ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4959/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4959/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 6

octombrie 2010, completată la data de 9 mai 2011, reclamanta Arhiepiscopia

Romano Catolică din București a solicitat să se constate nesoluționarea de

către pârâtul Guvernul României a cererii înregistrate sub nr. 5/5116 din 2

iulie 2010 la Cabinetul primului ministru și sub nr. 20/13770/DNA din 5 iulie 2010

la Secretariatul General al Guvernului, pentru emiterea unei hotărâri de

guvern prin care să se declare utilitatea publică pentru lucrări de interes

național în privința imobilului (teren și construcție de birouri nefinalizate)

situat în București, denumit C.P., beneficiar SC M.B.D. SRL (denumit în

continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „imobilul în litigiu”), în vederea

exproprierii și apoi a demolării. Reclamanta și să fie obligat pârâtul Guvernul

României să emită o hotărâre de guvern prin care să declare utilitatea publică

pentru lucrări de interes național în privința imobilului în litigiu, în

vederea exproprierii și apoi a demolării.

instanțe

Prin Sentința civilă nr.

5558 din 3 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile privind

inadmisibilitatea, prematuritatea și lipsei de obiect a acțiunii, excepția

lipsei calități procesuale active a reclamantei și cererea de intervenție

formulată în interes propriu de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național

și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată și completată ulterior de

reclamantă.

de reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică din București

Împotriva sentinței

pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică

din București.

de recurs, ce formează obiectul cererii de revizuire.

Prin Decizia nr. 3237

din 27 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 9248/2/2010, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a hotărât

următoarele:

- a admis recursul

declarat de Arhiepiscopia Romano Catolică din București împotriva sentinței

civile nr. 5558 din 21 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal;

- a modificat în

parte hotărârea recurată, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de

Arhiepiscopia Romano Catolică din București;

- a obligat pe

pârâtul Guvernul României ca, în termen de 60 de zile de la data deciziei, să

soluționeze în procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994, cererea reclamantei de

emitere a unei hotărâri de Guvern privind declararea utilității publice pentru

lucrări de interes național la imobilul în litigiu.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Înalta Curte a reținut următoarele:

Acțiunea formulată și

completată de reclamantă are ca obiect constatarea refuzului nejustificat al

pârâtului Guvernul României de soluționare a cererilor înregistrate sub nr. 5/5116

din 02 iulie 2010 și nr. 20/13770/DNA din 05 iulie 2010 pentru emiterea unei H.G.

de interes național la imobilul în litigiu, în vederea exproprierii și apoi a

demolării, precum și obligarea pârâtului să emită o hotărâre de guvern de

declarare a utilității publice lucrări de interes național la acest imobil, în

vederea exproprierii și apoi a demolării.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, republicată,

care prevăd exproprierea pentru cauză de utilitate publică a monumentelor

istorice și a zonelor de protecție a acestora, și ale art. 5, art. 6 și art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 33/1994, republicată, conform cărora, utilitatea publică se

declară de către Guvern pentru lucrări de interes național, fiind de utilitate

publică lucrările privind salvarea, protejarea și punerea în valoare a

monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice.

Monumentul istoric

pentru care reclamanta a solicitat aplicarea măsurilor legate de protecție este

Catedrala romano catolică S.I. București, clasată împreună cu zona sa de

protecție ca monument istoric de valoare națională și universală.

Din nota anexată

adresei nr. 66 din 15 ianuarie 2009 întocmită de Institutul Național

Monumentelor Istorice rezultă că, în baza H.C.M. nr. 661/1955 Catedrala romano-catolică

S.I. a fost recunoscută ca monument istoric și i s-a atribuit calitatea de

monument istoric, fiind înscrisă la poz.155 a „Listei monumentelor de cultură

de pe teritoriul României”, aprobată prin H.C.M. nr. 1160/1955.

Urmare reactualizării

acestei liste în baza Decretului C.F.N.S. nr. 91 din 5 februarie 1992, codul

Catedralei romano-catolice S.I. în Lista monumentelor istorice pentru orașul

București din anul 1992.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 422/2001, a fost menținut statutul Catedralei

romano-catolice S.I., care se află înscrisă la poz.402, cod B/II/M/A- 18132 în

Lista monumentelor istorice aprobată în baza Ordinelor Ministrului Culturii și

Cultelor nr. 2682 din 13 iunie 2003 și nr. 2314/2004, publicată în M. Of. nr. 646/

bis din 16 iulie 2004.

