ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7003/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7003/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

în primul ciclu procesual

1.1.

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamanții I.C., I.O. și I.R. au solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și

Patrimoniu Dâmbovița și Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului

Național, în principal, obligarea pârâtelor la declanșarea procedurii și

emiterea ordinului de declasare a imobilului situat în localitatea Pucioasa,

str. Republicii, județul Dâmbovița, iar în subsidiar, obligarea pârâtului

Ministerul Culturii și Cultelor la emiterea avizului pozitiv pentru eliberarea

de către autoritatea publică locală a autorizației de demolare a aceluiași

imobil.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că sunt titulari ai dreptului de proprietate

comună asupra imobilului menționat, că sunt incidente dispozițiile art. 5 din

Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, că imobilul este

inutilizabil potrivit destinației sale și prezintă riscuri majore de a

produce pagube și a angaja răspunderea juridică, iar refuzul pârâților de a emite

avizul pozitiv de demolare este unul nejustificat, le îngrădește dreptul

de proprietate și este contrar prevederilor Legii nr. 422/2001.

1.2. Prin Sentința

nr. 3018 din 6 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal,

a

respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și

acțiunea

formulată de

reclamanți, ca neîntemeiată, reținând că refuzul pârâților privind acordarea

avizului de demolare și emiterea ordinului de declasare a imobilului nu este

unul nejustificat.

1.3.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

1.4.

Prin Decizia nr. 3058 din 3 iunie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursul promovat, a casat hotărârea primei instanțe și a dispus

trimiterea cauzei spre rejudecare, reținând că în speță, pentru a se putea

cenzura eventualul abuz de drept administrativ al pârâților, se impune ca

instanța să administreze cel puțin o expertiză tehnică pentru a se stabili

exact situația imobilului în litigiu.

2.

Soluția dată de instanța de fond, după casare

2.1.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. 9780.1/2/2009,

iar cu ocazia rejudecării, prima instanță a încuviințat reclamanților proba cu

înscrisuri și

efectuarea unei expertize

tehnice în

specialitatea construcții.

2.2. Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în fond după

casare, prin Sentința nr. 7807 din 21 decembrie 2011, a respins excepțiile de

nelegalitate ale actelor administrative atacate și acțiunea formulată de

reclamanți.

2.3. Pentru a

pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanții

au invocat excepția de nelegalitate a actelor pârâților privind înscrierea

Ansamblului Urban din strada Republicii, orașul Pucioasa, județul Dâmbovița în

lista monumentelor istorice la poziția nr. 1030 din anexa la Ordinul M.C.P.N. nr.

2361 din 12 iulie 2010 pentru modificarea Ordinului M.C.P.N. nr. 2314/2004,

privind aprobarea listei monumentelor istorice actualizată și a listei

monumentelor istorice dispărute - fosta poziție 1036 din anexa la Ordinul M.C.P.N.

nr. 2314/2004, precum și excepția nelegalității actului administrativ, constând

în avizul negativ dat cererii lor de demolare a imobilului în cauză.

În susținerea

excepției, reclamanții au arătat că prevederile Legii nr. 422/2001 se

aplică numai monumentelor istorice și au fost extinse de care pârâți în mod

artificial asupra clădirii în cauză, aflată în stare de ruină, arătând, în

esență, că din dispozițiile art. 3 din Legea nr. 422/2001 reiese că

trebuiau clasate mai întâi ca monumente istorice toate imobilele din ansamblul

urban și nu ansamblul în întregul lui.

Nu este vorba nici

despre o zona de protecție, deoarece era necesară existenta in zona

respectivă a cel puțin unui monument istoric clasat potrivit procedurii

prevăzute la art. 8-11 din Legea nr. 422/2001, așa-zisul ansamblu urban fiind

neexistent în teren, reducându-se numai la clădirea în cauza aflată în stare de

ruină, invocând dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 și

numeroase hotărâri ale Consiliului Local Pucioasa prin care s-au aprobat, fără

vreo viză a pârâtei, construcții (după demolări) incluse în zona pretinsului

ansamblu urban.

În concluzie,

reclamanții au arătat că nu s-a cerut avizul pârâtei deoarece imobilele

respective nu erau clasate ca monumente istorice neaflându-se sub incidența Legii

nr. 422/2001, ansamblul fiind inclus în mod abuziv și nelegal la poziția

din lista monumentelor istorice prin Ordinul M.C.P.N., fără o bază legală.

