ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 188/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 1748 din 24 martie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de Guvernul României, Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Municipiul Oradea prin Primar împotriva sentinței nr. 2060 din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a modificat sentința atacată în sensul că a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, a admis cererea de intervenție accesorie a Municipiului Oradea – prin Primar și a obligat reclamanta la plata sumei de 25 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea Municipiului Oradea.

Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut că prin sentința civilă recurată, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamanta Mănăstirea „S.C.” Oradea și a dispus anularea H.G. nr. 1561/2008. A respins totodată cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Municipiul Oradea prin Primar. S-a reținut în sentință că hotărârea autorității pârâte de trecere a imobilului din domeniul public al s tatului în domeniul public al Municipiului Oradea și de încetare a drepturilor de folosință gratuită a reclamantei contravine principiului securității juridice, fiind emis cu exces de putere. De asemenea, realizarea de către reclamantă a unor investiții pe terenul atribuit în folosință și existența unor neconcordanțe în privința înregistrării incluse în inventarul Ministerului Culturii și Cultelor, nu constituie elemente de nelegalitate ale hotărârii contestate.

Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că reclamanta nu a făcut în nici un mod dovada că este titulara vreunui drept subiectiv, obținerea dreptului de folosință asupra imobilului, nepresupunând un transfer al dreptului de administrare sau de proprietate. Din actele depuse rezultă că terenul în cauză a fost proprietatea Municipiului Oradea din 1881, ulterior a fost expropriat. Prin două Hotărâri ale Guvernului în 2005 și 2007, construcțiile și terenul au trecut din domeniul Ministerului Apărării în cel al Ministerului Culturii pentru Mănăstirea „S.C.”. H.G. în litigiu a fost adoptată conform Legii nr. 213/2008, în speță nefiind vorba despre o încălcare a principiului securității juridice prin emiterea actului cu exces de putere.

H.G. a fost adoptată în temeiul legii privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, alin. (2) al Legii nr. 213/2008 precizând în ce mod se face trecerea unui bun din domeniul public al Statului în domeniul public al unei autorități administrativ-teritoriale. Ministerul Culturii a considerat că este oportun să dispună asupra trecerii imobilului în domeniul public al Municipiului Oradea și în administrarea Consiliului Local al Municipiului, nefiind vorba despre o deposedare a reclamantei, ci are o măsură administrativă stabilită de legiuitor, dreptul de folosință gratuită asupra bunurilor proprietate publică având un caracter temporar. Conform prevederilor legale Ministerul Culturii și Cultelor în calitate de titular al dreptului de administrare a imobilului, are fără dubiu dreptul de a stabili condițiile de utilizare a imobilului.

Împotriva deciziei nr. 1748 din 24 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal Mănăstirea „S.C.” Oradea a formulat cerere de revizuire. În motivarea cererii, întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., Mănăstirea „S.C.” Oradea a arătat că la data pronunțării deciziei atacate, 24 martie 2011, din motive mai presus de voința sa, a fost în imposibilitate de a prezenta instanței documentele care atestă situația de fapt și de drept reală a imobilului care a format obiectul H.G. nr. 1561/2008, respectiv documentele care atestă aprobarea de către Comisia Uniunii Europene a Proiectului P.. Actualmente, a precizat revizuenta, se află în posesia acelui document, care, în opinia sa, se încadrează în categoria actelor la care se referă prevederile art. 322 pct. 5 C. proc.

civ. Conform revizuentei, pentru a valorifica terenul în discuție, aceasta a încheiat cu P.P. SRL un contract de comodat, înregistrat sub nr. 42 din 27 februarie 2011, prin care a dat în folosința comodatarului terenul cu scopul de a fi folosit în cadrul programului P., program de importanță strategică al Uniunii Europene. Mănăstirea „S.C.” urma să folosească terenul conform destinației sale esențiale – producție agricolă și zootehnică, pe de o parte, dar pe de altă parte, a acceptat construirea unei centrale de biogaz pentru care combustibilul să fie asigurat din rezidurile rezultate din activitățile agricole și zootehnice, precum și dezvoltarea unei rețele de transport de energie, în vederea interconectări rețelelor P. de transport de energie verde către țările Uniunii Europene.