Conform codului

atribuit prin această listă a monumentelor istorice, în vigoare la data

prezentului litigiu și anume Cod LMI 2004. Catedrala romano-catolică S.I. este

inclusă în grupa A, ca fiind monument istoric de valoare națională și

universală.

Zona de protecție

pentru Catedrala romano catolică S.I. a fost instituită în conformitate cu

prevederile art. 61 ale O.U.G. nr. 228/2000 și ale art. 59 din Legea nr. 422/2001,

republicată, pentru o suprafață delimitată cu o rază de 100 m măsurați de la conturul exterior al catedralei, prin planul de urbanism zonal aprobat prin

Hotărârea nr. 278 din 21 decembrie 2000 a Consiliului General al Municipiului

București, reactualizat prin planul de urbanism zonal prin Hotărârea nr. 213

din 29 septembrie 2005 adoptată de aceeași autoritate a administrației publice

locale.

Prin efectul clasării

sale ca monument istoric de valoare națională și universală, Catedrala romano catolică

S.I. București beneficiază de măsurile de protecție asigurate și garantate de

stat prin Legea nr. 422/2001, republicată, în sensul definit de art. 2 alin.

(2) din această lege, ca fiind ansamblul de măsuri cu caracter științific,

juridic, administrativ, financiar, fiscal și tehnic menite să asigure

identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidența, conservarea,

inclusiv decizia și întreținerea, consolidarea, restaurarea, punerea în valoare

a monumentelor istorice și integrarea lor social-economică și culturală în

viața colectivităților locale.

Toate aceste

activității și măsuri de protejare a monumentelor istorice se realizează în

interes public, recunoscut în mod expres prin dispozițiile art. 2 alin. (2) din

legea susmenționată pentru monumentele istorice aparținând patrimoniului

cultural național și care fac obiectul protecției reglementate la nivel

legislativ.

Ca măsură de

protejare a monumentelor istorice, Legea nr. 422/2001, republicată, prevede la art.

10 alin. (3) exproprierea pentru cauză de utilitate publică a monumentelor

istorice și a zonelor de protecție a acestora sau instituirea unor servituți,

care poate fi inițiată și aplicată numai cu avizul Ministerul Culturii și

Cultelor.

Legea cadru în

materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică este Legea nr. 33/1994,

republicată, care la art. 7 alin. (1), art. 8 și art. 9 alin. (1) prevede că

utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes

național, după efectuarea unei cercetării prealabile de către o comisie numită

de Guvern și condiționat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de

amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localitatea sau zona

unde se intenționează a fi executată.

Prin legea

susmenționată, exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost

reglementată ca o operațiune administrativă complexă, care presupune o

succesiune de acte administrative aflate într-o strânsă interdependență și

anume, declararea utilității publice de către autoritatea competentă, pe baza

unei cercetări prealabile efectuate de comisia numită în acest scop și

ulterior, întocmirea anchetei parcelare, prin executarea planurilor, cuprinzând

terenurile și construcțiile propuse spre a fi expropriate cu indicarea numelui

proprietarilor și a condițiilor de despăgubire.

Exproprierea pentru

cauză de utilitate publică prevăzută de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 422/2001,

republicată, este supusă aceleiași reglementări cu caracter general cuprinsă în

Legea nr. 33/1994, numai că fiind o măsură de protejare a monumentelor

istorice, nu poate fi inițiată și aplicată decât cu avizul Ministerului

Culturii și Cultelor.

Prin adresa nr. 13770/DNA

din 15 aprilie 2010, pârâtul Guvernul României a răspuns cererilor înregistrate

sub nr. 5/5116 din 02 iulie 2010 și nr. 20/13770/DNA din 05 iulie 2010,

comunicând reclamantei că, față de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr.

422/2001, republicată, solicitarea acesteia a fost transmisă spre analiză și

emiterea unui punct de vedere la Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

În contradicție cu

apărările formulate în procedura judiciară, prin adresa susmenționată, pârâtul

Guvernul României nu a contestat regimul juridic conferit Catedralei romano catolică

S.I. București prin clasarea în grupa A, ca monument istoric de valoare

națională și universală și nici protecția de care beneficiază în baza Legii nr.

