ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7003/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Procedura derulată în primul ciclu procesual 1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții I.C., I.O. și I.R. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Dâmbovița și Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, în principal, obligarea pârâtelor la declanșarea procedurii și emiterea ordinului de declasare a imobilului situat în localitatea Pucioasa, str. Republicii, județul Dâmbovița, iar în subsidiar, obligarea pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor la emiterea avizului pozitiv pentru eliberarea de către autoritatea publică locală a autorizației de demolare a aceluiași imobil.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt titulari ai dreptului de proprietate comună asupra imobilului menționat, că sunt incidente dispozițiile art. 5 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, că imobilul este inutilizabil potrivit destinației sale și prezintă riscuri majore de a produce pagube și a angaja răspunderea juridică, iar refuzul pârâților de a emite avizul pozitiv de demolare este unul nejustificat, le îngrădește dreptul de proprietate și este contrar prevederilor Legii nr. 422/2001. 1.2. Prin Sentința nr. 3018 din 6 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată, reținând că refuzul pârâților privind acordarea avizului de demolare și emiterea ordinului de declasare a imobilului nu este unul nejustificat.

1.3. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. 1.4. Prin Decizia nr. 3058 din 3 iunie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul promovat, a casat hotărârea primei instanțe și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, reținând că în speță, pentru a se putea cenzura eventualul abuz de drept administrativ al pârâților, se impune ca instanța să administreze cel puțin o expertiză tehnică pentru a se stabili exact situația imobilului în litigiu. 2. Soluția dată de instanța de fond, după casare 2.1. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. 9780.1/2/2009, iar cu ocazia rejudecării, prima instanță a încuviințat reclamanților proba cu înscrisuri și efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea construcții.

2.2. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în fond după casare, prin Sentința nr. 7807 din 21 decembrie 2011, a respins excepțiile de nelegalitate ale actelor administrative atacate și acțiunea formulată de reclamanți. 2.3. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Reclamanții au invocat excepția de nelegalitate a actelor pârâților privind înscrierea Ansamblului Urban din strada Republicii, orașul Pucioasa, județul Dâmbovița în lista monumentelor istorice la poziția nr. 1030 din anexa la Ordinul M.C.P.N. nr. 2361 din 12 iulie 2010 pentru modificarea Ordinului M.C.P.N. nr. 2314/2004, privind aprobarea listei monumentelor istorice actualizată și a listei monumentelor istorice dispărute - fosta poziție 1036 din anexa la Ordinul M.C.P.N.

nr. 2314/2004, precum și excepția nelegalității actului administrativ, constând în avizul negativ dat cererii lor de demolare a imobilului în cauză. În susținerea excepției, reclamanții au arătat că prevederile Legii nr. 422/2001 se aplică numai monumentelor istorice și au fost extinse de care pârâți în mod artificial asupra clădirii în cauză, aflată în stare de ruină, arătând, în esență, că din dispozițiile art. 3 din Legea nr. 422/2001 reiese că trebuiau clasate mai întâi ca monumente istorice toate imobilele din ansamblul urban și nu ansamblul în întregul lui.

Nu este vorba nici despre o zona de protecție, deoarece era necesară existenta in zona respectivă a cel puțin unui monument istoric clasat potrivit procedurii prevăzute la art. 8-11 din Legea nr. 422/2001, așa-zisul ansamblu urban fiind neexistent în teren, reducându-se numai la clădirea în cauza aflată în stare de ruină, invocând dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 și numeroase hotărâri ale Consiliului Local Pucioasa prin care s-au aprobat, fără vreo viză a pârâtei, construcții (după demolări) incluse în zona pretinsului ansamblu urban. În concluzie, reclamanții au arătat că nu s-a cerut avizul pârâtei deoarece imobilele respective nu erau clasate ca monumente istorice neaflându-se sub incidența Legii nr. 422/2001, ansamblul fiind inclus în mod abuziv și nelegal la poziția din lista monumentelor istorice prin Ordinul M.C.P.N., fără o bază legală.