Prin semnarea contractului, Mănăstirea „S.C.” a devenit membră a Asociației P.E.M. și a P.E.O.C.N., iar după semnarea respectivului contract proiectul a fost înaintat spre aprobare Comisiei Europene și a început să producă efecte juridice. Aceste efecte juridice nu au putut fi evidențiate în fața instanței, din lipsa documentelor de aprobare. La data de 14 septembrie 2011, P.P. a fost înștiințată că proiectul a fost aprobat în data de 13 iulie 2011 și că începe să fie pus în aplicare cu 1 septembrie 2011; această comunicare constituie actul nou ce a fost adus la cunoștința revizuentei, ulterior datei de 14 septembrie 2011. Documentul care atestă parcursul proiectului, faptul aprobării lui și începerea aplicării începând cu 1 septembrie 2011 constituie un act nou în înțelesul legii, care nu a fost în posesia Mănăstirii S.C.

la momentul judecării cauzei și pe care aceasta nu a avut posibilitatea de a-l cunoaște ca urmare a traseului parcurs de proiect în cadrul Comisiei Europene. Deși actul poartă o dată ulterioară pronunțării hotărârii atacate, el confirmă situații de fapt și de drept preexistente și determinante în soluționarea cauzei. În acest ultim sens, al caracterului determinant al actului, se impune precizarea că instanța de control judiciar a admis recursul în considerarea faptului că prioritățile comunității locale primează și că ele sunt bine conturate, or, dacă ar fi existat posibilitatea prezentării proiectului P. aprobat de Comisia Europeană, acesta ar fi convins instanța că și interesele economice ale Mănăstirii S.C.

există, sunt bine conturate și puse efectiv în valoare prin existența proiectului. Cererea de revizuire este inadmisibilă, deoarece în cauză nu sunt satisfăcute exigențele legale ale art. 322 pct. 5 C. proc. civ., text pe care se întemeiază cererea formulată de Mănăstirea „S.C.” Oradea. Textul legal invocat de către revizuentă prevede următoarele: „Dacă după darea hotărârii, s-au găsit înscrisuri noi doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a revizuit hotărârea unei instanțe penale sau administrative pe care ea s-a întemeiat.” Acest motiv de revizuire conține două ipoteze, prima fiind invocată de revizuentă, referitoare la „înscrisurile doveditoare”.

Având ca reper prevederile art. 321 pct. 5 C. proc. civ., pentru a vorbi de înscrisuri doveditoare în sensul acestui text de lege, apte să conducă la revizuirea unei hotărâri judecătorești, acestea trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: a) actele descoperite să fi existat în momentul pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită; b) actele să nu fi fost folosite în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată; c) actele să fi fost reținute de către partea adversă sau partea interesată să fi fost împiedicată a le afișa instanței dintr-o împrejurare mai presus de voința sa; d) actele descoperite să fie determinante în cauză. După cum se poate observa, înscrisul invocat de revizuentă în prezenta cauză, nu satisface cerințele descrise la punctele a) și d) din enumerarea de mai sus.

Astfel, înscrisul la care se referă Mănăstirea „S.C.” Oradea nu exista la data pronunțării instanței de recurs, 24 martie 2011, ci a fost constituit ulterior, abia la data de 13 iulie 2011 (dosar), motiv pentru care nu poate constitui temei pentru exercitarea unei cereri de revizuire. Apoi, înscrisul amintit nu are caracter determinant, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., adică nu este de natură a schimba soluția procesului. Această concluzie se degajează neechivoc din hotărârea judecătorească a cărei revizuire se solicită în prezenta cauză, în condițiile în care instanța a statuat că Mănăstirea „S.C.” avea doar un drept temporar asupra imobilului, de folosință gratuită, constituit pe o perioadă determinată și care putea fi revocat de autoritatea care l-a constituit, iar titularul dreptului de administrare are deplină libertate de a stabili condițiile de utilizare a imobilului în discuție.

Așadar, chiar în ipoteza existenței avizului din partea Comisiei Europene, pentru instanța de recurs soluția ar fi aceeași cu cea pronunțată prin decizia civilă nr. 1748/2011 în dosarul nr. 5765/1/2010. Față de cele ce preced, rezultă că cererea de revizuire este inadmisibilă, astfel că va fi respinsă ca atare, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de Mănăstirea „S.C.” Oradea împotriva deciziei nr. 1748 din 24 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2012.