ÎCCJ, Decizia nr. 507/2011

Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1755 din 9 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției nr. 5759/2767/VIII/1/2010 din 7 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. A fost obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția nr. 8438/2163/VIII/1/2010 din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică a fost respinsă, ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul A.I.

În motivarea rezoluției, procurorul a reținut că petiționarul A.I. a formulat o sesizare împotriva magistraților T.G., ș.a., de la Înalta Curte de Casație și Justiție și V.C. de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului și fals intelectual. Autorul sesizării și-a susținut acuzele formulate, prin aprecieri pe care le-a exprimat în legătură cu modul de soluționare a unui recurs care a făcut obiectul dosarului nr. 255/1/2010 al Completului de 9 Judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție, afirmând în acest sens că „a fost emis un act fals și abuziv prin decizia nr. 189/2010, împotriva actelor probatorii atașate la cauza din dosarul nr. 255/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție”.

Întrucât aprecierile exprimate nu au fost de natură să demonstreze săvârșirea unor fapte penale în legătură cu judecarea dosarului susmenționat și constatându-se, în plus, că sesizarea a fost trimisă de A.I. împreună cu mai multe asemenea sesizări, motivate stereotip, indiferent de magistrații pe care îi vizează (ceea ce conturează o preocupare în sine în acest sens a petentului, justificată doar de propria-i percepție, fără o determinare obiectivă) procurorul de caz a dispus respingerea, ca neîntemeiată a plângerii formulate de acesta. Prin rezoluția nr. 5759/22767/VIII-1/2010 din data de 7 iulie 2010, procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 278 alin. (1) C. proc.

pen., a respins, ca neîntemeiată plângerea numitului A.I. împotriva rezoluției nr. 8438/2163/VIII/1/2010 din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. În considerentele susmenționatei rezoluții s-a reținut, că nu poate fi reținută nicio încălcare a dispozițiilor legale care să contureze comiterea vreunei infracțiuni anume și că nu au fost respectate dispozițiile art. 222 C. proc. pen. pentru a fi necesară declanșarea procesului penal și învestirea organelor de urmărire penală cu privire la săvârșirea vreunei fapte prevăzută de legea penală. Împotriva rezoluției de netrimitere în judecată a formulat plângere petentul A.I.

în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen. În plângerea depusă în scris la dosarul cauzei, petentul a susținut că prin rezoluția atacată și menținută de procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, „a fost emis un act fals și abuziv împotriva actelor probatorii”. Verificând rezoluția atacată, pe baza lucrărilor și a materialului dosarului prima instanță a constatat că plângerea petentului este nefondată. Astfel, prin raportarea conținutului plângerii dispozițiilor art. 222 C. proc. pen. s-a apreciat că plângerea adresată de petent organelor de urmărire penală nu îndeplinea condițiile de fond și de formă, de natură a forma convingerea acestora că s-a produs cu adevărat o vătămare și că trebuie inițiate cercetări așa cum a cerut petentul, iar din situația de fapt expusă în actul de sesizare nu se conturau elementele concrete ale infracțiunilor reclamate.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a fost motivat. Analizând cauza sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune, trebuind să cuprindă numele, prenumele, calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă.

Rezultă că neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a mențiunilor prevăzute expres de dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen. face imposibilă determinarea obiectul verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire, respectarea cerințelor legale privind conținutul plângerii reprezentând o condiție de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conținut precis și constituind, totodată, o precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate și a exercitării abuzive a dreptului de petiționare.

Prin raportarea considerentelor teoretice anterior expuse conținutului cererii cu soluționarea căreia petentul a investit prima instanță (cerere intitulată formal „plângere penală”) se constată că în mod just prima instanță a apreciat-o ca nefondată, deoarece aceasta nu îndeplinește condițiile expres reglementate de norma precitată și, totodată, nu furnizează date din care să reiasă caracterul eronat al soluției anterior dispusă de către procuror prin rezoluția contestată. Astfel, se reține că prima instanță, cu respectarea dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen. a dat o evaluare proprie justă actelor dosarului, precum și o corectă interpretare și aplicare reglementărilor legale incidente, hotărârea atacată fiind legală, temeinică și riguros motivată.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 1755 din 9 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 6457/1/2010. Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2011.