Cu privire la excepția nelegalității Ordinului M.C.P.N. nr. 2361 din 12 iulie 2010 pentru modificarea Ordinului M.C.P.N. nr. 2314/2004 privind aprobarea listei monumentelor istorice, actualizată, și a listei monumentelor istorice dispărute - fosta poziție 1036 din anexa la Ordinul M.C.P.N. nr. 2314/2004, prima instanță a reținut că acest ordin a fost emis mult ulterior datei introducerii acțiunii, astfel că acesta nu a stat nici la baza refuzului M.C.P.N. la declanșarea procedurii de declasare a imobilului situat în strada Republicii, județul Dâmbovița și nici la baza avizului negativ dat de D.C.P.N. Dâmbovița pentru demolarea acestui imobil. Contrar susținerilor reclamanților, prima instanță a reținut că Ordinul nr. 2314/2004 al M.C.P.N.

în privința înscrierii la poziția 1036 din anexa a Ansamblului urban din strada Republicii, oraș Pucioasa, este legal, raportat la prevederile Legii nr. 422/2001. Prin urmare, atât monumentul, cât și ansamblul sau sit-ul sunt categorii de monumente istorice și deci ori de câte ori dispozițiile legii fac referire la monument istoric, ori monumente istorice, au în vedere toate cele trei categorii și nu doar categoria de la lit. a) a art. 3 din lege cum susțin reclamanții, neputând fi reținută nici susținerea că “ansamblul urban” nu ar exista ci ar fi redus numai la imobilul în cauză, întrucât chiar din ordinul atacat, respectiv din coloana referitoare la adresă, reiese ca locația ansamblului este în strada Republicii, cu ambele laturi.

Cât privește Hotărârile Consiliului Local al orașului Pucioasa, prima instanță a reținut că acestea nu pot face nicidecum proba faptului că ordinul atacat ar fi nelegal, iar pe de altă parte aceste hotărâri privesc emiterea unor P.U.D.-uri, nu sunt nici autorizații de construire și nici de demolare. Prima instanță a apreciat că, în contextul în care ordinul M.C.P.N. nu poate fi considerat nelegal, nici avizul negativ al D.C.P.N. nu poate fi considerat nelegal, ca o consecință a nelegalității ordinului, ori că pentru demolarea clădirii în cauza nu era necesar avizul. În fine, prima instanță a înlăturat și susținerile reclamanților din notele scrise cu referire la clasarea de urgență, având în vedere că o astfel de operațiune nu era incidentă în cauză, întrucât imobilul făcea parte dintr-un ansamblu clasat, situația invocată nu se regăsește printre cazurile de la art. 19 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, cazuri ce ar fi impus declasarea.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut, în esență, că refuzul pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național de a declasa Ansamblul urban din care face parte imobilul reclamanților și refuzul pârâtei Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Dâmbovița de a emite avizul pozitiv pentru a putea obține autorizația de demolare nu sunt nejustificate. Prima instanță a reținut, din raportul de expertiză, completarea acestuia și răspunsul la obiecțiuni, că expertul si-a fundamentat raportul si concluziile pe examinarea vizuală a imobilului și nu au fost efectuate investigații ori cercetări care să stabilească cu certitudine imposibilitatea asigurării rezistentei, stabilității și funcționalității imobilului în condiții normale de siguranță, așa cum ar fi dorit reclamanții.

Prin urmare, chiar dacă imobilul aparținând reclamanților este într-o stare avansată de degradare și că o mică parte din clădire s-a prăbușit nu se poate reține că asupra imobilului nu se pot efectua lucrări de natură a-l consolida sau a-l reface pentru a-i reda funcționabilitatea, acesta fiind și scopul Legii nr. 422/2001. Contrar susținerilor reclamanților, clasarea de urgență se dispune tocmai în sensul salvării monumentului istoric prin orice mijloace și în niciun caz pentru a justifica demolarea lui.

Referitor la întregirea probei expertizei tehnice în construcții cu analiza de laborator a materialelor din care este alcătuită construcția solicitată de reclamanți, prima instanță a apreciat că nu este utilă, neavând relevanță că unele materiale sunt în stare de degradare sau trebuie înlocuite, ci imposibilitatea de consolidare a imobilului în cea mai mare parte ori imposibilitatea refacerii părților degradate din imobil, astfel încât să se impună ca o ultimă soluție demolarea acestuia. Or, în speță, expertul desemnat a arătat că în general orice construcție poate fi consolidată, nerecomandând consolidarea în special datorită împrejurărilor de natură economică, costurilor ridicate, și nu lipsei de soluții tehnice necesare consolidării.