422/2001. De asemenea, prin răspunsul respectiv, pârâtul Guvernul României nu a

contestat nici legala sa sesizare prin cererile formulate de către reclamantă

la 2 și respectiv 5 iulie 2010 pentru exercitarea atribuțiilor care îi revin în

aplicarea Legii nr. 33/1994, în calitate autoritate competentă să declare

utilitatea publică pentru lucrări de interes național și pentru numirea

comisiei de efectuare a cercetării prealabile.

Față de competențele

legale ale pârâtului Guvernul României în materia exproprierii pentru cazul de

utilitate publică prevăzut de art. 6 din Legea nr. 33/1994, republicată și art.

10 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, republicată, ca măsură de protejare a unui

imobil clasat în grupa A, ca monument istoric de valoare națională și universală,

instanța de fond a respins în mod greșit primul capăt de cerere din acțiunea

completată de reclamantă și prin care a solicitat să se constate nesoluționarea

petițiilor sale înregistrate sub nr. 5/5116 din 2 iulie 2010 și nr. 20/13770/DNA

din 5 iulie 2010.

Astfel, deși a

reținut corect că, declararea utilității publice se face numai după efectuarea

unei cercetări prealabile și condiționat de înscrierea lucrării în planurile

urbanistice și de amenajare a teritoriului, instanța de fond nu a avut în vedere

că realizarea acestor operațiuni din cadrul producerii de expropriere pentru

cauză de utilitate publică a fost solicitată de către reclamantă prin cele două

petiții adresate pârâtului, în calitatea sa de autoritate competentă pentru

lucrările de interes național.

De asemenea, instanța

de fond a reținut corect că nu sunt incidente prevederile Legii nr. 50/1991,

respingând excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că este aplicabilă

Legea nr. 33/1994, dar a interpretat greșit această ultimă lege, considerând

fără temei că este justificat refuzul pârâtului de a soluționa petițiile

adresate de reclamantă pentru exercitarea atribuțiilor conferite prin legea

respectivă cu privire la declararea utilității publice în cazul exproprierii.

În raport cu aceste

atribuții legale ale pârâtului Guvernul României, se constată că, răspunsul

comunicat reclamantei cu adresa nr. 13770/DNA din 15 iulie 2010 nu poate

constitui dovada soluționării petițiilor nr. 5/5116 din 2 iulie 2010 și nr. 20/13770/DNA

din 5 iulie 2010, întrucât nu corespunde criteriilor minime de motivare a unei

decizii individuale prin care se refuză aplicarea măsurilor legale de protejare

a monumentelor istorice. Adresa respectivă nu cuprinde considerentele de fapt

și de drept pe care s-a întemeiat manifestarea de voință a autorității

administrative și trimite la o procedură ulterioară celei prevăzută expres în

competența sa și pentru realizarea căreia a fost corect sesizată de către

reclamantă.

În atare situație, se

constată că a fost greșit respins primul capăt din acțiune, deși reclamanta a

dovedit că adresa nr. 13770/DNA din 15 iulie 2010 reprezintă un refuz

nejustificat al pârâtului de a soluționa petițiile sale, în sensul art. 2 alin.

(1) lit. l) din Legea nr. 554/2004.

Reclamanta a dovedit

și susținerea sa privind existența în cauză a unui exces de putere, definit de art.

2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Sub acest aspect,

autoritatea pârâtă a invocat neîntemeiat beneficiul unui drept discreționar,

dat fiind că un asemenea drept nu poate fi exercitat decât în limitele legii

prin care a fost recunoscut și în consecință, existența lui nu poate exonera

administrația de obligația de a-și motiva decizia spre a se verifica dacă

oportunitatea măsurii adoptate este compatibilă cu legea și dacă nu este

rezultatul depășirii puterii discreționare.

Fiind îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în privința

primului capăt de cerere, se va dispune modificarea în parte a hotărârii

atacate, în sensul că va fi admisă în parte acțiunea formulată de reclamantă și

va fi obligat pârâtul ca, în termen de 60 de zile de la data prezentei decizii,

să soluționeze petițiile adresate de aceasta în procedura prevăzută de Legea nr.

33/1994.

Celelalte dispoziții

ale hotărârii atacate vor fi menținute, întrucât nu a fost recurată soluția de

respingere a excepțiilor de procedură, iar soluția de respingere a cererii de

obligare a pârâtului să emită actul administrativ de declarare a utilității

publice, în vederea exproprierii și apoi a demolării, este legală și temeinică,

în condițiile în care nu a fost finalizată procedura administrativă, în

considerarea căreia va fi admis primul capăt de cerere din acțiunea formulată

și completată de reclamantă.

revizuire formulată de Guvernul României.

