este abilitată să analizeze eventualele consecințe

ale acestei măsuri, să stabilească un just echilibru între interesul inculpatului

de a fi cercetat în stare de libertate și interesul general de a fi descoperite

și sancționate faptele antisociale și persoanele responsabile de comiterea lor.

Trebuie avut în vedere și faptul că liberarea provizorie presupune menținerea împrejurărilor

legale care permit arestarea, numai că organul judiciar apreciază că menținerea

inculpatului în stare de arest nu mai apare necesară, liberarea devenind posibilă

sub rezerva respectării anumitor condiții. Întrucât starea de libertate a persoanei

este cea firească, C. proc. pen. a prevăzut, ca regulă, în cadrul procesului penal

existența unor modalități și forme care să permită persoanei arestate să ceară și

să obțină, în cazul în care condițiile legale sunt întrunite, punerea în libertate

provizorie, fie sub control judiciar, fie pe cauțiune [art. 5 alin. (5) C. proc.

pen.].

În baza examenului

propriu și aplicând regulile anterior expuse la speța de față, Înalta Curte constată

că inculpatul „are vocația" de a beneficia de liberare provizorie sub control

judiciar în raport cu dispozițiile art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.

privind maximul pedepsei prevăzute de lege, însă cererea nu este întemeiată, având

în vedere natura și gravitatea faptelor pentru care este cercetat și împrejurările

concrete în care se presupune că ar fi fost comise.

În ce privește

netemeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar, se reține că din

întreg probatoriul administrat în dosarul de urmărire penală și în fața instanței

de judecată rezultă că inculpatul C.R., în perioada 2007-2011, împreună cu alte

două persoane a constituit o grupare infracțională în vederea săvârșirii de infracțiuni

de contrabandă și evaziune fiscală, introducând în țară prin alte locuri decât cele

stabilite pentru control vamal, a deținut, transportat și vândut țigarete ce nu

aveau aplicate pe pachet banderolă fiscală românească. În realizarea aceleiași rezoluții

infracțională inculpatul a omis să evidențieze în documente legale operațiunile

comerciale efectuate cu țigaretele de contrabandă, veniturile realizate, în scopul

sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. De asemenea s-a mai reținut

și faptul că inculpatul a deținut în afara antrepozitului fiscal și a comercializat

pe teritoriul României peste 10.000 țigarete de contrabandă, nemarcate corespunzător

cu banderolă fiscală.

În acord cu instanța

de apel, Înalta Curte reține că față de natura infracțiunilor reținute în sarcina

inculpatului, împrejurările în care acestea au fost săvârșite, rezultă că până la

acest moment procesual, nu sunt suficiente elemente, potrivit cărora să se constate

că liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură adecvată scopului pentru

care a fost aplicată acestuia măsura arestării preventive.

Totodată Înalta

Curte constată justificată aprecierea instanței de apel conform căreia există riscul

real ca inculpatul, cetățean moldovean, să se sustragă de la judecată, în condițiile

în care, a fost deja condamnat de prima instanță la o pedeapsă privativă de libertate

și nu are un domiciliu sau o reședință pe teritoriul României, unde să poată fi

puse în practică măsurile de supraveghere adiacente liberării provizorii.

De asemenea se

constată și faptul că circumstanțele personale ale inculpatului, nu sunt de natură

a justifica aprecierea că acordarea beneficiului liberării provizorii sub control

judiciar ar fi oportună.

Așa fiind, Înalta

Curte în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge

ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.R.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul C.R. împotriva încheierii din 20 iulie 2012 a Curții

de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată

în Dosarul nr. 6150/120/2011**/a9.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 125 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma

de 25 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi

27 iulie 2012.