ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 222/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Hotărârea nr. 396 din 08 aprilie 2010, Secția pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererile formulate de petentele P.C., U.M. și P.O.C., magistrați asistenți la Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care au solicitat recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel. Contestațiile îndreptate împotriva acestei hotărâri au fost respinse de Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin Hotărârea nr. 583 din 01 iulie 2010, În motivarea acestei hotărâri, Plenul C.S.M.

a reținut, în esență, următoarele: Cu privire la motivul de necompetență invocat, în speță, soluționarea cererilor de către Secția pentru judecători, s-a arătat că acesta nu mai poate fi pus în discuție, atâta timp cât, urmare a deciziei nr. 192/2010 a I.C.C.J.- S.C.A.F, au fost admise recursurile formulate împotriva Hotărârii nr. 105/2009 a Plenului C.S.M, prin care s-au soluționat cererile unor magistrați asistenți de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de apel, reținându-se că a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 317/2004.

Pe fond, Plenul a reținut că la soluționarea acestor cereri s-au avut în vedere considerentele Hotărârii nr. 105/2009 a Plenului C.S.M, în sensul că, magistrații asistenți puteau beneficia doar de salarizarea unui judecător de curte de apel, deci de efectele gradului profesional de judecător de curte de apel, fără a dobândi acest grad profesional, indiferent de forma Legii nr. 56/1993 a Curții Supreme de Justiție, în vigoare la momentul numirii. În cazul solicitantelor s-a constatat că acestea au fost numite sub imperiul Legii nr. 303/2004 care a abrogat Legea nr. 56/1993, iar noua lege nu mai cuprinde dispoziții referitoare la gradul și salarizarea magistraților asistenți.

Cu referire la petenta P.O.C., Plenul a reținut că a fost numită la data de 20 noiembrie 2006, deci sub incidența Legii nr. 303/2004, în forma republicată, astfel că argumentele aduse, în sensul că Legea nr. 303/2004, în forma inițială, cuprindea dispoziții de genul celor prevăzute de Legea nr. 56/1993, referitoare la apartenența magistraților asistenți la corpul magistraților, nu sunt pertinente. Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs petenta P.O.C. criticând-o în esență pentru următoarele motive: Ca urmare a modificărilor legislative intervenite pe parcursul timpului, s-a ajuns ca în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție să existe trei categorii de magistrați asistenți, deși atribuțiile acestora sunt aceleași indiferent de locul în care funcționează și de momentul la care au dobândit calitatea de magistrat asistent.

Astfel prima categorie este alcătuită din magistrați asistenți care au grad de judecător de curte de apel, ca urmare a recunoașterii acestui grad de către Consiliul Superior al Magistraturii. A doua categorie de magistrați asistenți fac parte din corpul magistraților, întrucât la data numirii acestora în funcție, art. 36 din Legea nr. 56/1993 – preciza că magistrații asistenți fac parte din corpul magistraților. Cea de-a treia categorie de magistrați asistenți sunt cei numiți după apariția Legii nr. 303/2004, în cuprinsul căreia nu se mai menționează expres că aceștia fac parte din corpul magistraților, dar în mod implicit, rezultă această apartenență, întrucât, atunci când se face vorbire de drepturile sau obligațiile magistraților asistenți, legea face trimitere la drepturile și obligațiile judecătorilor și procurorilor , adică ale magistraților.

Existența acestei situații conduce la concluzia că aveam de a face cu o încălcare a principiului constituțional al egalității în drepturi, nefiind permisă aplicarea unui tratament juridic diferit unor subiecte de drept aflate în situații identice. Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare și a invocat excepția inadmisibilității recursului, excepția de necompetență materială și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, iar în subsidiar respingerea cererii ca neîntemeiată. La termenul din 18 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție - a pus în discuția părților excepția de necompetență materială în soluționarea prezentei cauze.

Analizând excepția de ordine publică a necompetenței materiale – în conformitate cu prevederile art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată. În temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (5) și (7) din Legea nr. 317/2004 pot fi atacate cu recurs direct la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor. Întrucât recurenta nu are calitatea de magistrat, se consideră că cererea sa se referă la un act administrativ unilateral cu caracter individual, respectiv Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 583 din 1 iulie 2010, în speță fiind aplicabile dispozițiile cadru în materia contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004.

În raport de împrejurarea că actul administrativ contestat este emis de o autoritate centrală, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în sensul că este competentă să judece prezenta cauză, Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. În consecință, față de cele arătate mai sus, se va trimite cauza spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de P.O.C. împotriva Hotărârii nr. 583 din 01 iulie 2010 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Trimite cauza spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2011.