ÎCCJ, Decizia nr. 507/2011

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin sentința nr.

1755 din 9 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva

rezoluției nr. 5759/2767/VIII/1/2010 din 7 iulie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică. A fost obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare

statului.

Pentru a pronunța această soluție

prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția nr. 8438/2163/VIII/1/2010

din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția de Urmărire Penală și Criminalistică a fost respinsă, ca neîntemeiată

plângerea formulată de petentul A.I.

În motivarea rezoluției,

procurorul a reținut că petiționarul A.I. a formulat o sesizare împotriva

magistraților T.G., ș.a., de la Înalta Curte de Casație și Justiție și V.C. de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor, favorizarea infractorului și fals intelectual.

Autorul sesizării și-a susținut

acuzele formulate, prin aprecieri pe care le-a exprimat în legătură cu modul de

soluționare a unui recurs care a făcut obiectul dosarului nr. 255/1/2010 al

Completului de 9 Judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție, afirmând

în acest sens că „a fost emis un act fals și abuziv prin decizia nr. 189/2010,

împotriva actelor probatorii atașate la cauza din dosarul nr. 255/1/2010 al

Înaltei Curți de Casație și Justiție”.

Întrucât

aprecierile exprimate nu au fost de natură să demonstreze săvârșirea unor fapte

penale în legătură cu judecarea dosarului susmenționat și constatându-se, în

plus, că sesizarea a fost trimisă de A.I. împreună cu mai multe asemenea

sesizări, motivate stereotip, indiferent de magistrații pe care îi vizează (ceea

ce conturează o preocupare în sine în acest sens a petentului, justificată doar

de propria-i percepție, fără o determinare obiectivă) procurorul de caz a

dispus respingerea, ca neîntemeiată a plângerii formulate de acesta.

Prin

rezoluția nr. 5759/22767/VIII-1/2010 din data de 7 iulie 2010, procurorul șef

al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 278 alin.

(1) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată plângerea numitului A.I. împotriva

rezoluției nr. 8438/2163/VIII/1/2010 din 31 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică.

În

considerentele susmenționatei rezoluții s-a reținut, că nu poate fi reținută

nicio încălcare a dispozițiilor legale care să contureze comiterea vreunei

infracțiuni anume și că nu au fost respectate dispozițiile art. 222 C. proc.

pen. pentru a fi necesară declanșarea procesului penal și învestirea organelor

de urmărire penală cu privire la săvârșirea vreunei fapte prevăzută de legea

penală.

Împotriva

rezoluției de netrimitere în judecată a formulat plângere petentul A.I. în

conformitate cu dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.

În

plângerea depusă în scris la dosarul cauzei, petentul a susținut că prin

rezoluția atacată și menținută de procurorul șef al Secției de Urmărire Penală

și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, „a fost emis un act fals și abuziv împotriva actelor probatorii”.

Verificând

rezoluția atacată, pe baza lucrărilor și a materialului dosarului prima

instanță a constatat că plângerea petentului este nefondată.

Astfel,

prin raportarea conținutului plângerii dispozițiilor art. 222 C. proc. pen. s-a

apreciat că plângerea adresată de petent organelor de urmărire penală nu

îndeplinea condițiile de fond și de formă, de natură a forma convingerea

acestora că s-a produs cu adevărat o vătămare și că trebuie inițiate cercetări

așa cum a cerut petentul, iar din situația de fapt expusă în actul de sesizare

nu se conturau elementele concrete ale infracțiunilor reclamate.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a

fost motivat.

Analizând

cauza sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3)

C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru

considerentele ce urmează.

Astfel după cum rezultă din

interpretarea dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., plângerea este încunoștințarea

făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a

cauzat prin infracțiune, trebuind să cuprindă numele, prenumele, calitatea și

domiciliul petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii,

indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă.

Rezultă că

neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a mențiunilor prevăzute expres de

dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen. face imposibilă determinarea

obiectul verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire,

respectarea cerințelor legale privind conținutul plângerii reprezentând o

condiție de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conținut precis și

constituind, totodată, o precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate și a

exercitării abuzive a dreptului de petiționare.

Prin raportarea

considerentelor teoretice anterior expuse conținutului cererii cu soluționarea

căreia petentul a investit prima instanță (cerere intitulată formal „plângere

penală”) se constată că în mod just prima instanță a apreciat-o ca nefondată,

deoarece aceasta nu îndeplinește condițiile expres reglementate de norma

precitată și, totodată, nu furnizează date din care să reiasă caracterul eronat

al soluției anterior dispusă de către procuror prin rezoluția contestată.

Astfel, se reține că

prima instanță, cu respectarea dispozițiilor art. 278

1

alin. (7) C.

proc. pen. a dat o evaluare proprie justă actelor dosarului, precum și o

corectă interpretare și aplicare reglementărilor legale incidente, hotărârea

atacată fiind legală, temeinică și riguros motivată.

Pentru considerentele ce preced,

în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 1755 din 9

noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 6457/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2011.