ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 188/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 1748

din 24 martie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de Guvernul României,

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și Municipiul Oradea prin Primar

împotriva sentinței nr. 2060 din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a modificat

sentința atacată în sensul că a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, a

admis cererea de intervenție accesorie a Municipiului Oradea – prin Primar și a

obligat reclamanta la plata sumei de 25 lei cu titlu de cheltuieli de judecată

în favoarea Municipiului Oradea.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de recurs a reținut că prin sentința civilă recurată,

Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamanta Mănăstirea „S.C.”

Oradea și a dispus anularea H.G. nr. 1561/2008.

A respins totodată

cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Municipiul Oradea

prin Primar.

S-a reținut în

sentință că hotărârea autorității pârâte de trecere a imobilului din domeniul

public al

s

tatului în domeniul

public al Municipiului Oradea și de încetare a drepturilor de folosință

gratuită a reclamantei contravine principiului securității juridice, fiind emis

cu exces de putere.

De asemenea,

realizarea de către reclamantă a unor investiții pe terenul atribuit în

folosință și existența unor neconcordanțe în privința înregistrării incluse în

inventarul Ministerului Culturii și Cultelor, nu constituie elemente de

nelegalitate ale hotărârii contestate.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a arătat că reclamanta nu a făcut în nici un mod dovada că

este titulara vreunui drept subiectiv, obținerea dreptului de folosință asupra

imobilului, nepresupunând un transfer al dreptului de administrare sau de

proprietate.

Din actele depuse

rezultă că terenul în cauză a fost proprietatea Municipiului Oradea din 1881,

ulterior a fost expropriat.

Prin două Hotărâri

ale Guvernului în 2005 și 2007, construcțiile și terenul au trecut din domeniul

Ministerului Apărării în cel al Ministerului Culturii pentru Mănăstirea „S.C.”.

H.G. în litigiu a

fost adoptată conform Legii nr. 213/2008, în speță nefiind vorba despre o

încălcare a principiului securității juridice prin emiterea actului cu exces de

putere.

H.G. a fost adoptată

în temeiul legii privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, alin.

(2) al Legii nr. 213/2008 precizând în ce mod se face trecerea unui bun din

domeniul public al Statului în domeniul public al unei autorități

administrativ-teritoriale.

Ministerul Culturii a

considerat că este oportun să dispună asupra trecerii imobilului în domeniul

public al Municipiului Oradea și în administrarea Consiliului Local al

Municipiului, nefiind vorba despre o deposedare a reclamantei, ci are o măsură

administrativă stabilită de legiuitor, dreptul de folosință gratuită asupra bunurilor

proprietate publică având un caracter temporar.

Conform prevederilor

legale Ministerul Culturii și Cultelor în calitate de titular al dreptului de

administrare a imobilului, are fără dubiu dreptul de a stabili condițiile de

utilizare a imobilului.

Împotriva deciziei nr.

1748 din 24 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția

contencios administrativ și fiscal Mănăstirea „S.C.” Oradea a formulat cerere

de revizuire.

În motivarea cererii,

întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., Mănăstirea „S.C.”

Oradea a arătat că la data pronunțării deciziei atacate, 24 martie 2011, din motive

mai presus de voința sa, a fost în imposibilitate de a prezenta instanței

documentele care atestă situația de fapt și de drept reală a imobilului care a format

obiectul H.G. nr. 1561/2008, respectiv documentele care atestă aprobarea de

către Comisia Uniunii Europene a Proiectului P.. Actualmente, a precizat

revizuenta, se află în posesia acelui document, care, în opinia sa, se

încadrează în categoria actelor la care se referă prevederile art. 322 pct. 5 C.

proc. civ.

Conform revizuentei,

pentru a valorifica terenul în discuție, aceasta a încheiat cu P.P. SRL un

contract de comodat, înregistrat sub nr. 42 din 27 februarie 2011, prin care a

dat în folosința comodatarului terenul cu scopul de a fi folosit în cadrul programului

P., program de importanță strategică al Uniunii Europene. Mănăstirea „S.C.” urma

să folosească terenul conform destinației sale esențiale – producție agricolă

și zootehnică, pe de o parte, dar pe de altă parte, a acceptat construirea unei

centrale de biogaz pentru care combustibilul să fie asigurat din rezidurile

rezultate din activitățile agricole și zootehnice, precum și dezvoltarea unei rețele

de transport de energie, în vederea interconectări rețelelor P. de transport de

energie verde către țările Uniunii Europene.

