ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 192/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 105 din 22

ianuarie 2009 a P.C.S.M. au fost respinse cererile de recunoaștere a gradului

profesional de judecător de curte de apel, obținut în baza dispozițiilor art. 36

și art. 37 din Legea nr. 56/1993, formulate de magistrații-asistenți C.L.L., D.G.,

D.M.I., F.B., I.A., F.A., S.A., V.I.C., T.D., V.N., W.A.D., C.A.N., C.S., R.L.C.,

H.I.C., I.S.S., B.M., Ș.F. și L.A.C.

La art. 1 din hotărâre, au

fost respinse cererile magistraților-asistenți care au fost numiți și și-au

exercitat funcția sub imperiul Legii nr. 56/1993, în forma adoptată inițial, cu

motivarea că, posibilitatea înaintării lor după un stagiu de 4 ani la gradul de

președinte de tribunal și după alți 2 ani, la gradul de judecător de curte de

apel a fost prevăzută de art. 37 alin. (3) din legea sus-menționată, numai

pentru obținerea drepturilor salariale corespunzătoare funcțiilor respective și

nu pentru acordarea gradului profesional sau pentru ocuparea efectivă a

funcțiilor de conducere în cadrul corpului magistraților.

S-a apreciat astfel că, în

pofida terminologiei utilizate de legiuitor, magistrații-asistenți cu o vechime

de 4 ani în această funcție, obțineau în realitate doar salarizarea unui

președinte de tribunal, soluție statuată cu ocazia modificării Legii nr. 56/1993

prin O.U.G. nr. 224/2000.

La art. 4 din hotărâre, au

fost respinse cererile acelor magistrați-asistenți care au fost numiți în

funcție după modificarea adusă Legii nr. 56/1993 prin O.U.G. nr. 224/2000,

reținându-se că, asimilarea acestora, ca rang și salarizare, cu judecătorul de

curte de apel a fost prevăzută la art. I din acest ultim act normativ doar în

privința rangului și salarizării unui judecător de curte de apel, ca efecte ale

gradului profesional superior, care însă nu echivalează cu dobândirea gradului

respectiv.

Prin aceeași hotărâre, la art.

3 au fost respinse cererile formulate de magistrații, asistenți numiți în

funcție după abrogarea Legii nr. 56/1993 și intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004,

avându-se în vedere că noua reglementare nu cuprinde dispoziții privind

asimilarea funcției lor cu aceea de judecător de curte de apel.

Împotriva acestei hotărâri

și în baza dispozițiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată,

au formulat recurs magistrații-asistenți C.L.L., D.G., D.M.I., F.B., I.A., F.A.,

S.A., V.I.C., T.D., V.N., W.A.D., C.A.N., C.S., R.L.C., H.I.C., I.S.S., B.M., Ș.F.

și L.A.C., solicitând anularea hotărârii și obligarea intimatului C.S.M. să le

recunoască gradul profesional de judecător de curte de apel.

În motivele de recurs,

astfel cum au fost completate la 15 aprilie 2009, s-a invocat nelegalitatea

hotărârii atacate și s-a susținut că, în raport de prevederile Legii nr. 92/1992

și ale Legii nr. 56/1993, în vigoare la data numirii lor în funcția de magistrat-asistent,

recurenții beneficiază de un drept câștigat la recunoașterea gradului

profesional de judecător de curte de apel.

Prin nerecunoașterea acestui

drept, recurenții au arătat că se aduce atingere carierei lor profesionale,

astfel cum aceasta se prefigura la data numirii în funcție, în raport cu

statutul magistraților-asistenți care făceau parte din corpul magistraților.

Excluderea

magistraților-asistenți din acest corp prin modificarea legislativă cuprinsă în

Legea nr. 303/2004 nu se poate aplica recurenților, care au fost numiți în

condițiile Legii nr. 56/1993 și ale Legii nr. 92/1992, întrucât s-ar încălca

principiul neretroactivității legii civile și principiul încrederii legitime,

întemeiate pe ordinul de numire în funcție și pe dispozițiile legale în vigoare

la data numirii.

Recurenții au invocat și

prevederile art. 14 din C.E.D.O. și la art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, precum și dispozițiile O.G. nr. 137/2000 pentru constatarea discriminării lor în

raport cu alți magistrați aflați în aceeași situație și cărora li s-a

recunoscut statutul de judecători de curte de apel prin decizii pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Interesul cererii adresate

de recurenți autorității intimate a fost justificat ca fiind acela de recunoaștere

a gradului profesional și nu a funcției de judecător de curte de apel și prin

aceasta, eliminarea arbitrariului juridic cu privire la statutul lor

profesional, câștigat în temeiul legislației în vigoare la data numirii în

funcție, arbitrariu introdus de legiuitor și menținut prin hotărârea adoptată

de C.S.M., organism care, potrivit art. 43 din Legea nr. 317/2004, gestionează

cariera magistraților-asistenți, ca de altfel și pe aceea a judecătorilor și

procurorilor.

C.S.M. a depus întâmpinare

și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că recurenții au beneficiat

prin efectul asimilării, de la data numirii în funcția de magistrat-asistent,

de rangul și salarizarea unui judecător de curte de apel, fără însă a dobândi

gradul profesional corespunzător acestei funcții.

În acest sens, s-a susținut

că atributele conferite de lege pe durata exercitării funcției de magistrat-asistent,

prin asimilare cu acelea ale funcției de judecător de curte de apel, nu pot

prin ele însele să nască dreptul la gradul de judecător de curte de apel, dat

fiind că legiuitorul nu a înțeles să echivaleze cele două funcții.