Revizuentul

susține că cerere este admisibilă prin raportare la prevederile art. 322

C. proc. civ.

, întrucât, prin Decizia nr. 3237

din 27 iunie 2012, Înalta Curte, ca instanță de recurs, a evocat fondul,

admițând recursul și modificând hotărârea recurată în sensul admiterii în parte

a acțiunii precizate.

Revizuentul

invocă motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ. și

susține că dispozitivul hotărârii atacate cu revizuire cuprinde dispoziții

potrivnice ce nu se pot duce la îndeplinire.

Sub

aspectul acestui motiv de revizuire, revizuentul susține că, deși Guvernul

României a fost obligat ca, în termen de 60 de zile, să soluționeze în

procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 cererea reclamantei de emitere a unei

hotărâri de Guvern privind declararea utilității publice pentru lucrări de

interes național a unui imobil, din cuprinsul Legii nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, reiese faptul că

acest act normativ nu stabilește o procedură prin care doar Guvernului României

să îi fie atribuite competențe în ceea ce privește declararea utilității

publice pentru lucrări de interes național a unui imobil și nu prevede o

procedură conform căreia cetățenii ar putea să se adreseze Guvernului României cu

cereri de declarare a utilității publice pentru lucrări de interes național,

iar această autoritate să poată, în mod unilateral, să emită respectivul act

administrativ. În acest sens, revizuentul expune procedura de declarare a

utilității publice, astfel cum este reglementată de art. 8 și art. 9 alin. (2)

din Legea nr. 33/1994, în cadrul căreia revin competențe autorități ale

administrației publice locale.

Astfel

fiind, revizuentul arată că, prin soluția pronunțată doar în contradictoriu cu

Guvernul României, Înalta Curte de Casație și Justiție a obligat această

autoritate publică ca, într-un termen nerezonabil, să efectueze unele

operațiuni pe care, însă, legea nu îi permite să le realizeze în mod

unilateral, adică fără participarea altor structuri care, însă, nu au fost

parte în respecivul litigiu.

Revizuentul

invocă motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. În acest

sens, revizuentul susține că instanța de recurs nu a admis niciunul din

capetele de cerere ale acțiunii reclamantei, ci, prin decizia contestată, a

obligat Guvernul României la ceva ce intimata-reclamantă nu solicitase, și

anume ca, în termen de 60 de zile, să soluționeze în procedura prevăzută de

Legea nr. 33/1994 cererea reclamantei de emitere a unei hotărâri de Guvern privind

declararea utilității publice pentru lucrări de interes național a unui imobil.

În

consecință, raportat la procedura specială stabilită de Legea nr. 33/1994,

revizuentul susține că punerea în executare a dispozitivului deciziei atacate

cu revizuire presupune și efectuarea unor operațiuni administrative cu privire

la care intimata-reclamantă nu a învestit instanța de contencios administrativ,

cum este, spre exemplu, adoptarea de către Guvern sau de către primarul general

al municipiului București a unui act de numire a unei comisii care să efectueze

cercetarea administrativă, conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 33/1994,

astfel că evident faptul că, pronunțând această soluție, instanța de recurs s-a

pronunțat asupra unor lucruri ce nu s-au cerut, fiind astfel îndeplinite

condițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra cererii de revizuire

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de revizuentul Guvernul României în raport cu dispozițiile

art. 322 pct. 1 și 2 C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de

revizuire este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor fi arătate în

continuare.

În reglementarea C. proc.

civ., revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare admisibilă

numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 322 pct. 1 și

pct. 10 C. proc. civ.

Cu referire la

motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ.

Conform art. 322 pct.

1 C. proc. civ.:

„Art. 322. -

Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire.”

Prin criticile

invocate sub aspectul acestui motiv de recurs, revizuentul tinde să demonstreze

faptul că instanța de recurs, prin hotărârea ce formează obiectul revizuirii, a

pronunțat o soluție ce contravine dispozițiilor Legii nr. 33/1994 și este de

natură a aduce atingere competențelor ce revin unor autorități ale

administrației publice locale.