Cu privire la excepția

nelegalității Ordinului M.C.P.N. nr. 2361 din 12 iulie 2010 pentru

modificarea Ordinului M.C.P.N. nr. 2314/2004 privind aprobarea listei

monumentelor istorice, actualizată, și a listei monumentelor istorice dispărute

- fosta poziție 1036 din anexa la Ordinul M.C.P.N. nr. 2314/2004, prima

instanță a reținut că acest ordin a fost emis mult ulterior datei introducerii

acțiunii, astfel că acesta nu a stat nici la baza refuzului M.C.P.N. la

declanșarea procedurii de declasare a imobilului situat în strada Republicii,

județul Dâmbovița și nici la baza avizului negativ dat de D.C.P.N.

Dâmbovița pentru demolarea acestui imobil.

Contrar susținerilor

reclamanților, prima instanță a reținut că Ordinul nr. 2314/2004 al M.C.P.N. în

privința înscrierii la poziția 1036 din anexa a Ansamblului urban din

strada Republicii, oraș Pucioasa, este legal, raportat la prevederile Legii nr.

422/2001.

Prin urmare, atât

monumentul, cât și ansamblul sau sit-ul sunt categorii de monumente istorice și

deci ori de câte ori dispozițiile legii fac referire la monument istoric,

ori monumente istorice, au în vedere toate cele trei categorii și nu doar

categoria de la lit. a) a art. 3 din lege cum susțin reclamanții, neputând fi reținută

nici susținerea că “ansamblul urban” nu ar exista ci ar fi redus numai la

imobilul în cauză, întrucât chiar din ordinul atacat, respectiv din coloana

referitoare la adresă, reiese ca locația ansamblului este în strada

Republicii, cu ambele laturi.

Cât privește

Hotărârile Consiliului Local al orașului Pucioasa, prima instanță a

reținut că acestea nu pot face nicidecum proba faptului că ordinul atacat ar fi

nelegal, iar pe de altă parte aceste hotărâri privesc emiterea unor P.U.D.-uri,

nu sunt nici autorizații de construire și nici de demolare.

Prima instanță a

apreciat că, în contextul în care ordinul M.C.P.N. nu poate fi considerat

nelegal, nici avizul negativ al D.C.P.N. nu poate fi considerat nelegal, ca o

consecință a nelegalității ordinului, ori că pentru demolarea clădirii în

cauza nu era necesar avizul.

În fine, prima

instanță a înlăturat și susținerile reclamanților din notele scrise cu referire

la clasarea de urgență, având în vedere că o astfel de operațiune nu era

incidentă în cauză, întrucât imobilul făcea parte dintr-un ansamblu clasat, situația

invocată nu se regăsește printre cazurile de la art. 19 alin. (3) din

Legea nr. 422/2001, cazuri ce ar fi impus declasarea.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut, în esență, că refuzul pârâtului Ministerul Culturii,

Cultelor și Patrimoniului Național de a declasa Ansamblul urban din care face

parte imobilul reclamanților și refuzul pârâtei Direcția Județeană pentru

Cultură, Culte și Patrimoniu Dâmbovița de a emite avizul pozitiv pentru a putea

obține autorizația de demolare nu sunt nejustificate.

Prima instanță a

reținut, din raportul de expertiză, completarea acestuia și răspunsul la

obiecțiuni, că expertul si-a fundamentat raportul si concluziile pe examinarea

vizuală a imobilului și nu au fost efectuate investigații ori cercetări care să

stabilească cu certitudine imposibilitatea asigurării rezistentei, stabilității

și funcționalității imobilului în condiții normale de siguranță, așa cum ar fi

dorit reclamanții.

Prin urmare, chiar

dacă imobilul aparținând reclamanților este într-o stare avansată de degradare

și că o mică parte din clădire s-a prăbușit nu se poate reține că asupra

imobilului nu se pot efectua lucrări de natură a-l consolida sau a-l reface

pentru a-i reda funcționabilitatea, acesta fiind și scopul Legii nr. 422/2001.

Contrar susținerilor

reclamanților, clasarea de urgență se dispune tocmai în sensul salvării

monumentului istoric prin orice mijloace și în niciun caz pentru a justifica

demolarea lui.

Referitor la

întregirea probei expertizei tehnice în construcții cu analiza de laborator a

materialelor din care este alcătuită construcția solicitată de reclamanți,

prima instanță a apreciat că nu este utilă, neavând relevanță că unele

materiale sunt în stare de degradare sau trebuie înlocuite, ci imposibilitatea

de consolidare a imobilului în cea mai mare parte ori imposibilitatea refacerii

părților degradate din imobil, astfel încât să se impună ca o ultimă soluție

demolarea acestuia.

