ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 192/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Hotărârea nr. 105 din 22 ianuarie 2009 a P.C.S.M. au fost respinse cererile de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de apel, obținut în baza dispozițiilor art. 36 și art. 37 din Legea nr. 56/1993, formulate de magistrații-asistenți C.L.L., D.G., D.M.I., F.B., I.A., F.A., S.A., V.I.C., T.D., V.N., W.A.D., C.A.N., C.S., R.L.C., H.I.C., I.S.S., B.M., Ș.F. și L.A.C.

La art. 1 din hotărâre, au fost respinse cererile magistraților-asistenți care au fost numiți și și-au exercitat funcția sub imperiul Legii nr. 56/1993, în forma adoptată inițial, cu motivarea că, posibilitatea înaintării lor după un stagiu de 4 ani la gradul de președinte de tribunal și după alți 2 ani, la gradul de judecător de curte de apel a fost prevăzută de art. 37 alin. (3) din legea sus-menționată, numai pentru obținerea drepturilor salariale corespunzătoare funcțiilor respective și nu pentru acordarea gradului profesional sau pentru ocuparea efectivă a funcțiilor de conducere în cadrul corpului magistraților. S-a apreciat astfel că, în pofida terminologiei utilizate de legiuitor, magistrații-asistenți cu o vechime de 4 ani în această funcție, obțineau în realitate doar salarizarea unui președinte de tribunal, soluție statuată cu ocazia modificării Legii nr. 56/1993 prin O.U.G.

nr. 224/2000. La art. 4 din hotărâre, au fost respinse cererile acelor magistrați-asistenți care au fost numiți în funcție după modificarea adusă Legii nr. 56/1993 prin O.U.G. nr. 224/2000, reținându-se că, asimilarea acestora, ca rang și salarizare, cu judecătorul de curte de apel a fost prevăzută la art. I din acest ultim act normativ doar în privința rangului și salarizării unui judecător de curte de apel, ca efecte ale gradului profesional superior, care însă nu echivalează cu dobândirea gradului respectiv. Prin aceeași hotărâre, la art. 3 au fost respinse cererile formulate de magistrații, asistenți numiți în funcție după abrogarea Legii nr. 56/1993 și intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004, avându-se în vedere că noua reglementare nu cuprinde dispoziții privind asimilarea funcției lor cu aceea de judecător de curte de apel.

Împotriva acestei hotărâri și în baza dispozițiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, au formulat recurs magistrații-asistenți C.L.L., D.G., D.M.I., F.B., I.A., F.A., S.A., V.I.C., T.D., V.N., W.A.D., C.A.N., C.S., R.L.C., H.I.C., I.S.S., B.M., Ș.F. și L.A.C., solicitând anularea hotărârii și obligarea intimatului C.S.M. să le recunoască gradul profesional de judecător de curte de apel. În motivele de recurs, astfel cum au fost completate la 15 aprilie 2009, s-a invocat nelegalitatea hotărârii atacate și s-a susținut că, în raport de prevederile Legii nr. 92/1992 și ale Legii nr. 56/1993, în vigoare la data numirii lor în funcția de magistrat-asistent, recurenții beneficiază de un drept câștigat la recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel.

Prin nerecunoașterea acestui drept, recurenții au arătat că se aduce atingere carierei lor profesionale, astfel cum aceasta se prefigura la data numirii în funcție, în raport cu statutul magistraților-asistenți care făceau parte din corpul magistraților. Excluderea magistraților-asistenți din acest corp prin modificarea legislativă cuprinsă în Legea nr. 303/2004 nu se poate aplica recurenților, care au fost numiți în condițiile Legii nr. 56/1993 și ale Legii nr. 92/1992, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile și principiul încrederii legitime, întemeiate pe ordinul de numire în funcție și pe dispozițiile legale în vigoare la data numirii. Recurenții au invocat și prevederile art. 14 din C.E.D.O.

și la art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție, precum și dispozițiile O.G. nr. 137/2000 pentru constatarea discriminării lor în raport cu alți magistrați aflați în aceeași situație și cărora li s-a recunoscut statutul de judecători de curte de apel prin decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Interesul cererii adresate de recurenți autorității intimate a fost justificat ca fiind acela de recunoaștere a gradului profesional și nu a funcției de judecător de curte de apel și prin aceasta, eliminarea arbitrariului juridic cu privire la statutul lor profesional, câștigat în temeiul legislației în vigoare la data numirii în funcție, arbitrariu introdus de legiuitor și menținut prin hotărârea adoptată de C.S.M., organism care, potrivit art. 43 din Legea nr. 317/2004, gestionează cariera magistraților-asistenți, ca de altfel și pe aceea a judecătorilor și procurorilor.

