ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4959/2013

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 6 octombrie 2010, completată la data de 9 mai 2011, reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică din București a solicitat să se constate nesoluționarea de către pârâtul Guvernul României a cererii înregistrate sub nr. 5/5116 din 2 iulie 2010 la Cabinetul primului ministru și sub nr. 20/13770/DNA din 5 iulie 2010 la Secretariatul General al Guvernului, pentru emiterea unei hotărâri de guvern prin care să se declare utilitatea publică pentru lucrări de interes național în privința imobilului (teren și construcție de birouri nefinalizate) situat în București, denumit C.P., beneficiar SC M.B.D.

SRL (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „imobilul în litigiu”), în vederea exproprierii și apoi a demolării. Reclamanta și să fie obligat pârâtul Guvernul României să emită o hotărâre de guvern prin care să declare utilitatea publică pentru lucrări de interes național în privința imobilului în litigiu, în vederea exproprierii și apoi a demolării. 2. Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 5558 din 3 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile privind inadmisibilitatea, prematuritatea și lipsei de obiect a acțiunii, excepția lipsei calități procesuale active a reclamantei și cererea de intervenție formulată în interes propriu de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată și completată ulterior de reclamantă.

3. Recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică din București Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolică din București. 3. Hotărârea instanței de recurs, ce formează obiectul cererii de revizuire.

Prin Decizia nr. 3237 din 27 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 9248/2/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: - a admis recursul declarat de Arhiepiscopia Romano Catolică din București împotriva sentinței civile nr. 5558 din 21 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal; - a modificat în parte hotărârea recurată, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de Arhiepiscopia Romano Catolică din București; - a obligat pe pârâtul Guvernul României ca, în termen de 60 de zile de la data deciziei, să soluționeze în procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994, cererea reclamantei de emitere a unei hotărâri de Guvern privind declararea utilității publice pentru lucrări de interes național la imobilul în litigiu.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut următoarele: Acțiunea formulată și completată de reclamantă are ca obiect constatarea refuzului nejustificat al pârâtului Guvernul României de soluționare a cererilor înregistrate sub nr. 5/5116 din 02 iulie 2010 și nr. 20/13770/DNA din 05 iulie 2010 pentru emiterea unei H.G. de interes național la imobilul în litigiu, în vederea exproprierii și apoi a demolării, precum și obligarea pârâtului să emită o hotărâre de guvern de declarare a utilității publice lucrări de interes național la acest imobil, în vederea exproprierii și apoi a demolării.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, republicată, care prevăd exproprierea pentru cauză de utilitate publică a monumentelor istorice și a zonelor de protecție a acestora, și ale art. 5, art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, republicată, conform cărora, utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrări de interes național, fiind de utilitate publică lucrările privind salvarea, protejarea și punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice. Monumentul istoric pentru care reclamanta a solicitat aplicarea măsurilor legate de protecție este Catedrala romano catolică S.I. București, clasată împreună cu zona sa de protecție ca monument istoric de valoare națională și universală.

Din nota anexată adresei nr. 66 din 15 ianuarie 2009 întocmită de Institutul Național Monumentelor Istorice rezultă că, în baza H.C.M. nr. 661/1955 Catedrala romano-catolică S.I. a fost recunoscută ca monument istoric și i s-a atribuit calitatea de monument istoric, fiind înscrisă la poz.155 a „Listei monumentelor de cultură de pe teritoriul României”, aprobată prin H.C.M. nr. 1160/1955. Urmare reactualizării acestei liste în baza Decretului C.F.N.S. nr. 91 din 5 februarie 1992, codul Catedralei romano-catolice S.I. în Lista monumentelor istorice pentru orașul București din anul 1992. După intrarea în vigoare a Legii nr. 422/2001, a fost menținut statutul Catedralei romano-catolice S.I., care se află înscrisă la poz.402, cod B/II/M/A- 18132 în Lista monumentelor istorice aprobată în baza Ordinelor Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2682 din 13 iunie 2003 și nr. 2314/2004, publicată în M. Of.

