ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4396/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Consiliului Superior al Magistraturii, recurenta S.S., deținând funcția de magistrat asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție, a solicitat să îi fie recunoscut gradul de profesional de judecător de Curte de apel având în vedere dispozițiile art. 36 și art. 37 din Legea Curții Supreme de Justiție, nr. 56/1993. Prin hotărârea nr. 105 din 22 ianuarie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii au fost respinse cererile de recunoaștere a gradului profesional de judecător de Curte de apel, cereri formulate de 54 de magistrați asistenți, printre care și recurenta S.S.

În ceea ce o privește pe S.S., a cărei cerere a fost respinsă prin art. 3 din hotărârea recurată, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reținut că recurenta a fost numită în funcția de magistrat asistent potrivit dispozițiilor Legii nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care nu cuprinde dispoziții în sensul că magistrații asistenți au grad de judecător de Curte de apel și sunt salarizați ca atare. Împotriva hotărârii nr. 105 din 22 ianuarie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a declarat recurs S.S. În motivarea recursului, recurenta a arătat, în esență, că solicită obligarea Consiliului Superior al Magistraturii să emită o hotărâre prin care să-i fie recunoscut gradul profesional de judecător de Curte de apel, soluție ce va avea ca efect înlăturarea discriminării evidente, imputabilă exclusiv inconsecvenței legiuitorului, către magistrații asistenți numiți în funcție la date diferite, sub legi diferite.

Lipsa de consistență a considerentului de sub pct. 1V al hotărârii atacate, referitor la lipsa de temeinicie a cererii, având în vedere absența unei dispoziții de asimilare a magistraților asistenți cu judecătorii de Curte de apel, a mai arătat recurenta, în raport de prevederile Legii nr. 303/2004 care indică în mod cert o clasificare dihotomică a unuia și aceluiași corp profesional – al magistraților – în magistrați „efectivi” și magistrați „asistenți”. Hotărând astfel cum a hotărât, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii promovează o vizibilă și impardonabilă discriminare în sensul art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, între magistrații asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, care nu se întemeiază pe o justificare rezonabilă și obiectivă și care încalcă și principiul constituțional al egalității în drepturi, a mai precizat recurenta.

La termenul din 19 octombrie 2010 intimatul-pârât Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a invocat excepția de necompetență materială a Înaltei Curți în soluționarea prezentei cauze. Înalta Curte va respinge excepția invocată, având în vedere următoarele: Conform dispozițiilor art. 30 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată, atribuțiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și ale secțiilor acestuia, referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor, se exercită cu respectarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 303/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, în art. 35 din Legea nr. 317/2004, republicată, se prevede că Plenul Consiliului Superior al Magistraturii exercită atribuții referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor, având competența să propună numirea și eliberarea din funcție a procurorilor și judecătorilor, precum și să dispună promovarea acestora.

Pentru numirea și promovarea magistraților asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a prevăzut în art. 43 din aceeași lege competența secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. Diferențierea competențelor exercitate de către autoritatea intimată în plen sau prin secția pentru judecători este o consecință a statutului juridic reglementat în mod distinct pentru cele două categorii profesionale, avându-se în vedere că judecătorii și procurorii care au promovat examenul de capacitate sunt numiți de Președintele României, spre deosebire de magistrații asistenți, care sunt numiți și promovați în funcție de Consiliul Superior al Magistraturii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) și art. 66 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Deși a fost adoptată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, ceea ce a și determinat exercitarea controlului judecătoresc în condițiile prevăzute de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, hotărârea nr. 105 din 22 ianuarie 2009 nu vizează cariera judecătorilor și procurorilor, având ca obiect cererile magistraților asistenți de recunoaștere a gradului profesional de judecător de Curte de apel, pentru care era competentă să se pronunțe secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. Forma juridică în care aceasta a fost adoptată a produs efecte sub aspectul căii de atac în justiție, prin exercitarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca o consecință a soluționării cererilor magistraților asistenți de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.

În consecință, procedura judiciară urmată de recurenți a fost determinată de regimul juridic al actului contestat, astfel că a fost neîntemeiat invocată excepția de necompetență materială a instanței de judecată. În ceea ce privește recursul formulat de S.S., Înalta Curte îl va respinge ca rămas fără obiect, în considerarea faptului că hotărârea contestată în prezenta cauză, nr. 105 din 22 ianuarie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, a fost anulată prin decizia civilă nr. 192 din 20 ianuarie 2010 pronunțată de instanța supremă în Dosarul nr. 915/1/2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.S. împotriva hotărârii nr. 105 din 22 ianuarie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca rămas fără obiect. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2010.