Or, în speță,

expertul desemnat a arătat că în general orice construcție poate fi consolidată,

nerecomandând consolidarea în special datorită împrejurărilor de natură

economică, costurilor ridicate, și nu lipsei de soluții tehnice necesare

consolidării.

Concluzionând,

judecătorul fondului a reținut că autoritățile publice pârâte nu au avut nicio

atitudine abuzivă, nu au dat dovadă nici de exces de putere și nici nu au

refuzat nejustificat solicitările reclamanților de declasare a ansamblului

urban din care face parte imobilul acestora și nici pe cea de eliberare a unui

aviz pozitiv pentru demolarea imobilului.

exercitată

3.1. Împotriva

acestei soluții au formulat recurs reclamanții care au susținut nelegalitatea

și netemeinicia acesteia, atât în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate

invocate, cât și în ceea ce privește fondul cauzei.

Astfel, reclamanții

au susținut că instanța de rejudecare a respins în mod nelegal excepțiile de

nelegalitate a poziției 1036 din anexa la Ordinul nr. 2314/2004 și, respectiv,

poziția 1030 din anexa la Ordinul nr. 2361/2010, cât și a avizului negativ dat

de autoritate cererii privind demolarea imobilului în cauză.

În esență,

reclamanții au susținut că instanța de fond nu a avut în vedere la soluționarea

excepțiilor de nelegalitate, faptul că actele administrative vizate nu respectă

prevederile art. 7 (actualul art. 8) din Legea nr. 422/2001.

În ceea ce privește

fondul cauzei, reclamanții au susținut că soluția este nelegală și netemeinică,

instanța de fond ignorând opinia expertului care a avansat concluzia

imposibilității consolidării clădirii, care a fost lăsată să se degradeze.

Mai mult, au susținut

reclamanții, instanța de fond a respins în mod nejustificat cererea de

completare a expertizei tehnice, cu o analiză de laborator a materialelor din

care este edificată construcția în litigiu.

În concluzie, în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - 1865, reclamanții au solicitat

admiterea recursului și, în principal, admiterea excepțiilor de nelegalitate și

admiterea acțiunii și constatarea dreptului lor de a proceda la demolarea

construcției fără avizul autorităților pârâte, ținând seama de starea de

degradare a imobilului.

În subsidiar, în

temeiul art. 304 pct. 52 C. proc. civ. - 1865, reclamanții au solicitat

admiterea recursului și casarea sentinței atacate, cu trimiterea cauzei pentru

rejudecare, în vederea reînregistrării expertizei tehnice, cu analiza de

laborator a materialelor din care este edificată construcția în litigiu.

3.2. Ministerul

Culturii a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat și a susținut, în esență, că soluția instanței de fond este leală și

temeinică.

de recurs

Recursul este

nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

4.1. În ceea ce

privește criticile formulate cu privire la soluția dată excepțiilor de

nelegalitate invocate de reclamanți, instanța de recurs reține că sunt

neîntemeiate.

Într-adevăr, la data

de 2 mai  2011, pentru termenul din data de 11 mai 2011, reclamanții au invocat

excepția de nelegalitate a actului constând în înscrierea ansamblului urban din

str. Republicii, orașul Pucioasa, la poziția nr. 1030 din anexa la Ordinul nr. 2361/2010

pentru modificarea Ordinului nr. 2314/2004 privind aprobarea listei

monumentelor istorice, fosta poziție 1036 din anexa la Ordinul nr. 2314/2004.

Referindu-se la

Ordinul nr. 2361/2010, instanța de fond a reținut că acest ordin a fost emis

ulterior înregistrării acțiunii reclamanților, astfel că nu a stat la baza

refuzului autorității de declanșare a procedurii de declasare a imobilului care

a format obiectul acțiunii.

În ceea ce privește

Ordinul nr. 2314/2004, poziția nr. 1036, modificată/ preluată la poziția 1030

din anexa la Ordinul nr. 2361/2010, instanța a reținut că nu contravine

prevederilor art. 3 din Legea nr. 422/2001.

În susținerile

formulate în fața instanței de fond și în criticile recursului,

reclamanții-recurenți au argumentat că prin ordinele atacate, clasarea trebuia

făcută pe fiecare imobil în parte, iar nu pe ansamblu, potrivit art. 7 alin. (1),

actualul art. 8 din Legea nr. 422/2004, ceea ce atrage nulitatea actului

administrativ.

Într-adevăr, la

poziția 1036 din anexa la Ordinul nr. 2314/2004 este înscris cu codul DB-II-m-B-17663

„Ansamblul urban” din orașul Pucioasa, care include str. Republicii între nr. 17-81

și nr. 22-84, precum și alte străzi (Parcului, Fântânelor, Ardealului,

Crinului, Ana Ipătescu, Gării), între care, deci, și imobilul în cauză, aflat

pe str. Republicii.