nr. 646/ bis din 16 iulie 2004. Conform codului atribuit prin această listă a monumentelor istorice, în vigoare la data prezentului litigiu și anume Cod LMI 2004. Catedrala romano-catolică S.I. este inclusă în grupa A, ca fiind monument istoric de valoare națională și universală. Zona de protecție pentru Catedrala romano catolică S.I. a fost instituită în conformitate cu prevederile art. 61 ale O.U.G. nr. 228/2000 și ale art. 59 din Legea nr. 422/2001, republicată, pentru o suprafață delimitată cu o rază de 100 m măsurați de la conturul exterior al catedralei, prin planul de urbanism zonal aprobat prin Hotărârea nr. 278 din 21 decembrie 2000 a Consiliului General al Municipiului București, reactualizat prin planul de urbanism zonal prin Hotărârea nr. 213 din 29 septembrie 2005 adoptată de aceeași autoritate a administrației publice locale.

Prin efectul clasării sale ca monument istoric de valoare națională și universală, Catedrala romano catolică S.I. București beneficiază de măsurile de protecție asigurate și garantate de stat prin Legea nr. 422/2001, republicată, în sensul definit de art. 2 alin. (2) din această lege, ca fiind ansamblul de măsuri cu caracter științific, juridic, administrativ, financiar, fiscal și tehnic menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidența, conservarea, inclusiv decizia și întreținerea, consolidarea, restaurarea, punerea în valoare a monumentelor istorice și integrarea lor social-economică și culturală în viața colectivităților locale.

Toate aceste activității și măsuri de protejare a monumentelor istorice se realizează în interes public, recunoscut în mod expres prin dispozițiile art. 2 alin. (2) din legea susmenționată pentru monumentele istorice aparținând patrimoniului cultural național și care fac obiectul protecției reglementate la nivel legislativ. Ca măsură de protejare a monumentelor istorice, Legea nr. 422/2001, republicată, prevede la art. 10 alin. (3) exproprierea pentru cauză de utilitate publică a monumentelor istorice și a zonelor de protecție a acestora sau instituirea unor servituți, care poate fi inițiată și aplicată numai cu avizul Ministerul Culturii și Cultelor.

Legea cadru în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică este Legea nr. 33/1994, republicată, care la art. 7 alin. (1), art. 8 și art. 9 alin. (1) prevede că utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes național, după efectuarea unei cercetării prealabile de către o comisie numită de Guvern și condiționat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localitatea sau zona unde se intenționează a fi executată.

Prin legea susmenționată, exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost reglementată ca o operațiune administrativă complexă, care presupune o succesiune de acte administrative aflate într-o strânsă interdependență și anume, declararea utilității publice de către autoritatea competentă, pe baza unei cercetări prealabile efectuate de comisia numită în acest scop și ulterior, întocmirea anchetei parcelare, prin executarea planurilor, cuprinzând terenurile și construcțiile propuse spre a fi expropriate cu indicarea numelui proprietarilor și a condițiilor de despăgubire. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică prevăzută de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, republicată, este supusă aceleiași reglementări cu caracter general cuprinsă în Legea nr. 33/1994, numai că fiind o măsură de protejare a monumentelor istorice, nu poate fi inițiată și aplicată decât cu avizul Ministerului Culturii și Cultelor.

Prin adresa nr. 13770/DNA din 15 aprilie 2010, pârâtul Guvernul României a răspuns cererilor înregistrate sub nr. 5/5116 din 02 iulie 2010 și nr. 20/13770/DNA din 05 iulie 2010, comunicând reclamantei că, față de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, republicată, solicitarea acesteia a fost transmisă spre analiză și emiterea unui punct de vedere la Ministerul Culturii și Patrimoniului Național. În contradicție cu apărările formulate în procedura judiciară, prin adresa susmenționată, pârâtul Guvernul României nu a contestat regimul juridic conferit Catedralei romano catolică S.I. București prin clasarea în grupa A, ca monument istoric de valoare națională și universală și nici protecția de care beneficiază în baza Legii nr. 422/2001.