Prin semnarea contractului,

Mănăstirea „S.C.” a devenit membră a Asociației P.E.M. și a P.E.O.C.N., iar

după semnarea respectivului contract proiectul a fost înaintat spre aprobare

Comisiei Europene și a început să producă efecte juridice. Aceste efecte juridice

nu au putut fi evidențiate în fața instanței, din lipsa documentelor de

aprobare. La data de 14 septembrie 2011, P.P. a fost înștiințată că proiectul a

fost aprobat în data de 13 iulie 2011 și că începe să fie pus în aplicare cu 1

septembrie 2011; această comunicare constituie actul nou ce a fost adus la

cunoștința revizuentei, ulterior datei de 14 septembrie 2011.

Documentul care

atestă parcursul proiectului, faptul aprobării lui și începerea aplicării

începând cu 1 septembrie 2011 constituie un act nou în înțelesul legii, care nu

a fost în posesia Mănăstirii S.C. la momentul judecării cauzei și pe care

aceasta nu a avut posibilitatea de a-l cunoaște ca urmare a traseului parcurs

de proiect în cadrul Comisiei Europene.

Deși actul poartă o

dată ulterioară pronunțării hotărârii atacate, el confirmă situații de fapt și

de drept preexistente și determinante în soluționarea cauzei.

În acest ultim sens,

al caracterului determinant al actului, se impune precizarea că instanța de

control judiciar a admis recursul în considerarea faptului că prioritățile

comunității locale primează și că ele sunt bine conturate, or, dacă ar fi

existat posibilitatea prezentării proiectului P. aprobat de Comisia Europeană,

acesta ar fi convins instanța că și interesele economice ale Mănăstirii S.C.

există, sunt bine conturate și puse efectiv în valoare prin existența

proiectului.

Cererea de revizuire

este inadmisibilă, deoarece în cauză nu sunt satisfăcute exigențele legale ale art.

322 pct. 5 C. proc. civ., text pe care se întemeiază cererea formulată de

Mănăstirea „S.C.” Oradea.

Textul legal invocat

de către revizuentă prevede următoarele: „Dacă după darea hotărârii, s-au găsit

înscrisuri noi doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut

fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a

revizuit hotărârea unei instanțe penale sau administrative pe care ea s-a

întemeiat.”

Acest motiv de

revizuire conține două ipoteze, prima fiind invocată de revizuentă, referitoare

la „înscrisurile doveditoare”.

Având ca reper

prevederile art. 321 pct. 5 C. proc. civ., pentru a vorbi de înscrisuri

doveditoare în sensul acestui text de lege, apte să conducă la revizuirea unei

hotărâri judecătorești, acestea trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele

condiții: a) actele descoperite să fi existat în momentul pronunțării hotărârii

a cărei revizuire se solicită; b) actele să nu fi fost folosite în procesul în

care s-a pronunțat hotărârea atacată; c) actele să fi fost reținute de către

partea adversă sau partea interesată să fi fost împiedicată a le afișa

instanței dintr-o împrejurare mai presus de voința sa; d) actele descoperite să

fie determinante în cauză.

După cum se poate observa,

înscrisul invocat de revizuentă în prezenta cauză, nu satisface cerințele descrise

la punctele a) și d) din enumerarea de mai sus. Astfel, înscrisul la care se

referă Mănăstirea „S.C.” Oradea nu exista la data pronunțării instanței de

recurs, 24 martie 2011, ci a fost constituit ulterior, abia la data de 13 iulie

2011 (dosar), motiv pentru care nu poate constitui temei pentru exercitarea unei

cereri de revizuire. Apoi, înscrisul amintit nu are caracter determinant, în

sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., adică nu este de natură a schimba soluția

procesului. Această concluzie se degajează neechivoc din hotărârea judecătorească

a cărei revizuire se solicită în prezenta cauză, în condițiile în care instanța

a statuat că Mănăstirea „S.C.” avea doar un drept temporar asupra imobilului,

de folosință gratuită, constituit pe o perioadă determinată și care putea fi

revocat de autoritatea care l-a constituit, iar titularul dreptului de administrare

are deplină libertate de a stabili condițiile de utilizare a imobilului în

discuție. Așadar, chiar în ipoteza existenței avizului din partea Comisiei

Europene, pentru instanța de recurs soluția ar fi aceeași cu cea pronunțată

prin decizia civilă nr. 1748/2011 în dosarul nr. 5765/1/2010.

Față de cele ce

preced, rezultă că cererea de revizuire este inadmisibilă, astfel că va fi

respinsă ca atare, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322

pct. 5 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de Mănăstirea „S.C.” Oradea împotriva deciziei nr. 1748 din

24 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios

administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 ianuarie 2012.