ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 29 martie 2011 numitul C.C. a formulat plângere penală împotriva completului de judecată de la Înalta Curte de Casație și Justiție care a soluționat recursul în dosarul nr. 540/45/2010 al Curții de Apel Iași și a completului de judecată de la Curtea de Apel Iași, care a soluționat fondul dosarului nr. 540/45/2010. Petentul a reclamat, de fapt, că prin hotărârile judecătorești pe care le-au pronunțat cele două complete de judecată, a fost obligat în mod neîntemeiat, nelegal și abuziv la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru susținerea afirmației sale, petentul a făcut o expunere a cazurilor în care, în opinia sa, se plătesc cheltuieli de judecată, iar printre acestea nu se regăsește și cazul său.

În urma verificărilor efectuate, s-au constatat următoarele: Prin sentința penală nr. 81 din 19 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Iași, judecător M.C., în dosarul nr. 540/45/2010 a fost respinsă plângerea formulată de petent împotriva rezoluției nr. 268/P/2010 din 23 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași și a rezoluției nr. 537/II/2/2010 din 27 iunie 2010. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat la plata de cheltuieli de judecată. Prin decizia penală nr. 935 din 9 martie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, judecători A.D., L.L.Z. și M.S.P., a fost respins ca nefondat recursul declarat de petiționar. Recurentul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare.

Referitor la susținerile petentului privind plata cheltuielilor de judecată, prin decizia nr. 82 din 10 decembrie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au decis, în urma admiterii recursului cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., că în cazul respingerii plângerii formulate în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. împotriva rezoluției sau ordonanței procurorului de netrimitere în judecată (neînceperea urmăririi penale) cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia vor fi suportate de către persoana căreia i s-a respins plângerea. Astfel, în cazul respingerii unei asemenea plângeri, întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc.

pen., persoana care a formulat-o nu poate fi exonerată de obligația de a plăti cheltuielile judiciare avansate de stat, obligație ce este impusă de caracterul nejustificat al inițiativei sale procesuale. Într-o asemenea situație, culpa procesuală a persoanei care a formulat în mod nejustificat cererea constituie temei pentru suportarea cheltuielilor judiciare, chiar dacă aceasta nu presupune și existența relei-credințe. La stabilirea cuantumului cheltuielilor judiciare la care a fost obligat petentul recurent, au fost avute în vedere cheltuielile efectuate cu întocmirea și transmiterea actelor de procedură și orice alte cheltuieli necesare normalei desfășurări a procesului penal. Pornind de la aceste considerente rezultă că faptele reclamate de petent, respectiv de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și neglijență în serviciu nu se confirmă.

Pentru existența infracțiunii de neglijență în serviciu, este necesar ca „funcționarul public”, deci un subiect calificat, să îndeplinească sau nu, din culpă, o îndatorire de serviciu sau să întârzie îndeplinirea acesteia și prin aceasta să se producă o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane. Fapta este săvârșită din culpă și nu cu intenție și are în vedere relațiile sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu, care presupune îndeplinirea corectă și cu conștiinciozitate de către funcționarii publici a îndatoririlor de serviciu. Prin îndatorire de serviciu se înțelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcționar public potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv, iar prin încălcarea acesteia se înțelege nerespectarea, neluarea în seamă a unei îndatoriri.

Pornind de la aceasta, prin analogie se reține că îndatorirea de serviciu a magistraților era de a judeca cauza, de a pronunța și redacta o hotărâre judecătorească potrivit dispozițiilor legale. Prin abuz în serviciu se înțelege acea comportare sau atitudine ilegală, incorectă a unui funcționar, care constă în încălcarea intenționată a atribuțiilor sau îndatoririlor de serviciu (adică să fie săvârșită cu intenția directă, cu știință, în sensul de a cauza o vătămare a intereselor legale ale unei persoane) fie prin neîndeplinirea (neefectuarea, neexecutarea unui act de serviciu care trebuia îndeplinit în virtutea îndatoririlor de serviciu sau care intră în competența acestuia – ori în cauză îndatorirea de serviciu era de a soluționa cauza cu respectarea dispozițiilor legale) sau îndeplinirea lor abuzivă, săvârșită în timpul sau cu ocazia exercitării serviciului, adică a soluționării cauzei.

Faptul că petentul nu este mulțumit de modul cum magistrații au aplicat dispozițiile legale nu este de natură să conducă la concluzia că în cauză a fost săvârșită o faptă de natură penală. În același sens, legiuitorul care, reglementând statutul judecătorilor și procurorului în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 rep. a dispus că „judecătorii sunt independenți și se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali”. Totodată, art. 17 din Legea nr. 304/2004 stabilește că desființarea unei hotărâri judecătorești poate fi obținută prin exercitarea căilor de atac, și nu ca urmare a angajării răspunderii penale a magistratului care a pronunțat-o. Prin rezoluția nr. 268/P/2011 din 25 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen. neînceperea urmăririi penale față de magistrații A.D., L.L.Z., M.S.P. și M.C. pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 și art. 249 C. pen. Împotriva rezoluției nr. 268/P/2011 din 25 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, a formulat plângere petenul C.C. la procurorul ierarhic superior și prin rezoluția nr. 4981/1449/II/2/2011 din 28 iunie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus respingerea plângerii ca neîntemeiată, constatându-se că soluția dispusă în cauză este legală și temeinică. Împotriva rezoluției nr. 268/P/2011 din 25 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în termen legal, petentul C.C.

a formulat plângere în conformitate cu dispozițiile art. 278 ind.1 C. proc. pen. și a solicitat admiterea plângerii și trimiterea cauzei la parchet în vederea efectuării de cercetări penale în cauză arătând, în esență, că intimații au comis fapte de corupție și în mod abuziv a fost obligat la cheltuieli de judecată. Examinând cauza sub toate aspectele conform art. 278 1 C. proc. pen., Înalta Curte constată că plângerea nu este fondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca, orice persoană nemulțumită de actele și măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora, ca o garanție a respectării legalității în procesul penal.