Însă, asemenea

critici nu fundamentează concluzia că dispozitivul hotărârii atacate cu

revizuire ar conține dispoziții potrivnice în sensul art. 322 pct. 1 C. proc.

civ., în condițiile în care pârâtul Guvernul României a fost obligat ca,

în termen de 60 de

zile de la data deciziei, să soluționeze în procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994,

cererea reclamantei de emitere a unei hotărâri de Guvern privind declararea

utilității publice pentru lucrări de interes național la imobilul teren și

construcție C.P. situat în, București.

Astfel, instanța de

revizuire constată că, prin dispozitivul hotărârii atacate, instanța de recurs

nu a obligat pe pârâtul Guvernul României să emită o hotărâre cu un anumit

conținut sau să soluționeze într-un anumit fel cererea reclamantei ori să

îndeplinească atribuții ce revin altor autorități publice, ci doar a dispus

obligarea Guvernului României să soluționeze cererea reclamantei în procedura

prevăzută de Legea nr. 33/1994, urmând ca soluția dată cererii să fie conformă

cu dispozițiile legale incidente.

Cu referire la

motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

Conform art. 322 pct.

2 C. proc. civ.:

Art. 322. -

Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru

cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Înalta Curte constată

că reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând

refuzul

nejustificat al pârâtului Guvernul României de a soluționa cererile reclamantei

înregistrate sub nr. 5/5116 din 02 iulie 2010 și nr. 20/13770/DNA din 05 iulie 2010

pentru emiterea unei hotărâri de Guvern de interes național la imobilul teren

și construcție nefinalizată de birouri situat în București, denumit C.P.,

beneficiar SC M.B.D. SRL în vederea exproprierii și apoi, a demolării, precum

și obligarea pârâtului să emită o hotărâre de guvern de declarare a utilității

publice lucrări de interes național la acest imobil, în vederea exproprierii și

apoi, a demolării, și, corelativ constatării refuzului nejustificat de

soluționare a cererii, obligarea pârâtului Guvernul României să emită o

hotărâre de Guvern prin care să declare utilitatea publică pentru lucrări de

interes național în privința imobilului menționat anterior, în vederea

exproprierii și apoi, a demolării.

Or, raportat la

obiectul acțiunii, în urma constatării, în sensul art. 2 alin. (1) lit. l) din

Legea nr. 554/2004, a existenței refuzului nejustificat al pârâtului Guvernul

României de a soluționa cererile reclamantei, instanța de recurs, în aplicarea

dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, rejudecând litigiul în

fond, a admis în parte acțiunea reclamantei și, în aplicarea dispozițiilor art.

18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a obligat autoritatea publică pârâtă să

efectueze operațiunea administrativă de soluționare, în procedura prevăzută de

Legea nr. 33/1994, a cererii reclamantei de emitere a unei hotărâri de Guvern

privind declararea utilității publice pentru lucrări de interes național la

imobilul în litigiu.

În

consecință, atâta timp cât, în urma constatării existenței refuzului

nejustificat de soluționare a cererilor reclamantei, instanța a dispus, în mod

corelativ, obligarea autorității publice pârâte să soluționeze cererile

respective în procedura reglementată de legea aplicabilă, instanța de revizuire

reține că sunt neîntemeiate criticile revizuentului în sensul că instanța de

recurs s-ar fi pronunțat asupra unor lucruri ce nu s-au cerut, astfel că nu

sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ce derivă din dispozițiile art. 322

pct. 2 C. proc. civ.

Totodată,

raportat la susținerile revizuentului sub aspectul acestui motiv de revizuire, se

constată că instanța de recurs, prin hotărârea atacată cu revizuire, nu a

obligat pe pârâtul Guvernul României sau vreo altă autoritate a administrației

publice locale să numească comisiile de efectuare a cercetării administrative

conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, motiv pentru care nu pot fi

primite susținerile corelative din cererea de revizuire.

Pentru

considerentele expuse, față de criticile expuse de revizuent în susținerea

motivelor prevăzute de art. 322 pct. 1 și 2 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de

revizuire, care urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.

În

considerarea soluției de respingere a cererii de revizuire, în temeiul art. 274

alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe revizuentul Guvernul României la plata sumei

de 4623,9 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei

Arhiepiscopia Romano Catolică din București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de Guvernul României împotriva Deciziei nr. 3237 din 27

iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Obligă revizuentul

Guvernul României la plata sumei de 4.623,9 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată în favoarea intimatei Arhiepiscopia Romano Catolică din București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2013.