ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

plângerii de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 29 martie

2011 numitul C.C. a formulat plângere penală împotriva completului de judecată

de la Înalta Curte de Casație și Justiție care a soluționat recursul în dosarul

nr. 540/45/2010 al Curții de Apel Iași și a completului de judecată de la

Curtea de Apel Iași, care a soluționat fondul dosarului nr. 540/45/2010.

Petentul a reclamat, de fapt, că prin hotărârile judecătorești pe care le-au

pronunțat cele două complete de judecată, a fost obligat în mod neîntemeiat,

nelegal și abuziv la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru

susținerea afirmației sale, petentul a făcut o expunere a cazurilor în care, în

opinia sa, se plătesc cheltuieli de judecată, iar printre acestea nu se

regăsește și cazul său.

În urma

verificărilor efectuate, s-au constatat următoarele:

Prin

sentința penală nr. 81 din 19 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Iași,

judecător M.C., în dosarul nr. 540/45/2010 a fost respinsă plângerea formulată

de petent împotriva rezoluției nr. 268/P/2010 din 23 iunie 2010 a Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Iași și a rezoluției nr. 537/II/2/2010 din 27 iunie

cheltuieli de judecată.

Prin

decizia penală nr. 935 din 9 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, judecători A.D., L.L.Z. și M.S.P., a fost respins

ca nefondat recursul declarat de petiționar. Recurentul a fost obligat la plata

cheltuielilor judiciare.

Referitor

la susținerile petentului privind plata cheltuielilor de judecată, prin decizia

nr. 82 din 10 decembrie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție au decis, în urma admiterii recursului cu privire la interpretarea și

aplicarea unitară a dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., că în cazul

respingerii plângerii formulate în condițiile art. 278

1

C. proc.

pen. împotriva rezoluției sau ordonanței procurorului de netrimitere în

judecată (neînceperea urmăririi penale) cheltuielile judiciare ocazionate de

judecarea acesteia vor fi suportate de către persoana căreia i s-a respins

plângerea.

Astfel,

în cazul respingerii unei asemenea plângeri, întemeiată pe dispozițiile art.

278

1

C. proc. pen., persoana care a formulat-o nu poate fi exonerată

de obligația de a plăti cheltuielile judiciare avansate de stat, obligație ce

este impusă de caracterul nejustificat al inițiativei sale procesuale.

Într-o

asemenea situație, culpa procesuală a persoanei care a formulat în mod

nejustificat cererea constituie temei pentru suportarea cheltuielilor

judiciare, chiar dacă aceasta nu presupune și existența relei-credințe.

La

stabilirea cuantumului cheltuielilor judiciare la care a fost obligat petentul

recurent, au fost avute în vedere cheltuielile efectuate cu întocmirea și

transmiterea actelor de procedură și orice alte cheltuieli necesare normalei

desfășurări a procesului penal.

Pornind

de la aceste considerente rezultă că faptele reclamate de petent, respectiv de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și neglijență în serviciu nu se

confirmă.

Pentru

existența infracțiunii de neglijență în serviciu, este necesar ca „funcționarul

public”, deci un subiect calificat, să îndeplinească sau nu, din culpă, o

îndatorire de serviciu sau să întârzie îndeplinirea acesteia și prin aceasta să

se producă o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane. Fapta

este săvârșită din culpă și nu cu intenție și are în vedere relațiile sociale

referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu, care presupune

îndeplinirea corectă și cu conștiinciozitate de către funcționarii publici a

îndatoririlor de serviciu. Prin îndatorire de serviciu se înțelege tot ceea ce

cade în sarcina unui funcționar public potrivit normelor care reglementează

serviciul respectiv, iar prin încălcarea acesteia se înțelege nerespectarea,

neluarea în seamă a unei îndatoriri.

Pornind

de la aceasta, prin analogie se reține că îndatorirea de serviciu a

magistraților era de a judeca cauza, de a pronunța și redacta o hotărâre

judecătorească potrivit dispozițiilor legale.