În concepția legiuitorului, poate face o astfel de plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare. Accesul liber la justiție este reglementat de legiuitor, iar cel nemulțumit de soluția dată de procuror se poate adresa judecătorului de la instanța căreia i-ar reveni potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, așa cum, de altfel, a procedat și petiționarul, prin plângerea ce face obiectul verificării în cauza de față. Potrivit dispozițiilor art. 200 C. proc. pen. „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”.

Organul de urmărire penală sesizat potrivit unuia din modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., efectuează acte premergătoare și de urmărire penală în succesiunea determinată de lege, acte care au menirea de a clarifica aspectele care confirmă sau infirmă existența infracțiunii și pot conduce la constatarea unuia din cazurile reglementate de art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. Totodată, se mai constată că soluția de neîncepere a urmăririi penale împotriva intimaților M.C. – judecător la Curtea de Apel Iași, A.D., L.Z.

și M.S.P., judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., și neglijență în serviciu prevăzută de art. 249 C. pen., este legală și temeinică, întrucât din actele premergătoare administrate în cauză nu a rezultat faptul că pe parcursul desfășurării cauzelor în care judecătorii intimați au analizat cauzele în care au fost desemnați nu ar fi îndeplinit sarcinile de serviciu, ori ar fi îndeplinit vreun act în mod defectuos ori în exercițiul atribuțiilor de serviciu cu știință nu au îndeplinit sau l-ar fi îndeplinit în mod defectuos, cauzând prin aceasta o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Întrucât, în speță, nu s-au identificat indicii sau alte elemente din care să rezulte că în timpul efectuării actelor procedurale în cadrul soluționării cauzelor penale de către intimați, că aceștia ar fi săvârșit cu intenție vreo faptă de natură a antrena răspunderea lor penală și, cu atât mai puțin, săvârșirea unor fapte prin care să aducă atingere intereselor legale ale vreunei persoane, și în mod justificat, s-a apreciat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de Urmărire Penală și Criminalistică prin pronunțarea rezoluției atacate cu prezenta plângere rezultând că susținerile petentului nu au niciun suport probator. De altfel, Înalta Curte constată că petentul nu a produs dovezi în sprijinul celor relevate și nu a făcut referire la aspecte concrete, ce țin de elementele constitutive ale acestor infracțiuni, fiind simple afirmații lipsite de orice fundament real.

Faptul că petentul a fost nemulțumit de modul cum magistrații intimați judecători au soluționat cauza penală în care au participat, nu poate să conducă la concluzia că au fost săvârșite fapte penale care să atragă răspunderea penală, a intimaților atâta timp cât au fost avute în vedere actele administrate de părți în vederea dispunerii de către parchet a unei soluții legale și temeinice. De asemenea, faptele nu există în materialitatea lor cât timp nu se poate reține că au fost săvârșite cu intenție și că prin aceasta s-a cauzat o vătămare a intereselor legale ale persoanei.

în același sens a dispus și legiuitorul care reglementând statutul judecătorilor și procurorilor în dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 republicată, a dispus că „Procurorii numiți de Președintele României se bucura de stabilitate și sunt independenți, în condițiile legii.” Desființarea unei rezoluții a procurorului poate fi obținută prin exercitarea căilor de atac procedurale prevăzute de lege, iar nu ca urmare a răspunderii penale a procurorului care a dispus-o. Împrejurarea că soluționarea cauzelor, în care intimații M.C. - judecător la Curtea de Apel Iași, A.D., L.Z. și M.S.P., judecători la Înalta Curte de Casație și Justiție au soluționat cauzele și respectiv apărările au fost defavorabile petiționarului, nu poate determina începerea urmăririi penale față de intimați pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 249 C. pen., pentru acest aspect existând căi de atac prevăzute expres de legiuitor.

Înalta Curte constată că în considerentele rezoluției dispuse în cauză au fost analizate, în mod detaliat, toate aspectele invocate de petiționar cu privire la faptele pentru care a solicitat cercetarea penală a intimaților, reținându-se în mod corect că nu se constată încălcări ale textelor de lege prin care să se fi adus atingere drepturilor procesuale ale petiționarului. În consecință, respingând plângerea și dispunând neînceperea urmăririi penale față de intimați, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de Urmărire Penală și Criminalistică a emis o rezoluție temeinică și legală. În baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) teza ultimă C. proc. pen., va respinge ca nefondată, formulată de petentul C.C.

împotriva rezoluției nr. 268/P/2011 din 25 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului prezentei sentințe. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.C. împotriva rezoluției nr. 268/P/2011 din 25 mai 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. Menține rezoluția atacată. Obligă petentul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 decembrie 2011.