De asemenea, prin răspunsul respectiv, pârâtul Guvernul României nu a contestat nici legala sa sesizare prin cererile formulate de către reclamantă la 2 și respectiv 5 iulie 2010 pentru exercitarea atribuțiilor care îi revin în aplicarea Legii nr. 33/1994, în calitate autoritate competentă să declare utilitatea publică pentru lucrări de interes național și pentru numirea comisiei de efectuare a cercetării prealabile.

Față de competențele legale ale pârâtului Guvernul României în materia exproprierii pentru cazul de utilitate publică prevăzut de art. 6 din Legea nr. 33/1994, republicată și art. 10 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, republicată, ca măsură de protejare a unui imobil clasat în grupa A, ca monument istoric de valoare națională și universală, instanța de fond a respins în mod greșit primul capăt de cerere din acțiunea completată de reclamantă și prin care a solicitat să se constate nesoluționarea petițiilor sale înregistrate sub nr. 5/5116 din 2 iulie 2010 și nr. 20/13770/DNA din 5 iulie 2010. Astfel, deși a reținut corect că, declararea utilității publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile și condiționat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, instanța de fond nu a avut în vedere că realizarea acestor operațiuni din cadrul producerii de expropriere pentru cauză de utilitate publică a fost solicitată de către reclamantă prin cele două petiții adresate pârâtului, în calitatea sa de autoritate competentă pentru lucrările de interes național.

De asemenea, instanța de fond a reținut corect că nu sunt incidente prevederile Legii nr. 50/1991, respingând excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că este aplicabilă Legea nr. 33/1994, dar a interpretat greșit această ultimă lege, considerând fără temei că este justificat refuzul pârâtului de a soluționa petițiile adresate de reclamantă pentru exercitarea atribuțiilor conferite prin legea respectivă cu privire la declararea utilității publice în cazul exproprierii. În raport cu aceste atribuții legale ale pârâtului Guvernul României, se constată că, răspunsul comunicat reclamantei cu adresa nr. 13770/DNA din 15 iulie 2010 nu poate constitui dovada soluționării petițiilor nr. 5/5116 din 2 iulie 2010 și nr. 20/13770/DNA din 5 iulie 2010, întrucât nu corespunde criteriilor minime de motivare a unei decizii individuale prin care se refuză aplicarea măsurilor legale de protejare a monumentelor istorice.

Adresa respectivă nu cuprinde considerentele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat manifestarea de voință a autorității administrative și trimite la o procedură ulterioară celei prevăzută expres în competența sa și pentru realizarea căreia a fost corect sesizată de către reclamantă. În atare situație, se constată că a fost greșit respins primul capăt din acțiune, deși reclamanta a dovedit că adresa nr. 13770/DNA din 15 iulie 2010 reprezintă un refuz nejustificat al pârâtului de a soluționa petițiile sale, în sensul art. 2 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 554/2004. Reclamanta a dovedit și susținerea sa privind existența în cauză a unui exces de putere, definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Sub acest aspect, autoritatea pârâtă a invocat neîntemeiat beneficiul unui drept discreționar, dat fiind că un asemenea drept nu poate fi exercitat decât în limitele legii prin care a fost recunoscut și în consecință, existența lui nu poate exonera administrația de obligația de a-și motiva decizia spre a se verifica dacă oportunitatea măsurii adoptate este compatibilă cu legea și dacă nu este rezultatul depășirii puterii discreționare. Fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în privința primului capăt de cerere, se va dispune modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul că va fi admisă în parte acțiunea formulată de reclamantă și va fi obligat pârâtul ca, în termen de 60 de zile de la data prezentei decizii, să soluționeze petițiile adresate de aceasta în procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.