Este de observat că

Ordinul nr. 2314/2004 a fost emis în temeiul art. 3, 7, 21 și 28 din Legea nr. 422/2004,

or potrivit art. 3: „Conform prezentei legi, se stabilesc următoarele categorii

de monumente istorice, bunuri imobile situate suprateran, subteran sau

subacvatic: a) monument - construcție sau parte de construcție, împreună cu

instalațiile, componentele artistice, elementele de mobilare interioară sau

exterioară care fac parte integrantă din acestea, precum și lucrări artistice

comemorative, funerare, de for public, împreună cu terenul aferent delimitate

topografic, care constituie mărturii cultural-istorice semnificative din punct

de vedere arhitectural, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios,

social, științific sau tehnic; b) ansamblu - grup coerent din punct de vedere

cultural, istoric, arhitectural, urbanistic ori muzeistic de construcții urbane

sau rurale care împreună cu terenul aferent formează o unitate delimitată

topografic ce constituie o mărturie cultural-istorică semnificativă din punct

de vedere arhitectural, urbanistic, arheologic, istoric, artistic, etnografic,

religios, social, științific sau tehnic; c) sit - teren delimitat topografic

cuprinzând acele creații umane în cadru natural care sunt mărturii

cultural-istorice semnificative din punct de vedere arhitectural, urbanistic,

arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, științific, tehnic

sau al peisajului cultural”.

În ceea ce privește

invocarea de către recurenți a art. 7 alin. (1) - actualmente art. 8 - din

lege, instanța de recurs reține că această normă trebuie coroborată cu cea de

la art. 3 din care rezultă că noțiunea de „monument/ monumente” este o

categorie generală, care include noțiunea de „monument” în sensul de

construcție, noțiunea de „ansamblu”, precum și noțiunea de „sit”.

Astfel fiind, nu se

poate reține, cu temei, că poziția 1036 din anexa la Ordinul nr. 2314/2004 este

nelegală pentru că a realizat o clasare pe „ansamblu” și nu pe fiecare

construcție în parte din acel ansamblu.

Pe cale de

consecință, instanța de recurs reține ca fiind legală și soluția dată excepției

de nelegalitate pe care reclamanții-recurenți au invocat-o în privința avizului

negativ de demolare, acesta având ca temei Ordinul nr. 2314/2004, modificat

prin Ordinul nr. 2361/2010.

4.2. În ceea ce

privește criticile formulate cu privire la soluția dată fondului cauzei,

instanța de recurs reține că sunt neîntemeiate.

În esență,

recurenții-reclamanți au susținut necesitatea demolării imobilului ca urmare a

faptului că o consolidare a acestuia este imposibilă, iar menținerea lui în

starea actuală reprezintă un pericol public.

Din concluziile

expertului tehnic rezultă că imobilul a fost construit în perioada 1920 - 1940 și

se află într-o stare de deteriorare avansată, dar din planșele foto aflate la

dosar, așa cum a reținut și instanța de fond, acest lucru s-a produs nu ca

urmare a unor cauze obiective (seism, incendiu, etc.) ci, din cauza neluării

unor măsuri minime de conservare, reparare, etc., într-o lungă perioadă de

timp, motive pentru care aceștia au și fost sancționați contravențional,

potrivit propriilor susțineri și actelor depuse la dosar.

În ceea ce privește

susținerea că imobilul nu ar mai putea fi reparat/ consolidat, instanța de fond

a reținut în mod întemeiat că, potrivit aprecierii expertului, orice

construcție poate fi consolidată/ reparată, în măsura în care costurile nu

depășesc valoarea unei construcții noi de același tip/ dimensiuni, etc.

Referitor la

respingerea cererii recurenților-reclamanți, de completare a expertizei

tehnice, cu o analiză de laborator a materialelor componente ale construcției,

instanța de recurs reține că instanța de fond a apreciat în mod judicios lipsa

de pertinență a unei asemenea cereri, în lipsa constatării de către expert a

pericolului iminent de prăbușire.

Totodată, Înalta

Curte consideră că nu se poate reține în sarcina autorității un refuz nejustificat

în ceea ce privește avizarea demolării imobilului în litigiu, așa cum a

apreciat și instanța de fond.

Astfel fiind, urmează

ca recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de I.C., I.O. și I.R. împotriva Sentinței nr. 7807 din 21 decembrie 2011

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 octombrie 2013.