La termenul din 15 aprilie

2009, C.S.M. a invocat excepția de necompetență materială, solicitând

declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

București.

În susținerea excepției au

fost invocate dispozițiile art. 29 alin. (5) și (7) din Legea nr. 317/2004,

republicată, care prevăd că pot fi atacate direct cu recurs la Secția de

contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție numai

hotărârile P.C.S.M. privind cariera și drepturile judecătorilor și

procurorilor, iar recurenții, care nu au calitatea de judecători sau procurori nu

se pot prevala de norma specială de competență, astfel că sunt aplicabile

prevederile Legii nr. 554/2004, ca lege cadru care reprezintă dreptul comun în

materie de contencios administrativ.

Sesizată în procedura

judiciară specială prevăzută de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004,

republicată și examinând cauza sub toate aspectele conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs și va anula Hotărârea nr.

105 din 22 ianuarie 2009 a P.C.S.M. pentru următoarele considerente:

Prin Hotărârea nr. 105 din 22

ianuarie 2009, P.C.S.M. a respins cererile formulate de recurenți, în calitate de

magistrați-asistenți la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru

recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel.

Față de funcția deținută de

recurenți la data solicitării de recunoaștere a gradului profesional, se

constată că autoritatea intimată s-a pronunțat prin hotărârea dedusă judecății

cu încălcarea normelor de competență cuprinse în Legea nr. 317/2004, care

reglementează în mod distinct atribuțiile Plenului și cele ale secțiilor C.S.M.

Conform dispozițiilor art. 30

alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată, atribuțiile P.C.S.M. și ale

secțiilor acestuia, referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor, se

exercită cu respectarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor și a Legii nr. 303/2004 privind organizarea judiciară.

Astfel, în art. 35 din Legea

nr. 317/2004, republicată, se prevede că P.C.S.M. exercită atribuții

referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor, având competența să

propună numirea și eliberarea din funcție a procurorilor și judecătorilor,

precum și să dispună promovarea acestora.

Pentru numirea și promovarea

magistraților - asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a prevăzut

în art. 43 din aceeași lege, competența Secției pentru judecători a C.S.M.

Diferențierea competențelor

exercitate de către autoritatea intimată în plen sau prin secția pentru

judecători este o consecință a statutului juridic reglementat în mod distinct

pentru cele două categorii profesionale, avându-se în vedere că, judecătorii și

procurorii, care au promovat examenul de capacitate, sunt numiți de

Președintele României, spre deosebire de magistrații-asistenți, care sunt

numiți și promovați în funcție de C.S.M., conform dispozițiilor art. 31 alin. (1)

și art. 66 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Deși a fost adoptată de P.C.S.M.,

ceea ce a și determinat exercitarea controlului judecătoresc în condițiile

prevăzute de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, Hotărârea nr.

105 din 22 ianuarie 2009 nu vizează cariera judecătorilor și procurorilor,

având ca obiect cererile magistraților-asistenți de recunoaștere a gradului

profesional de judecător de curte de apel, pentru care era competentă să se

pronunțe Secția pentru judecători a C.S.M.

Din acest motiv, se constată

că forma juridică în care a fost adoptată hotărârea contestată nu corespunde

atribuțiilor conferite de lege autorității intimate cu privire la cariera

magistraților – asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție .

Necompetența autorității

emitente a hotărârii deduse judecății este un viciu de procedură de ordine

publică și de natură să antreneze sancțiunea anulării actului, întrucât

reprezintă o formalitate substanțială, care influențează  atât procesul de

adoptare a deciziei, cât și garanțiile procedurale pentru cei interesați.

Independent de acest viciu de

procedură care afectează legalitatea Hotărârii nr. 105 din 22 ianuarie 2009, se

constată că forma juridică în care aceasta a fost adoptată a produs efecte sub

aspectul căii de atac în justiție, prin exercitarea recursului la Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca o

consecință a greșitei soluționări a cererilor recurenților de către P.C.S.M.

În consecință, procedura

judiciară urmată de recurenți a fost determinată de regimul juridic al actului

contestat, chiar dacă acesta a fost emis cu încălcarea normelor de competență

funcțională a autorității, astfel că a fost neîntemeiat invocată excepția de

necompetență materială a instanței de judecată.

Această soluție nu este

contrară deciziei nr. 2145 din 10 aprilie 2009, prin care Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a declinat

în favoarea Curții de Apel București competența de a se pronunța în primă

instanță asupra altor cereri de anulare a aceluiași act administrativ, pentru

că, indiferent de calificarea juridică a căii de atac, au fost avute în vedere

aceleași considerente de drept privind statutul magistraților-asistenți și

modalitățile de exercitare a atribuțiilor referitoare la cariera lor

profesională de către autoritatea publică prevăzută de lege.

Pentru motivele care au fost

expuse, Înalta Curte va admite prezentul recurs în baza dispozițiilor art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004 și art. 313 C. proc. civ., va dispune anularea Hotărârii

nr. 105 din 22 ianuarie 2009 a P.C.S.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

C.L.L., D.G., D.M.I., F.B., I.A., F.A., S.A., V.I.C., T.D., V.N., W.A.D., C.A.N.,

C.S., R.L.C., H.I.C., I.S.S., B.M., Ș.F. și L.A.C. împotriva Hotărârii nr. 105

din 22 ianuarie 2009 a P.C.S.M.

Anulează Hotărârea nr. 105

din 22 ianuarie 2009 a P.C.S.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 ianuarie 2010.