Prin abuz

în serviciu se înțelege acea comportare sau atitudine ilegală, incorectă a unui

funcționar, care constă în încălcarea intenționată a atribuțiilor sau

îndatoririlor de serviciu (adică să fie săvârșită cu intenția directă, cu

știință, în sensul de a cauza o vătămare a intereselor legale ale unei

persoane) fie prin neîndeplinirea (neefectuarea, neexecutarea unui act de

serviciu care trebuia îndeplinit în virtutea îndatoririlor de serviciu sau care

intră în competența acestuia – ori în cauză îndatorirea de serviciu era de a

soluționa cauza cu respectarea dispozițiilor legale) sau îndeplinirea lor

abuzivă, săvârșită în timpul sau cu ocazia exercitării serviciului, adică a

soluționării cauzei.

Faptul că

petentul nu este mulțumit de modul cum magistrații au aplicat dispozițiile

legale nu este de natură să conducă la concluzia că în cauză a fost săvârșită o

faptă de natură penală.

În

același sens, legiuitorul care, reglementând statutul judecătorilor și

procurorului în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 rep. a dispus că

„judecătorii sunt independenți și se supun numai legii și trebuie să fie

imparțiali”. Totodată, art. 17 din Legea nr. 304/2004 stabilește că

desființarea unei hotărâri judecătorești poate fi obținută prin exercitarea

căilor de atac, și nu ca urmare a angajării răspunderii penale a magistratului

care a pronunțat-o.

Prin

rezoluția nr. 268/P/2011 din 25 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus

în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C.

proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de magistrații A.D., L.L.Z.,

M.S.P. și M.C. pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 și art. 249 C. pen.

Împotriva

rezoluției nr. 268/P/2011 din 25 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, a

formulat plângere petenul C.C. la procurorul ierarhic superior și prin

rezoluția nr. 4981/1449/II/2/2011 din 28 iunie 2011 a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus respingerea plângerii ca

neîntemeiată, constatându-se că soluția dispusă în cauză este legală și

temeinică.

Împotriva

rezoluției nr. 268/P/2011 din 25 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, în termen legal, petentul C.C.

a formulat plângere

în conformitate cu dispozițiile art. 278 ind.1 C. proc. pen. și a solicitat

admiterea plângerii și trimiterea cauzei la parchet în vederea efectuării de

cercetări penale în cauză arătând, în esență, că intimații au comis fapte de

corupție și în mod abuziv a fost obligat la cheltuieli de judecată.

Examinând

cauza sub toate aspectele conform art. 278

1

C. proc. pen., Înalta

Curte constată că plângerea nu este fondată, pentru considerentele ce vor fi

arătate în continuare.

Legiuitorul

a prevăzut posibilitatea ca, orice persoană nemulțumită de actele și măsurile

dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora, ca o

garanție a respectării legalității în procesul penal.

În

concepția legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale

cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură

procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a unei

hotărâri definitive de condamnare. Accesul liber la justiție este reglementat

de legiuitor, iar cel nemulțumit de soluția dată de procuror se poate adresa

judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni potrivit legii, competența să

judece cauza în primă instanță, așa cum, de altfel, a procedat și petiționarul,

prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de față.

Potrivit

dispozițiilor art. 200 C. proc. pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea

probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea

făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă

este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”.

Organul

de urmărire penală sesizat potrivit unuia din modurile prevăzute de art. 221 C.

proc. pen., efectuează acte premergătoare și de urmărire penală în succesiunea

determinată de lege, acte care au menirea de a clarifica aspectele care

confirmă sau infirmă existența infracțiunii și pot conduce la constatarea unuia

din cazurile reglementate de art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare

sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

Totodată,

se mai constată că soluția de neîncepere a urmăririi penale împotriva

intimaților M.C. – judecător la Curtea de Apel Iași, A.D., L.Z. și M.S.P.,

judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de

art. 246 C. pen., și neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen., este

legală și temeinică, întrucât din actele premergătoare administrate în cauză nu

a rezultat faptul că pe parcursul desfășurării cauzelor în care judecătorii

intimați au analizat cauzele în care au fost desemnați nu ar fi îndeplinit

sarcinile de serviciu, ori ar fi îndeplinit vreun act în mod defectuos ori în

exercițiul atribuțiilor de serviciu cu știință nu au îndeplinit sau l-ar fi

îndeplinit în mod defectuos, cauzând prin aceasta o vătămare intereselor legale

ale unei persoane.