Celelalte dispoziții ale hotărârii atacate vor fi menținute, întrucât nu a fost recurată soluția de respingere a excepțiilor de procedură, iar soluția de respingere a cererii de obligare a pârâtului să emită actul administrativ de declarare a utilității publice, în vederea exproprierii și apoi a demolării, este legală și temeinică, în condițiile în care nu a fost finalizată procedura administrativă, în considerarea căreia va fi admis primul capăt de cerere din acțiunea formulată și completată de reclamantă. 4. Cererea de revizuire formulată de Guvernul României. Revizuentul susține că cerere este admisibilă prin raportare la prevederile art. 322 C. proc. civ. , întrucât, prin Decizia nr. 3237 din 27 iunie 2012, Înalta Curte, ca instanță de recurs, a evocat fondul, admițând recursul și modificând hotărârea recurată în sensul admiterii în parte a acțiunii precizate.

Revizuentul invocă motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ. și susține că dispozitivul hotărârii atacate cu revizuire cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot duce la îndeplinire.

Sub aspectul acestui motiv de revizuire, revizuentul susține că, deși Guvernul României a fost obligat ca, în termen de 60 de zile, să soluționeze în procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 cererea reclamantei de emitere a unei hotărâri de Guvern privind declararea utilității publice pentru lucrări de interes național a unui imobil, din cuprinsul Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată, reiese faptul că acest act normativ nu stabilește o procedură prin care doar Guvernului României să îi fie atribuite competențe în ceea ce privește declararea utilității publice pentru lucrări de interes național a unui imobil și nu prevede o procedură conform căreia cetățenii ar putea să se adreseze Guvernului României cu cereri de declarare a utilității publice pentru lucrări de interes național, iar această autoritate să poată, în mod unilateral, să emită respectivul act administrativ.

În acest sens, revizuentul expune procedura de declarare a utilității publice, astfel cum este reglementată de art. 8 și art. 9 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în cadrul căreia revin competențe autorități ale administrației publice locale. Astfel fiind, revizuentul arată că, prin soluția pronunțată doar în contradictoriu cu Guvernul României, Înalta Curte de Casație și Justiție a obligat această autoritate publică ca, într-un termen nerezonabil, să efectueze unele operațiuni pe care, însă, legea nu îi permite să le realizeze în mod unilateral, adică fără participarea altor structuri care, însă, nu au fost parte în respecivul litigiu. Revizuentul invocă motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc.

civ. În acest sens, revizuentul susține că instanța de recurs nu a admis niciunul din capetele de cerere ale acțiunii reclamantei, ci, prin decizia contestată, a obligat Guvernul României la ceva ce intimata-reclamantă nu solicitase, și anume ca, în termen de 60 de zile, să soluționeze în procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994 cererea reclamantei de emitere a unei hotărâri de Guvern privind declararea utilității publice pentru lucrări de interes național a unui imobil.

În consecință, raportat la procedura specială stabilită de Legea nr. 33/1994, revizuentul susține că punerea în executare a dispozitivului deciziei atacate cu revizuire presupune și efectuarea unor operațiuni administrative cu privire la care intimata-reclamantă nu a învestit instanța de contencios administrativ, cum este, spre exemplu, adoptarea de către Guvern sau de către primarul general al municipiului București a unui act de numire a unei comisii care să efectueze cercetarea administrativă, conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, astfel că evident faptul că, pronunțând această soluție, instanța de recurs s-a pronunțat asupra unor lucruri ce nu s-au cerut, fiind astfel îndeplinite condițiile art. 322 pct. 2 C. proc.

civ. II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de revizuentul Guvernul României în raport cu dispozițiile art. 322 pct. 1 și 2 C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de revizuire este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. În reglementarea C. proc. civ., revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare admisibilă numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 322 pct. 1 și pct. 10 C. proc. civ. Cu referire la motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ. Conform art. 322 pct. 1 C. proc. civ.: „Art.

322. - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: 1. Dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire.” Prin criticile invocate sub aspectul acestui motiv de recurs, revizuentul tinde să demonstreze faptul că instanța de recurs, prin hotărârea ce formează obiectul revizuirii, a pronunțat o soluție ce contravine dispozițiilor Legii nr. 33/1994 și este de natură a aduce atingere competențelor ce revin unor autorități ale administrației publice locale. Însă, asemenea critici nu fundamentează concluzia că dispozitivul hotărârii atacate cu revizuire ar conține dispoziții potrivnice în sensul art. 322 pct. 1 C. proc.

civ., în condițiile în care pârâtul Guvernul României a fost obligat ca, în termen de 60 de zile de la data deciziei, să soluționeze în procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994, cererea reclamantei de emitere a unei hotărâri de Guvern privind declararea utilității publice pentru lucrări de interes național la imobilul teren și construcție C.P. situat în, București. Astfel, instanța de revizuire constată că, prin dispozitivul hotărârii atacate, instanța de recurs nu a obligat pe pârâtul Guvernul României să emită o hotărâre cu un anumit conținut sau să soluționeze într-un anumit fel cererea reclamantei ori să îndeplinească atribuții ce revin altor autorități publice, ci doar a dispus obligarea Guvernului României să soluționeze cererea reclamantei în procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994, urmând ca soluția dată cererii să fie conformă cu dispozițiile legale incidente.

Cu referire la motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. Conform art. 322 pct. 2 C. proc. civ.: Art. 322. - Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: 2. Dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut. Înalta Curte constată că reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul nejustificat al pârâtului Guvernul României de a soluționa cererile reclamantei înregistrate sub nr. 5/5116 din 02 iulie 2010 și nr. 20/13770/DNA din 05 iulie 2010 pentru emiterea unei hotărâri de Guvern de interes național la imobilul teren și construcție nefinalizată de birouri situat în București, denumit C.P., beneficiar SC M.B.D.

SRL în vederea exproprierii și apoi, a demolării, precum și obligarea pârâtului să emită o hotărâre de guvern de declarare a utilității publice lucrări de interes național la acest imobil, în vederea exproprierii și apoi, a demolării, și, corelativ constatării refuzului nejustificat de soluționare a cererii, obligarea pârâtului Guvernul României să emită o hotărâre de Guvern prin care să declare utilitatea publică pentru lucrări de interes național în privința imobilului menționat anterior, în vederea exproprierii și apoi, a demolării.

Or, raportat la obiectul acțiunii, în urma constatării, în sensul art. 2 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 554/2004, a existenței refuzului nejustificat al pârâtului Guvernul României de a soluționa cererile reclamantei, instanța de recurs, în aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, rejudecând litigiul în fond, a admis în parte acțiunea reclamantei și, în aplicarea dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a obligat autoritatea publică pârâtă să efectueze operațiunea administrativă de soluționare, în procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994, a cererii reclamantei de emitere a unei hotărâri de Guvern privind declararea utilității publice pentru lucrări de interes național la imobilul în litigiu.

În consecință, atâta timp cât, în urma constatării existenței refuzului nejustificat de soluționare a cererilor reclamantei, instanța a dispus, în mod corelativ, obligarea autorității publice pârâte să soluționeze cererile respective în procedura reglementată de legea aplicabilă, instanța de revizuire reține că sunt neîntemeiate criticile revizuentului în sensul că instanța de recurs s-ar fi pronunțat asupra unor lucruri ce nu s-au cerut, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ce derivă din dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

Totodată, raportat la susținerile revizuentului sub aspectul acestui motiv de revizuire, se constată că instanța de recurs, prin hotărârea atacată cu revizuire, nu a obligat pe pârâtul Guvernul României sau vreo altă autoritate a administrației publice locale să numească comisiile de efectuare a cercetării administrative conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, motiv pentru care nu pot fi primite susținerile corelative din cererea de revizuire. Pentru considerentele expuse, față de criticile expuse de revizuent în susținerea motivelor prevăzute de art. 322 pct. 1 și 2 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, care urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.

În considerarea soluției de respingere a cererii de revizuire, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe revizuentul Guvernul României la plata sumei de 4623,9 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei Arhiepiscopia Romano Catolică din București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de Guvernul României împotriva Deciziei nr. 3237 din 27 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Obligă revizuentul Guvernul României la plata sumei de 4.623,9 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei Arhiepiscopia Romano Catolică din București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2013.