C.S.M. a depus întâmpinare și a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că recurenții au beneficiat prin efectul asimilării, de la data numirii în funcția de magistrat-asistent, de rangul și salarizarea unui judecător de curte de apel, fără însă a dobândi gradul profesional corespunzător acestei funcții. În acest sens, s-a susținut că atributele conferite de lege pe durata exercitării funcției de magistrat-asistent, prin asimilare cu acelea ale funcției de judecător de curte de apel, nu pot prin ele însele să nască dreptul la gradul de judecător de curte de apel, dat fiind că legiuitorul nu a înțeles să echivaleze cele două funcții. La termenul din 15 aprilie 2009, C.S.M. a invocat excepția de necompetență materială, solicitând declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

În susținerea excepției au fost invocate dispozițiile art. 29 alin. (5) și (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, care prevăd că pot fi atacate direct cu recurs la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție numai hotărârile P.C.S.M. privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, iar recurenții, care nu au calitatea de judecători sau procurori nu se pot prevala de norma specială de competență, astfel că sunt aplicabile prevederile Legii nr. 554/2004, ca lege cadru care reprezintă dreptul comun în materie de contencios administrativ. Sesizată în procedura judiciară specială prevăzută de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată și examinând cauza sub toate aspectele conform art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs și va anula Hotărârea nr. 105 din 22 ianuarie 2009 a P.C.S.M. pentru următoarele considerente: Prin Hotărârea nr. 105 din 22 ianuarie 2009, P.C.S.M. a respins cererile formulate de recurenți, în calitate de magistrați-asistenți la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel. Față de funcția deținută de recurenți la data solicitării de recunoaștere a gradului profesional, se constată că autoritatea intimată s-a pronunțat prin hotărârea dedusă judecății cu încălcarea normelor de competență cuprinse în Legea nr. 317/2004, care reglementează în mod distinct atribuțiile Plenului și cele ale secțiilor C.S.M.

Conform dispozițiilor art. 30 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, republicată, atribuțiile P.C.S.M. și ale secțiilor acestuia, referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor, se exercită cu respectarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 303/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, în art. 35 din Legea nr. 317/2004, republicată, se prevede că P.C.S.M. exercită atribuții referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor, având competența să propună numirea și eliberarea din funcție a procurorilor și judecătorilor, precum și să dispună promovarea acestora. Pentru numirea și promovarea magistraților - asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a prevăzut în art. 43 din aceeași lege, competența Secției pentru judecători a C.S.M.

Diferențierea competențelor exercitate de către autoritatea intimată în plen sau prin secția pentru judecători este o consecință a statutului juridic reglementat în mod distinct pentru cele două categorii profesionale, avându-se în vedere că, judecătorii și procurorii, care au promovat examenul de capacitate, sunt numiți de Președintele României, spre deosebire de magistrații-asistenți, care sunt numiți și promovați în funcție de C.S.M., conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) și art. 66 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Deși a fost adoptată de P.C.S.M., ceea ce a și determinat exercitarea controlului judecătoresc în condițiile prevăzute de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, Hotărârea nr. 105 din 22 ianuarie 2009 nu vizează cariera judecătorilor și procurorilor, având ca obiect cererile magistraților-asistenți de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de apel, pentru care era competentă să se pronunțe Secția pentru judecători a C.S.M.

Din acest motiv, se constată că forma juridică în care a fost adoptată hotărârea contestată nu corespunde atribuțiilor conferite de lege autorității intimate cu privire la cariera magistraților – asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție . Necompetența autorității emitente a hotărârii deduse judecății este un viciu de procedură de ordine publică și de natură să antreneze sancțiunea anulării actului, întrucât reprezintă o formalitate substanțială, care influențează atât procesul de adoptare a deciziei, cât și garanțiile procedurale pentru cei interesați.

Independent de acest viciu de procedură care afectează legalitatea Hotărârii nr. 105 din 22 ianuarie 2009, se constată că forma juridică în care aceasta a fost adoptată a produs efecte sub aspectul căii de atac în justiție, prin exercitarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca o consecință a greșitei soluționări a cererilor recurenților de către P.C.S.M. În consecință, procedura judiciară urmată de recurenți a fost determinată de regimul juridic al actului contestat, chiar dacă acesta a fost emis cu încălcarea normelor de competență funcțională a autorității, astfel că a fost neîntemeiat invocată excepția de necompetență materială a instanței de judecată.

Această soluție nu este contrară deciziei nr. 2145 din 10 aprilie 2009, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a declinat în favoarea Curții de Apel București competența de a se pronunța în primă instanță asupra altor cereri de anulare a aceluiași act administrativ, pentru că, indiferent de calificarea juridică a căii de atac, au fost avute în vedere aceleași considerente de drept privind statutul magistraților-asistenți și modalitățile de exercitare a atribuțiilor referitoare la cariera lor profesională de către autoritatea publică prevăzută de lege. Pentru motivele care au fost expuse, Înalta Curte va admite prezentul recurs în baza dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 313 C. proc.

civ., va dispune anularea Hotărârii nr. 105 din 22 ianuarie 2009 a P.C.S.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.L.L., D.G., D.M.I., F.B., I.A., F.A., S.A., V.I.C., T.D., V.N., W.A.D., C.A.N., C.S., R.L.C., H.I.C., I.S.S., B.M., Ș.F. și L.A.C. împotriva Hotărârii nr. 105 din 22 ianuarie 2009 a P.C.S.M. Anulează Hotărârea nr. 105 din 22 ianuarie 2009 a P.C.S.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2010.