Concluzionând, judecătorul fondului a reținut că autoritățile publice pârâte nu au avut nicio atitudine abuzivă, nu au dat dovadă nici de exces de putere și nici nu au refuzat nejustificat solicitările reclamanților de declasare a ansamblului urban din care face parte imobilul acestora și nici pe cea de eliberare a unui aviz pozitiv pentru demolarea imobilului. 3. Calea de atac exercitată 3.1. Împotriva acestei soluții au formulat recurs reclamanții care au susținut nelegalitatea și netemeinicia acesteia, atât în ceea ce privește excepțiile de nelegalitate invocate, cât și în ceea ce privește fondul cauzei. Astfel, reclamanții au susținut că instanța de rejudecare a respins în mod nelegal excepțiile de nelegalitate a poziției 1036 din anexa la Ordinul nr. 2314/2004 și, respectiv, poziția 1030 din anexa la Ordinul nr. 2361/2010, cât și a avizului negativ dat de autoritate cererii privind demolarea imobilului în cauză.

În esență, reclamanții au susținut că instanța de fond nu a avut în vedere la soluționarea excepțiilor de nelegalitate, faptul că actele administrative vizate nu respectă prevederile art. 7 (actualul art. 8) din Legea nr. 422/2001. În ceea ce privește fondul cauzei, reclamanții au susținut că soluția este nelegală și netemeinică, instanța de fond ignorând opinia expertului care a avansat concluzia imposibilității consolidării clădirii, care a fost lăsată să se degradeze. Mai mult, au susținut reclamanții, instanța de fond a respins în mod nejustificat cererea de completare a expertizei tehnice, cu o analiză de laborator a materialelor din care este edificată construcția în litigiu. În concluzie, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. - 1865, reclamanții au solicitat admiterea recursului și, în principal, admiterea excepțiilor de nelegalitate și admiterea acțiunii și constatarea dreptului lor de a proceda la demolarea construcției fără avizul autorităților pârâte, ținând seama de starea de degradare a imobilului. În subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 52 C. proc. civ. - 1865, reclamanții au solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare, în vederea reînregistrării expertizei tehnice, cu analiza de laborator a materialelor din care este edificată construcția în litigiu. 3.2. Ministerul Culturii a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și a susținut, în esență, că soluția instanței de fond este leală și temeinică.

4. Soluția instanței de recurs Recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. 4.1. În ceea ce privește criticile formulate cu privire la soluția dată excepțiilor de nelegalitate invocate de reclamanți, instanța de recurs reține că sunt neîntemeiate. Într-adevăr, la data de 2 mai 2011, pentru termenul din data de 11 mai 2011, reclamanții au invocat excepția de nelegalitate a actului constând în înscrierea ansamblului urban din str. Republicii, orașul Pucioasa, la poziția nr. 1030 din anexa la Ordinul nr. 2361/2010 pentru modificarea Ordinului nr. 2314/2004 privind aprobarea listei monumentelor istorice, fosta poziție 1036 din anexa la Ordinul nr. 2314/2004.

Referindu-se la Ordinul nr. 2361/2010, instanța de fond a reținut că acest ordin a fost emis ulterior înregistrării acțiunii reclamanților, astfel că nu a stat la baza refuzului autorității de declanșare a procedurii de declasare a imobilului care a format obiectul acțiunii. În ceea ce privește Ordinul nr. 2314/2004, poziția nr. 1036, modificată/ preluată la poziția 1030 din anexa la Ordinul nr. 2361/2010, instanța a reținut că nu contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 422/2001. În susținerile formulate în fața instanței de fond și în criticile recursului, reclamanții-recurenți au argumentat că prin ordinele atacate, clasarea trebuia făcută pe fiecare imobil în parte, iar nu pe ansamblu, potrivit art. 7 alin. (1), actualul art. 8 din Legea nr. 422/2004, ceea ce atrage nulitatea actului administrativ.

Într-adevăr, la poziția 1036 din anexa la Ordinul nr. 2314/2004 este înscris cu codul DB-II-m-B-17663 „Ansamblul urban” din orașul Pucioasa, care include str. Republicii între nr. 17-81 și nr. 22-84, precum și alte străzi (Parcului, Fântânelor, Ardealului, Crinului, Ana Ipătescu, Gării), între care, deci, și imobilul în cauză, aflat pe str. Republicii.

