ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3043/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 70 din 3 februarie 2012 Curtea de Apel Craiova, secția

contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare provizorie

formulată de reclamanta L.S.D., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea

Națională a Vămilor, ca nefondată.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că prin acțiunea

formulată reclamanta L.S.D. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a

Vămilor a solicitat suspendarea provizorie a Ordinului nr. 85 din 22 septembrie

2011, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004 precum și anularea acestuia.

Sub aspectul cazului

bine justificat, s-a constatat că reclamanta, prin cererea de chemare în

judecată, a invocat aspecte de nelegalitate a actului a cărui suspendare se solicită,

respectiv nepublicarea actelor administrative care au fost invocate în

preambulul ordinului său de eliberare din funcție. Aceste aspecte țin de fondul

cauzei, deoarece sancțiunea inexistentei invocată de reclamantă nu este un

indiciu de nelegalitate, ci dimpotrivă, o încălcare a principiului legalității

care nu poate fi reținută într-o procedură incidentală.

Curtea de Apel a

apreciat că nici susținerile reclamantei referitoare la paguba iminentă creată

prin decizia de încetare a raportului de serviciu se referă la crearea unui

prejudiciu de natură materială, ca urmare a pierderii salariului și a unui

prejudiciu de natură morală.

Susținerile cu

privire la pierderea salariului și crearea unui prejudiciu rezultat din

imposibilitatea achitării creditelor contractate și a întreținerii sale și

familiei sale, nu sunt suficiente și concludente pentru a se considera că sunt

întrunite cerințele legale pentru a se dispune suspendarea actului

administrativ.

Împotriva

hotărârii instanței de fond, L.S.D. a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea recursului se arată, că în susținerea situației de caz bine

justificat aspecte ce țin de inexistența ordinelor în baza cărora a fost

organizată procedura de restructurare, de organizare a examenului în vederea

ocupării posturilor vizate de mai multe persoane, proceduri în urma cărora a

fost emis ordinul de eliberare din funcția publică deținută, aspectul

nepublicării unor asemenea ordine în M. OF, în ciuda obligativității publicării

lor, ar conduce la inexistența actelor în baza cărora s-a desfășurat procedura

de reorganizare finalizată cu emiterea Ordinului de eliberare din funcție.

Pe

de altă parte, reglementarea procedurală a instituției suspendării a fost

impusă de necesitatea oferiri unei protecții adecvate a cetățeanului împotriva,

arbitrariului, legea contenciosului  administrativ reținând criterii pertinente

pentru suspendarea executării unui act administrativ până la clarificarea

exactă a gradului de conformare a actului contestat cu normele juridice

aplicabile, în speță.

Recurenta

mai susține că potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 republicată

privind normele de

tehnică legislativă, în vederea intrării în vigoare, asemenea ordine trebuiesc

publicate în MOF al României Partea a I-a producându-și efecte de la momentul

publicării, ori de la o dată ulterioară în situația menționării exprese (art. 12

alin. (3) Legea nr. 24/2000 republicată).

Ordinele

Președintelui A.N.A.F. nr. 2406/2011, 2407/2011, 2589/2011 și 2619/2011, invocate

în preambulul ordinului contestat ce reține măsura eliberării din funcție, nu

au fost publicate în M. Of., situație în care acestea nu au intrat în vigoare, procedura

de reorganizarea activității, fiind realizată practic în baza unor acte

normative inexistente.

Sub

aspectul verificării împrejurărilor de starea de fapt și de drept de natură să creeze

o îndoială serioasă în privința actului administrativ, măsura avea să fie

dispusă cu nesocotirea Legii nr. 188/1999 și H.G. nr. 611/2008, în ceea ce

privește procedura, de reorganizare a activității (fiind încălcate

disp.

art. 100

din

Legea nr. 88/1999 republicată),

a prevederilor legale ce rețin

obligativitatea emiterii preavizului, a conținutului unui asemenea act și a termenului

reținut prin

acesta

(

conf.

art. 99

alin.

(3) din Legea nr. 188/1999 republicată, măsura eliberării din funcție fiind

dispusă practic cu nesocotirea dreptului la preaviz),

a cerințelor legale

în materia examenului de „testare profesională"

.

Recurenta

mai precizează că în considerarea prev. art. 99 alin. (5) din Legea nr. 188/1999

a solicitat autorității să-i pună la dispoziție o funcție vacantă

corespunzătoare, iar în situația în care o asemenea funcție nu există în cadrul

instituției, să facă demersurile necesare, solicitând A.N.F.P., în baza art. 99

alin. (6) din același act normativ, să pună la dispoziție lista funcțiilor

publice vacante pentru a putea fi transferată în interesul serviciului sau la

cerere, demers pe care autoritatea l-a ignorat.

