ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3043/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 70 din 3 februarie 2012 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare provizorie formulată de reclamanta L.S.D., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, ca nefondată. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că prin acțiunea formulată reclamanta L.S.D. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a solicitat suspendarea provizorie a Ordinului nr. 85 din 22 septembrie 2011, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004 precum și anularea acestuia. Sub aspectul cazului bine justificat, s-a constatat că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a invocat aspecte de nelegalitate a actului a cărui suspendare se solicită, respectiv nepublicarea actelor administrative care au fost invocate în preambulul ordinului său de eliberare din funcție.

Aceste aspecte țin de fondul cauzei, deoarece sancțiunea inexistentei invocată de reclamantă nu este un indiciu de nelegalitate, ci dimpotrivă, o încălcare a principiului legalității care nu poate fi reținută într-o procedură incidentală. Curtea de Apel a apreciat că nici susținerile reclamantei referitoare la paguba iminentă creată prin decizia de încetare a raportului de serviciu se referă la crearea unui prejudiciu de natură materială, ca urmare a pierderii salariului și a unui prejudiciu de natură morală. Susținerile cu privire la pierderea salariului și crearea unui prejudiciu rezultat din imposibilitatea achitării creditelor contractate și a întreținerii sale și familiei sale, nu sunt suficiente și concludente pentru a se considera că sunt întrunite cerințele legale pentru a se dispune suspendarea actului administrativ.

Împotriva hotărârii instanței de fond, L.S.D. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată, că în susținerea situației de caz bine justificat aspecte ce țin de inexistența ordinelor în baza cărora a fost organizată procedura de restructurare, de organizare a examenului în vederea ocupării posturilor vizate de mai multe persoane, proceduri în urma cărora a fost emis ordinul de eliberare din funcția publică deținută, aspectul nepublicării unor asemenea ordine în M. OF, în ciuda obligativității publicării lor, ar conduce la inexistența actelor în baza cărora s-a desfășurat procedura de reorganizare finalizată cu emiterea Ordinului de eliberare din funcție.

Pe de altă parte, reglementarea procedurală a instituției suspendării a fost impusă de necesitatea oferiri unei protecții adecvate a cetățeanului împotriva, arbitrariului, legea contenciosului administrativ reținând criterii pertinente pentru suspendarea executării unui act administrativ până la clarificarea exactă a gradului de conformare a actului contestat cu normele juridice aplicabile, în speță. Recurenta mai susține că potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 republicată privind normele de tehnică legislativă, în vederea intrării în vigoare, asemenea ordine trebuiesc publicate în MOF al României Partea a I-a producându-și efecte de la momentul publicării, ori de la o dată ulterioară în situația menționării exprese (art. 12 alin. (3) Legea nr. 24/2000 republicată).

Ordinele Președintelui A.N.A.F. nr. 2406/2011, 2407/2011, 2589/2011 și 2619/2011, invocate în preambulul ordinului contestat ce reține măsura eliberării din funcție, nu au fost publicate în M. Of., situație în care acestea nu au intrat în vigoare, procedura de reorganizarea activității, fiind realizată practic în baza unor acte normative inexistente. Sub aspectul verificării împrejurărilor de starea de fapt și de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privința actului administrativ, măsura avea să fie dispusă cu nesocotirea Legii nr. 188/1999 și H.G. nr. 611/2008, în ceea ce privește procedura, de reorganizare a activității (fiind încălcate disp. art. 100 din Legea nr. 88/1999 republicată), a prevederilor legale ce rețin obligativitatea emiterii preavizului, a conținutului unui asemenea act și a termenului reținut prin acesta ( conf.

art. 99 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 republicată, măsura eliberării din funcție fiind dispusă practic cu nesocotirea dreptului la preaviz), a cerințelor legale în materia examenului de „testare profesională" . Recurenta mai precizează că în considerarea prev. art. 99 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 a solicitat autorității să-i pună la dispoziție o funcție vacantă corespunzătoare, iar în situația în care o asemenea funcție nu există în cadrul instituției, să facă demersurile necesare, solicitând A.N.F.P., în baza art. 99 alin. (6) din același act normativ, să pună la dispoziție lista funcțiilor publice vacante pentru a putea fi transferată în interesul serviciului sau la cerere, demers pe care autoritatea l-a ignorat.