Întrucât,

în speță, nu s-au identificat indicii sau alte elemente din care să rezulte că

în timpul efectuării actelor procedurale în cadrul soluționării cauzelor penale

de către intimați, că aceștia ar fi săvârșit cu intenție vreo faptă de natură a

antrena răspunderea lor penală și, cu atât mai puțin, săvârșirea unor fapte

prin care să aducă atingere intereselor legale ale vreunei persoane, și în mod

justificat, s-a apreciat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție - Secția de Urmărire Penală și Criminalistică prin pronunțarea

rezoluției atacate cu prezenta plângere rezultând că susținerile petentului nu

au niciun suport probator.

De

altfel, Înalta Curte constată că petentul nu a produs dovezi în sprijinul celor

relevate și nu a făcut referire la aspecte concrete, ce țin de elementele

constitutive ale acestor infracțiuni, fiind simple afirmații lipsite de orice

fundament real.

Faptul că

petentul a fost nemulțumit de modul cum magistrații intimați judecători au

soluționat cauza penală în care au participat, nu poate să conducă la concluzia

că au fost săvârșite fapte penale care să atragă răspunderea penală, a

intimaților atâta timp cât au fost avute în vedere actele administrate de părți

în vederea dispunerii de către parchet a unei soluții legale și temeinice. De

asemenea, faptele nu există în materialitatea lor cât timp nu se poate reține

că au fost săvârșite cu intenție și că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a

intereselor legale ale persoanei. în același sens a dispus și legiuitorul care

reglementând statutul judecătorilor și procurorilor în dispozițiile art. 3

alin. (1) din Legea nr. 303/2004 republicată, a dispus că „Procurorii numiți de

Președintele României se bucura de stabilitate și sunt independenți, în

condițiile legii.” Desființarea unei rezoluții a procurorului poate fi obținută

prin exercitarea căilor de atac procedurale prevăzute de lege, iar nu ca urmare

a răspunderii penale a procurorului care a dispus-o.

Împrejurarea

că soluționarea cauzelor, în care intimații M.C. - judecător la Curtea de Apel

Iași, A.D., L.Z. și M.S.P., judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție

au soluționat cauzele și respectiv apărările au fost defavorabile

petiționarului, nu poate determina începerea urmăririi penale față de intimați

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 249 C.

pen., pentru acest aspect existând căi de atac prevăzute expres de legiuitor.

Înalta

Curte constată că în considerentele rezoluției dispuse în cauză au fost

analizate, în mod detaliat, toate aspectele invocate de petiționar cu privire

la faptele pentru care a solicitat cercetarea penală a intimaților,

reținându-se în mod corect că nu se constată încălcări ale textelor de lege

prin care să se fi adus atingere drepturilor procesuale ale petiționarului.

În

consecință, respingând plângerea și dispunând neînceperea urmăririi penale față

de intimați, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția

de Urmărire Penală și Criminalistică a emis o rezoluție temeinică și legală.

În baza

art. 278

1

alin. (8) lit. a) teza ultimă C. proc. pen., va respinge

ca nefondată, formulată de petentul C.C. împotriva rezoluției nr. 268/P/2011

din 25 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

În baza

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului prezentei sentințe.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

H

O T Ă R Ă Ș T E

Respinge,

ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.C. împotriva rezoluției nr.

268/P/2011 din 25 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

Menține

rezoluția atacată. Obligă petentul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică,

azi 8 decembrie 2011.