De

asemenea, recurenta invocă Recomandarea nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989 a

Comitetului de miniștri a Consiliului Europei cu privire la protecția juridică

provizorie în materie administrativă, care solicită

autorității jurisdicționale

competente, ca atunci când executarea unei decizii administrative este de

natură să provoace daune grave, dificil de reparat persoanelor particulare

cointeresate de această decizie, aceasta să ia măsuri de protecție provizorii

corespunzătoare

.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile

legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi

expuse în continuare.

Actul administrativ

unilateral cu caracter individual se bucură de prezumția de legalitate, fiind

el însuși titlu executoriu.

Suspendarea actului

administrativ, ca operațiune juridică de întrerupere vremelnică a efectelor

acestuia reprezintă o situație de excepție de la regula executării din oficiu

și ea se poate dispune numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

lege.

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În

cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anulare a actului în

termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio

formalitate”.

Prin urmare, legea

impune următoarele condiții pentru a se dispune suspendarea executării în

condițiile art. 15 rap. la art. 14 din Legea nr. 554/2004:

- să se ceară

suspendarea executării unui act administrativ unilateral;

- să se facă dovada

că s-a formulat plângerea prealabilă;

- să se facă dovada

existenței „cazului bine justificat”;

- să se facă dovada

„pagubei iminente”.

Primele două condiții

sunt îndeplinite pentru că se solicită suspendarea unui act administrativ

unilateral și s-a formulat plângere prealabilă.

„Cazul bine

justificat” este definit în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind

împrejurările legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să

creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se

regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea

actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea executării unui act administrativ, trebuie să existe un

indiciu temeinic de nelegalitate.

În cadrul cererii de

suspendare instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de

nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului

administrativ, ci trebuie să se limiteze numai la împrejurări de fapt sau/și de

drept care creează o îndoială puternică asupra prezumției de legalitate de care

se bucură actul administrativ, or asemenea împrejurări nu au fost invocate de

reclamantă pentru a se considera îndeplinită condiția „cazului bine

justificat”.

„Paguba iminentă”, o altă

condiție ce trebuie îndeplinită cumulativ pentru a se dispune suspendarea

executării unui act administrativ este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr.

554/2004, republicată, ca fiind „prejudiciul material, viitor și previzibil

sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării autorității publice

sau a unui serviciu public”.

Și în privința

acestei condiții, susținerile sunt nefondate.

Recurenta-reclamantă

a invocat numai pierderi de natură financiară, dar prejudiciile cauzate de

emiterea ordinului a cărui suspendare se solicită, dacă acesta va fi anulat,

vor fi analizate de către instanța investită cu soluționarea acțiunii în

anulare.

În cadrul cererii de

suspendare se analizează numai prejudiciul material, viitor și previzibil și

care nu ar putea fi recuperat, or, în cazul anulării actului administrativ,

instanța va obliga și la recuperarea prejudiciilor cauzate.

Recurenta a invocat,

în sprijinul admiterii cererii de suspendare și Recomandarea (89)8 a Comitetului de Miniștri, însă, trebuie avut în vedere faptul că aceasta vizează sistemul de

protecție care poate fi acordat luând în considerare interesele relevante,

respectiv ale societății, ale destinatarului actului și ale terțelor persoane.

Înalta Curte constată

că nici motivul de recurs privind nepublicarea ordinelor nu este întemeiat și

nu poate fi primit.

Modul de intrare în

vigoare a unui act normativ este reglementat în cuprinsul art. 11 din Legea nr.

24/2000. Sancțiunea care se aplică în cazul nepublicării

actelor normative este inopozabilitatea acestora, evident cu excepțiile

prevăzute în această lege, sau în alte legi cu caracter special.

Înalta Curte constată

că, în cauza de față, recurenta-reclamantă a fost înștiințată cu privire la

măsura ce urma a fi luată, iar condițiile privind reîncadrarea au fost indicate

de intimata-pârâtă în preavizul emis conform prevederilor legale.

Prin urmare,

recurenta-reclamantă nu poate invoca nepublicarea ordinelor respective drept

caz bine justificat pentru suspendarea executării actului individual de

eliberare din funcție.

Instanța de

contencios administrativ nu are competența de a constata existența unei stări

de fapt, ci ea se pronunță așa cum s-a precizat mai sus asupra legalității unui

act administrativ, respectiv în sensul verificării respectării condițiilor de

legalitate a actului, adică al conformității acestuia cu actul normativ cu

forță juridică superioară, în baza căruia a fost emis.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt

neîntemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală,

pe care o va menține.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de L.S.D., împotriva sentinței civile nr. 70 din 3 februarie

2012 a Curții de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.