Este de observat că Ordinul nr. 2314/2004 a fost emis în temeiul art. 3, 7, 21 și 28 din Legea nr. 422/2004, or potrivit art. 3: „Conform prezentei legi, se stabilesc următoarele categorii de monumente istorice, bunuri imobile situate suprateran, subteran sau subacvatic: a) monument - construcție sau parte de construcție, împreună cu instalațiile, componentele artistice, elementele de mobilare interioară sau exterioară care fac parte integrantă din acestea, precum și lucrări artistice comemorative, funerare, de for public, împreună cu terenul aferent delimitate topografic, care constituie mărturii cultural-istorice semnificative din punct de vedere arhitectural, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, științific sau tehnic; b) ansamblu - grup coerent din punct de vedere cultural, istoric, arhitectural, urbanistic ori muzeistic de construcții urbane sau rurale care împreună cu terenul aferent formează o unitate delimitată topografic ce constituie o mărturie cultural-istorică semnificativă din punct de vedere arhitectural, urbanistic, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, științific sau tehnic; c) sit - teren delimitat topografic cuprinzând acele creații umane în cadru natural care sunt mărturii cultural-istorice semnificative din punct de vedere arhitectural, urbanistic, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social,

științific, tehnic sau al peisajului cultural”. În ceea ce privește invocarea de către recurenți a art. 7 alin. (1) - actualmente art. 8 - din lege, instanța de recurs reține că această normă trebuie coroborată cu cea de la art. 3 din care rezultă că noțiunea de „monument/ monumente” este o categorie generală, care include noțiunea de „monument” în sensul de construcție, noțiunea de „ansamblu”, precum și noțiunea de „sit”. Astfel fiind, nu se poate reține, cu temei, că poziția 1036 din anexa la Ordinul nr. 2314/2004 este nelegală pentru că a realizat o clasare pe „ansamblu” și nu pe fiecare construcție în parte din acel ansamblu. Pe cale de consecință, instanța de recurs reține ca fiind legală și soluția dată excepției de nelegalitate pe care reclamanții-recurenți au invocat-o în privința avizului negativ de demolare, acesta având ca temei Ordinul nr. 2314/2004, modificat prin Ordinul nr. 2361/2010.

4.2. În ceea ce privește criticile formulate cu privire la soluția dată fondului cauzei, instanța de recurs reține că sunt neîntemeiate. În esență, recurenții-reclamanți au susținut necesitatea demolării imobilului ca urmare a faptului că o consolidare a acestuia este imposibilă, iar menținerea lui în starea actuală reprezintă un pericol public. Din concluziile expertului tehnic rezultă că imobilul a fost construit în perioada 1920 - 1940 și se află într-o stare de deteriorare avansată, dar din planșele foto aflate la dosar, așa cum a reținut și instanța de fond, acest lucru s-a produs nu ca urmare a unor cauze obiective (seism, incendiu, etc.) ci, din cauza neluării unor măsuri minime de conservare, reparare, etc., într-o lungă perioadă de timp, motive pentru care aceștia au și fost sancționați contravențional, potrivit propriilor susțineri și actelor depuse la dosar.

În ceea ce privește susținerea că imobilul nu ar mai putea fi reparat/ consolidat, instanța de fond a reținut în mod întemeiat că, potrivit aprecierii expertului, orice construcție poate fi consolidată/ reparată, în măsura în care costurile nu depășesc valoarea unei construcții noi de același tip/ dimensiuni, etc. Referitor la respingerea cererii recurenților-reclamanți, de completare a expertizei tehnice, cu o analiză de laborator a materialelor componente ale construcției, instanța de recurs reține că instanța de fond a apreciat în mod judicios lipsa de pertinență a unei asemenea cereri, în lipsa constatării de către expert a pericolului iminent de prăbușire. Totodată, Înalta Curte consideră că nu se poate reține în sarcina autorității un refuz nejustificat în ceea ce privește avizarea demolării imobilului în litigiu, așa cum a apreciat și instanța de fond.

Astfel fiind, urmează ca recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de I.C., I.O. și I.R. împotriva Sentinței nr. 7807 din 21 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2013.