De asemenea, recurenta invocă Recomandarea nr. R(89)8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de miniștri a Consiliului Europei cu privire la protecția juridică provizorie în materie administrativă, care solicită autorității jurisdicționale competente, ca atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave, dificil de reparat persoanelor particulare cointeresate de această decizie, aceasta să ia măsuri de protecție provizorii corespunzătoare . Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Actul administrativ unilateral cu caracter individual se bucură de prezumția de legalitate, fiind el însuși titlu executoriu. Suspendarea actului administrativ, ca operațiune juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestuia reprezintă o situație de excepție de la regula executării din oficiu și ea se poate dispune numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anulare a actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate”. Prin urmare, legea impune următoarele condiții pentru a se dispune suspendarea executării în condițiile art. 15 rap. la art. 14 din Legea nr. 554/2004: - să se ceară suspendarea executării unui act administrativ unilateral; - să se facă dovada că s-a formulat plângerea prealabilă; - să se facă dovada existenței „cazului bine justificat”; - să se facă dovada „pagubei iminente”. Primele două condiții sunt îndeplinite pentru că se solicită suspendarea unui act administrativ unilateral și s-a formulat plângere prealabilă. „Cazul bine justificat” este definit în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea executării unui act administrativ, trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate. În cadrul cererii de suspendare instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să se limiteze numai la împrejurări de fapt sau/și de drept care creează o îndoială puternică asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ, or asemenea împrejurări nu au fost invocate de reclamantă pentru a se considera îndeplinită condiția „cazului bine justificat”.

„Paguba iminentă”, o altă condiție ce trebuie îndeplinită cumulativ pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind „prejudiciul material, viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării autorității publice sau a unui serviciu public”. Și în privința acestei condiții, susținerile sunt nefondate. Recurenta-reclamantă a invocat numai pierderi de natură financiară, dar prejudiciile cauzate de emiterea ordinului a cărui suspendare se solicită, dacă acesta va fi anulat, vor fi analizate de către instanța investită cu soluționarea acțiunii în anulare. În cadrul cererii de suspendare se analizează numai prejudiciul material, viitor și previzibil și care nu ar putea fi recuperat, or, în cazul anulării actului administrativ, instanța va obliga și la recuperarea prejudiciilor cauzate.

Recurenta a invocat, în sprijinul admiterii cererii de suspendare și Recomandarea (89)8 a Comitetului de Miniștri, însă, trebuie avut în vedere faptul că aceasta vizează sistemul de protecție care poate fi acordat luând în considerare interesele relevante, respectiv ale societății, ale destinatarului actului și ale terțelor persoane. Înalta Curte constată că nici motivul de recurs privind nepublicarea ordinelor nu este întemeiat și nu poate fi primit. Modul de intrare în vigoare a unui act normativ este reglementat în cuprinsul art. 11 din Legea nr. 24/2000. Sancțiunea care se aplică în cazul nepublicării actelor normative este inopozabilitatea acestora, evident cu excepțiile prevăzute în această lege, sau în alte legi cu caracter special.

Înalta Curte constată că, în cauza de față, recurenta-reclamantă a fost înștiințată cu privire la măsura ce urma a fi luată, iar condițiile privind reîncadrarea au fost indicate de intimata-pârâtă în preavizul emis conform prevederilor legale. Prin urmare, recurenta-reclamantă nu poate invoca nepublicarea ordinelor respective drept caz bine justificat pentru suspendarea executării actului individual de eliberare din funcție. Instanța de contencios administrativ nu are competența de a constata existența unei stări de fapt, ci ea se pronunță așa cum s-a precizat mai sus asupra legalității unui act administrativ, respectiv în sensul verificării respectării condițiilor de legalitate a actului, adică al conformității acestuia cu actul normativ cu forță juridică superioară, în baza căruia a fost emis.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de L.S.D., împotriva sentinței civile nr. 70 din 3 februarie 2012 a Curții de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.